Apologia unui „an-alef-beit”

Pentru cine nu mă cunoaște, mi-am petrecut primii 20 de ani în România. În Israel trăiesc de 48 de ani, aici am studiat farmacia – dar tot analfabetă am rămas. Ei, nu chiar analfabetă, la nevoie citesc ebraica, dar încet și cu mare efort. Cum am studiat farmacia e un mister, toate notițele le-am luat în traducere simultană. Spre norocul meu, după lege în Israel rețetele se scriu cu litere latine, altfel aș fi fost pierdută…Toate încercările mele de a învăța au dat greș. Ca urmare îmi fac lecturile în diverse limbi străine. Demult încerc să-mi explic această „dislexie” aparentă. Am reușit în parte cu ajutorul unei lucrări făcute de fiica mea, Dina Ostrovsky, pe vremea când era studentă la filologie. Îmi închipui că printre cititori se vor afla și alții care s-au confruntat (sau se confruntă) cu probleme asemănătoare, de aceea voi încerca să le împărtășesc ce am aflat – citind cu mare trudă în ebraică! Spre sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, când ebraica a redevenit limbă vorbită, s-a pus problema adaptării ei la uzul curent, atât în viața de zi cu zi, cât și ca mijloc de expresie a culturii moderne. Vocabularul a fost îmbogățit și au fost puse în discuție normele de pronunțare și de scriere. Au apărut felurite propuneri de înnoire a scrierii, chiar de înlocuire a literelor ebraice cu litere latine. Read more…

Revenirea

Acum vreo doi ani, înainte începerea pandemiei de Covid, am dat de un articol în ziar despre intenţia unuia din cei doi fii ai scriitorului Camil Petrescu de a se muta definitiv la Bucureşti. Această hotărâre de a se reîntoarce în România după atâta vreme petrecută în SUA se datora sentimentelor de singurătate şi izolare care îl copleşiseră. În perioadele când se afla în ţara natală, susţinea el, telefonul nu contenea să sune, era înconjurat de prieteni şi nostalgia acelor momente era motorul deciziei pe care o luase. Nu ştiu ce s-a ales din proiectul fiului lui Camil Petrescu, dacă l-a dus la bun sfârşit, dar acest anunţ m-a făcut să meditez la rolul prietenilor şi al cunoştinţelor în viaţa noastră. Cine sunt, de fapt, aceste cunoştinţe, aceşti prieteni care ne susţin moralul în orice moment al vieţii, mai ales când lucrurile nu ne merg ca pe roate? Voi începe cu spaţiul fizic cel mai apropiat: blocuşorul de locuinţe de numai trei etaje în care am locuit de când m-am născut și până la emigrarea în Israel.Read more…

Unde e mai bine să naști: la spital sau acasă?

Acest articol este adresat tuturor mamelor potențiale, precum și părinților, bunicilor și soților acestora. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, toate nașterile aveau loc la domiciliu, cu ajutorul altei femei. În engleza veche, termenul midwife (moașă) însemna femeie care o însoțește pe viitoarea mamă. Cuvântul se folosește până astăzi. Moașa avea și un rol social: ea anunța evenimentul și se ocupa de toate aspectele legate de naștere. Mortalitatea maternă era mare, mai ales din cauza infecțiilor. Importanța igienei nu era cunoscută. Și mortalitatea infantilă era mare, mai ales la nașterile grele, unde ar fi fost nevoie de o intervenție medicală, de exemplu o operație cezariană. Și în zilele noastre unele femei preferă să nască la domiciliu. Acest lucru își are rădăcinile în tradiții, educație și influența familiei și a prietenilor. Dorința de a naște acasă a existat dintotdeauna – femeile indigene din Australia, SUA și Noua Zeelandă preferă să nască acolo unde s-au născut și au crescut strămoșii lor. Recent am văzut un film psihologic bazat pe o problemă controversată: nașterea la domiciliu.Read more…

Mozaicul

Despre Israel știam doar din ce-am auzit la comunitatea evreiască din Timișoara, din presa ceaușistă și de la părinții mei, care corespondau destul de rar cu rudele din Israel. Imaginea pe care o aveam despre țara strămoșilor mei era una de “la vie en rose”: țara unde se crede că a fost paradisul pe pământ, unde s-au născut Adam și Eva și unde s-a scris Vechiul Testament după care s-a inspirat și Noul Testament – Biblia. Entuziasmul meu privitor la Israel și la eventuala noastră emigrare a crescut simțitor după Războiul de Șase Zile în care Israelul a zdrobit armatele statelor arabe inamice. Nu știam despre deosebirea dintre evreii orientali, sefarzi și așkenazi, nu cunoșteam problemele cu minoritatea arabă din Israel, nu eram conștient de râca dintre Partidul Muncii, de centru-stânga, și Partidul Likud, de centru-dreapta. Nu știam că în 1977, după decenii de guvernare a Partidului Muncii (pe alocuri cu corupței și nedreptăți față de emigranții orientali, dar și cei români), Likudul a câștigat la alegeri. Nu eram conștient de faptul că o parte destul de mare a populației, mulți dintre religioșii haredim (habotnici), nu lucrau și nu făceau serviciul militar. Nu știam nimic despre nivelul medicinii în Israel și cu atât mai puțin despre medicina publică și despre anestezie. Nici de minoritatea druză nu știam nimic. Deci în 1978 am ajuns în Israel ca noi imigranți fără idei preconcepute. Read more…

Să-ți cunoști vecinii…

Acum mai bine de treizeci de ani am făcut pasul cel mare, am părăsit Haifa și m-am stabilit cu familia în sudul țării, într-o mică așezare, Omer, un fel de cartier rezidențial al Beer Șevei, la numai 7 km de centrul capitalei sudului Israelului. În mai puțin de o săptămână mi-am cunoscut vecinii. Unii au văzut camionul încărcat cu mobilă, au înțeles despre ce e vorba și au sosit imediat cu o prăjitură, s-au recomandat și ne-au promis sprijin în caz de nevoie. De partea cealaltă a casei noastre locuia un eminent cardiolog (astăzi, din păcate, decedat) și aflând că are un nou vecin, medic, m-a căutat, ne-am cunoscut, și relațiile cu familia sa dăinuie până în ziua de azi. Nu, nu pot spune că îmi cunosc vecinii la nivelul la care pot scrie despre ei, dar știu atât cât am nevoie pentru a menține relații mai mult decât corecte, aș zice de amiciție sinceră și plăcută. Dar nu despre acești vecini voiam să scriu, ci despre unii mai îndepărtați, dar nu mai puțin importanți. Este vorba de țările cu care se învecinează Israelul, și nu de toate, ci doar de una singură: Libanul.Read more…

Să mai fii încă o dată tânăr?!

Părintele și mentorul meu m-a îndoctrinat în multe direcții, printre care sfatul de a nu mă uita înapoi, de ”a trage ușa” după mine și a privi doar spre viitor. Și cu toate acestea, nu o dată am luptat cu tendința de a arunca, din nou, o privire asupra multor evenimente care mi-au punctat viața și care m-au obligat să iau hotărâri serioase. În plus mă gândeam uneori că n-aș avea nimic împotrivă să regăsesc în aceste zile care aparțin de al nouălea deceniu al vieții mele câte ceva din elementele care mi-au înfrumusețat tinerețea și au contribuit la bunăstarea mea sufletească. Nu de mult aceste filozofări de doi bani au primit un sprijin serios din partea unui preot catolic, cunoscut poet și politician nicaraguan, pe nume Ernesto Cardenal, care a citat unul din aforismele celebrului Bernard Shaw: ”tinerețea ar trebui oferită celor în vârstă, pentru că numai aceștia ar ști să exploateze avantajele vârstei fragede”. Cu alte cuvinte: dă-i românului mintea cea de pe urmă, că dacă tânărul ar judeca lucrurile așa cum un om în vârstă e capabil s-o facă, realitatea ar arăta complet altfel. Da, într-adevăr, aceste panseuri nu au nicio valoare practică. Tânărul nu va judeca niciodată cu mintea celui cu experiență, iar bătrânul nu va mai fi tânăr niciodată. Ceea nu înseamnă că nu trebuie te uiți în jur, la cei aflați în plină tinerețe sau la începutul vieții lor adulte, și să încerci să înțelegi ce se petrece cu cei care abia acum își construiesc viitorul.Read more…

James Joyce

Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…

Senzualitatea nasului

Două lucruri m-au provocat să scriu despre senzualitatea nasului. Primul a fost că (spre rușinea mea de medic) am auzit pentru prima oară de la mezinul nostru despre feromoni și al doilea, articolul doamnei Medrea, întitulat “Toamna, distilări” care descrie în mod fermecător mirosurile toamnei.
Când spunem că ne-a plăcut supa, friptura sau prăjitura, spunem că ea are un gust bun, dar, de fapt, gustul este dat nu numai de receptorii din gură (cald, rece, sărat, acru, dulce, amar, iute), ci, mai ales, de informațiile transmise spre creier de receptorii mirosului, aflați în mucoasa nazală. Nu e suficient ca o ciorbă să fie caldă, sărată și acrișoară; la gustul ciorbei contribuie și mirosul diverselor ingrediente precum zarzavaturile, carnea, condimentele etc. Fără ele, ciorba ni s-ar părea fadă. La fel, nu e suficient ca prăjiturile sau înghețata să fie numai dulci. Deci calitățile alimentului, deși le atribuim gustului, în realitate sunt determinate de o combinație între gust, miros și chiar termocepție. De fapt, senzația de gust este și mai complexă. Se adaugă textura alimentului (tare, moale, cremos, crocant etc.) și chiar impresiile vizuale: o prezentare atrăgătoare contribuie și ea la „gustul” mâncării. Subiectul principal al acestui articol este mirosul. Read more…

Nu vă iubește lumea(?)

Ca absolvent de grădiniță nu am prea făcut cinste acestei instituții. Cum se face că nu am fost o „floare”, așa cum s-ar fi cuvenit, ci mai degrabă, în ce privește cunoașterea limbii romăne, o „plantă“ mai puțin decorativă? Nu am fost suficient de serios, poate prea iubitor de jocuri și gesturi în detrimentul cuvintelor. Cu părinții, acasă, vorbeam germana, iar cu prietenii din curte mă înțelegeam în limba maghiară. Locuiam la Cluj, unde ne mutaserăm cu cinci ani în urmă, venind de la Timișoara. Cu ghiozdanul plin, dar cu mintea destul de goală, am intrat în clasa întâi. În anii 50, Colegiul Național George Barițiu se numea Școala Medie Nr. 5. Nu găsesc cuvintele adecvate pentru a descrie întâlnirea cu prima mea învățătoare, Doamna Elena Pop. Noroc? Izbăvire? O clasă, mai cu seamă cea dintâi, este un microcosm, iar dascălul, un demiurg – el poate să facă și să desfacă. Încerc să elucidez metoda învățătoarei mele, cum se face că tehnica ei pedagogică m-a ferit de necazuri și supărări? După lectura model, tovarășa învățătoare ne punea să stăm în cerc, în dreptul catedrei. Fiecare din noi citea cu glas tare paragraful prezentat în ziua respectivă. Calitatea lecturii determina plasarea într-unul din sectoarele: fruntași, mijlocași și codași. La început, cum bănuiți, eu m-am încăpățânat să rămân printre codași, cu toate că cercul era cât se poate de fluid. Am prins curaj atunci când mi-am dat seama că greșelile nu sunt subliniate, ba poate chiar trecute cu vederea, în vreme ce reușitele sunt amplificate.Read more…

”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”

Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…

Așteptări de la 2025

Există un obicei ca la începutul fiecărui an lumea să-și întocmească liste: una cu ce-și dorește pentru noul an, respectiv ce așteptări are, și cea de a doua, mai realistă, ce ar putea să realizeze. Și dacă în prima parte a vieții noastre aceste liste ocupă multe pagini, odată cu trecerea timpului se mai micșorează, astfel că atunci când ajungem la o vârstă respectabilă, ele se reduc la câteva rânduri. Eu, din păcate, am ajuns la vârsta respectabilă și, așa cum spuneam, lista mea e scurtă. Stau și mă gândesc: să mă bucur că am reușit să ajung aici sau să mă întristez că am ajuns aici? Oare am dorit să trăiesc mult? Cred că da, dar nu în orice condiții. Întotdeauna am fost mânată de curiozitate, voiam să știu încotro se îndreaptă lucrurile, nu mă speria viitorul, de fapt nu eram conștientă că m-ar fi putut aștepta o soartă grea. Interesant este că foarte devreme am aflat că avusesem noroc şi dintr-un capriciu al istoriei am supraviețuit războiului, deportărilor, că spre deosebire de cele câteva rude (din peste 30) care au revenit din lagăre sau din detașamentele de muncă obligatorie, familia noastră a rămas întreagă. În schimb, deși aveam abia șase-șapte ani, am aflat din povestirile lor prin ce au trecut numai pentru că erau evrei. Și dacă au fost și foarte multe amănunte pe care nu ni le-au povestit, cărțile pe care le-am citit destul de devreme, la 10-12 ani, m-au lămurit. Părinții noștri nu ne-au ascuns niciodată că suntem evrei și că ne pasc niște pericole. A fost un șoc pentru noi, dar nu ceva pe care să nu-l poți depăși …Read more…

Cine este Louise Glück, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2020?

De multe ori s-a întâmplat să ne supărăm pe alegerea Comitetului Nobel a laureatului premiului pentru literatură. Consideram, și nu este numai părerea mea, că uneori opțiunea era motivată politic (ceva adevăr este în această afirmație), că opera celui ales nu se ridică la pretențiile noastre, sau că este complet necunoscută opiniei publice. Nu cunosc criteriile după care se decernează premiul, dar cu siguranță unul dintre ele este și popularizarea unor culturi, opere din continente mai îndepărtate, scrise într-o limbă mai greu accesibilă dar valoroase, ceea ce, chiar dacă nu ne place, chiar dacă avem lista noastră de prorități de care Comitetul Nobel nu ține cont, nu este un lucru rău. Pe de altă parte, Nobelul ne atrage atenția asupra unor artiști excepționali dar care, prin preocupările lor, prin tematică, stil, gândire, sunt mai puțin cunoscuți, mai dificili de abordat, de ce să nu recunoaștem, mai greu de înțeles, dar care merită pe deplin distincția supremă. Și cred că în această categorie am putea să o includem pe poeta americano-evreică Louise Glück, laureată a premiului pentru literatură din acest an. Subiectiv vorbind, pentru mine Louise Glück este valoroasă și din cauza originii ei – este evreică, iar familia tatălui ei este originară din Valea lui Mihai. Read more…

Ghid practic de conduită după acte teroriste

Valul de atentate teroriste care a avut loc în Israel săptămâna trecută, soldat cu moartea a unsprezece oameni, ne-a șocat atât prin gravitatea lor, cât și datorită implicării arabilor israelieni în două din cele trei evenimente tragice. Camerele de luat vederi de pe străzi au înregistrat în amănunțime evenimentele. Canalele de televiziune au reluat imaginile din cinci în cinci minute. Un cetățean îmbrăcat în albastru ((șoferul unui autobuz care trecea printr-unul din marile centre comerciale ale Beer Șevei), înarmat cu un pistol, se apropie de un om cu un cuțit în mână (care a ucis patru oameni). Parcă era un duel din filmele de acțiune. Teroristul se repede la omul cu pistolul, care, după ce l-a somat să arunce cuțitul, îl împușcă. Câteva zile mai târziu, pe o stradă principală din Hedera, doi teroriști înarmați cu automate trag la întâmplare în trecători, reușind să omoare doi soldați din forțele de ordine și să rănească grav alți doi oameni. Intervenția unor luptători din trupele speciale reușește să-i neutralizeze pe cei doi teroriști, arabi israelieni, despre care ulterior se adeverește că sunt adepți ai ISIS. Într-o seară din mijlocul săptămânii, la Bnei Brak (oraș de lângă Tel Aviv, locuit de religioși), un ucigaș cu armă automată trage în oricine îi iese în cale…Read more…

Oare când își vor schimba vest-europenii și americanii “liberali” atitudinea dușmănoasă față de Israel?

Dușmănia vest-europenilor și a americanilor “liberali” față de Israel își are originea dintr-o axiomă musulmană extremistă: Israelul nu va fi recunoscut niciodată că un stat pe harta lumii. Această axiomă este sprijinită în mod direct sau indirect de câteva state musulmane, de ONU cu rezoluțiile sale anti-israeliene (ONU fiind dominată de țările musulmane și de cele din lumea a treia) și bineînțeles de organizațiile teroriste mondiale, în mare majoritate bazate pe Islamul fundamentalist. Să amintesc doar câteva organizații notorii: Hamas, cel care a declanșat actualul războiul cu Israelul, da și al Qaeda, ISIS, Frații Islamiști, Jihadul Islamic, Hezbollah (chiar dacă aceasta nu este universal recunoscută ca o organizație teroristă), cu toate metastazele lor împrăștiate în toată lumea (1,2). Una din organizațiile care fac propagandă agresivă împotriva Israelului este BDS sau Boycott, Divestment and Sanctions (boicotarea Israelului, încetarea investițiilor în Israel și aplicarea de sancțiuni împotriva Israelului), înființată în 2005 de către palestinienii Omar Barghouti și Ramy Shaat, la care au aderat mulți studenți, artiști și muzicieni naivi (de exemplu Roger Waters, co-fondatorul formației Pink Floyd) și, bineînțeles, antisemiții care nu lipsesc nici în Europa, nici în SUA.Read more…

Nu numai moneda are două fețe

Se culcă omul seara, după o lungă zi de activitate intensă, și mulțumește din inimă cui trebuie să mulțumească pentru că e sănătos, în plină putere de muncă, și că are posibilitatea să lucreze într-un domeniu care îi face plăcere și îi aduce multă satisfacție profesională. A doua zi dimineața, la prima oră, e chemat/ă în biroul directorului și e informat/ă că a fost numit, cu o perioadă de încercare, șeful secției / departamentului / oficiului…Acesta e doar un prim scenariu. Al doilea este obținerea prin concurs a postului de șef. În acest caz se cer anumite calități profesionale, specifice locului de muncă, caracterizări și recomandări, trecerea printr-o comisie de concurs, etc. Cine nu cunoaște acest aspect al vieții cotidiene, în care individul e uneori plăcut surprins de o decizie luată ”de sus” sau de câștigarea unui post de conducere prin concurs, în concordanță nu numai cu dorințele sale (mai mult sau mai puțin ascunse), dar și cu faptul că uneori i se recunosc meritele, iar recompensa pentru o activitate corectă, intensă și pozitivă vine într-un moment în care își poate etala calitățile de conducător, de lider? Oare chiar așa stau lucrurile?!Read more…

Arhitectură

Încă din tinerețe m-a interesat arhitectura, cred că a început odată cu posibilitatea de a călători.  Pe lângă latura estetică, m-a fascinat încercarea de a recunoaște un stil, o perioadă istorică, de a-mi imagina oamenii care locuiau sau frecventau o clădire deosebită. Aspectul unui oraș poate genera din primul moment o senzație plăcută, sau nu – uneori nici nu pot defini exact de ce îmi place un oraș sau altul.  Știu însă că cea mai mare dezamăgire a tinereții mele a fost… Parisul!  Abia mai târziu am înțeles de ce.  Pe de o parte aveam așteptări exagerate, nerealiste, și pe de altă parte am plecat la Paris cu capul plin de romanele lui Alexandre Dumas.  Numai că Cei trei mușchetari se petrece pe la 1620, iar peisajul urban din centrul Parisului este de la sfârșitul secolului al XIX-lea și nu se potrivea deloc cu ce îmi închipuiam eu.  Fapt este că m-am întors de mai multe ori în Franța, dar de fiecare dată am ocolit dinadins Parisul!  Și ce am căutat?  Tot arhitectură: catedrale, castele, orășele medievale, biserici – pentru că eu văd în construcții urmele cele mai tangibile pe care ni le-au lăsat generațiile trecute. Cu timpul a început să mă atragă tot mai mult perioada din preajma Primului Război Mondial.  M-a încântat șuvoiul de creativitate și imaginație dezlănțuit începând din ultimii ani ai secolului al XIX-lea în art nouveau sau Jugendstil.  Întotdeauna am regretat că nu am ajuns la Bruxelles, să văd operele lui Horta. Am văzut însă o mulțime la Praga și la Budapesta, ba chiar și unele din creațiile Reginei Maria, la Pelișor.  
Read more…

Judecata lui Solomon – Mişpat Şlomo

Oare există cineva care nu cunoaşte vechea dilema expusă în Vechiul Testament, (Cartea Împăraţi 1, Pericopa 3:16) ca fiind Judecata în faţa căreia a fost pus Solomon? Continuând a-mi petrece părţi semnificative ale zilei în faţa canalelor de televiziune, urmăresc cu sufletul înecat de emoţie şi lacrimi poveştile oamenilor ale căror rude apropiate sau mai îndepărtate au fost răpite acum mai bine de 40 de zile. Astăzi  am auzit că o persoană căreia i-au fost răpite sora, nepoţeii de trei şi  nouă ani şi mătuşa, a iniţiat un marş din Piaţa Ostaticilor din centrul oraşului Tel Aviv, la intrarea în Muzeul de Artă al oraşului [2] şi până la locuinţa primului ministru Netanyahu din Ierusalim [3]. Un  marş de protest care a reunit sute, dacă nu chiar mii de oameni. Mărşăluiesc cei care au speranţa şi credinţa că prin solidarizarea lor vor reuşi să schimbe atitudinea guvernului, determinându-l ca în acţiunea militară actuală să dea prioritate maximă eliberarea şi readucerea ostaticilor. Se aud din ce în ce mai puternic vocile hotărâte, astăzi chiar violente, ale oamenilor disperaţi că după atâta timp, (o eternitate!), copiii lor, fraţii, surorile sau rudele nu au fost nici măcar vizitate de Crucea Roşie, pentru a vedea dacă mai trăiesc. De partea cealaltă politica guvernului, în care primează  operaţiunea militară, lentă, vitejească, aparent sigură, cu riscul pierderii altor vieţi omeneşti, vizează în primul rând spulberarea imperiului terorii Hamas, atât militar cât şi administrativ.Read more…

Suntem sclavii aparatelor noastre

Nepoata mea cea mare, în vârstă de opt ani și jumătate a primit primul ei telefon celular. Vestea asta m-a găsit complet nepregătit. Cum asta?! La nici nouă ani?! Când fetița se mai luptă cu cititul corect al unor texte în cărțile de copii?! Da, e adevărat, în urmă doar cu câteva luni m-a întrebat dacă știu cum să fac poze selfie cu telefonul și răspunsul meu negativ a fost urmat imediat de un scurt instructaj, care dovedea o completă înțelegere a modului de întrebuințare a aparatului și o obișnuință neașteptată de a folosi un device, care pentru mine încă mai e doar un telefon și încă câteva lucruri ”neimportante”, pe care le mânuiesc cu sfiiciune și cu permanenta teamă de a nu eșua. Nu m-aș fi dedicat acestei întâmplări, dacă în ultimul timp nu s-ar înregistra o creștere semnificativă a studiilor medico-sociologice care, fiecare în parte și toate la un loc, descriu un fenomen patologic de o magnitudine greu de imaginat: dependența de aparate electronice, așa-numitele electronic media devices (EMDs). EMDs au apărut ca să rămână, și fiecare an aduce după el un alt aparat, și mai dezvoltat, și mai sofisticat, și mai greu de înțeles pentru un om ca mine, născut în anul izbucnirii celui de a Doilea Război Mondial.Read more…

“De ce eu?”

Am aflat cu emoție de organizarea acestui eveniment. Cu și mai mare emoție am luat la cunoștință că voi avea oportunitatea de-a lua cuvîntul. Și mi-am pus întrebarea “De ce eu?” – o întrebare care periodic reapare în spațiul public. Ce m-ar face pe mine mai calificat decît pe alții să vorbesc azi? În cîteva clipe, mi s-au perindat prin minte antecedentele mele biografice, de om născut într-o familie maghiară, vorbind acasă limba maternă maghiară, din primii ani ai vieții, dar trimis de părinți, încă din clasa întîi, la școala în limba română. Astfel am ajuns să stăpînesc româna mai bine decît maghiara. În scurtă vreme am fost cucerit apoi de limbile străine, pe care am avut posibilitatea să le studiez. Am devenit traducător din franceză în română, iar pe urmă am trecut la limba italiană, pe care o predau de la catedră de peste treizeci de ani. Dar ce legătură aveau toate acestea cu evenimentul la care ne aflăm?     M-am străduit să pricep de-a lungul deceniilor fărîmițarea mea etnică și lingvistică, de care am avut parte prin biografia mea, iar una din concluziile pe care le-am și scris undeva, într-una din cărțile mele, este că am ajuns să mă conduc în viață după valori etice, nu etnice. Din toate cioburile, nu izbuteam să-mi recompun o apartenență etnică, unde să mă simt inclus și acceptat și iubit. Ei bine, dacă am avut această trufie să mă proclam sub zodia eticului, foarte repede am fost izbit de cel mai mare impas etic, pe care a trebuit să-l iau la cunoștință: Holocaustul. Problema evreilor.   Ca intelectual, m-am bucurat să aflu, întîi de toate, că poporul evreu este poporul cărții, al scrisului. Poate tocmai datorită sorții pline de vitregie, care i-a frămîntat pe apartenenții săi de-a lungul secolelor, evreii au înțeles cu multă legitimitate că, dacă scrii, dacă pui pe hîrtie, memoria se păstrează. Read more…