Am ezitat mult dacă să scriu sau nu despre urmarea pe care a avut-o articolul „În amintirea unui prieten din tinerețe”, publicat în 2018 https://baabel.ro/2018/09/in-amintirea-unui-prieten-din-tinerete/ . Este o problemă foarte personală, poate cu totul neinteresantă pentru alții. Dar e prea frumoasă ca să n-o împărtășesc și baabelienilor, de care mă simt foarte aproape, chiar dacă pe cei mai mulți nu-i cunosc decât din scris. E și foarte important să știm că revista e citită în mult mai multe locuri de care nu știm și de către tineri de care aflăm ocazional, cum a fost în cazul de față.

Este vorba despre prietenul meu Bernard Horovitz, care mi-a dăruit de ziua mea, în 12 octombrie 1941 (cu zece zile înainte de deportarea în Transnistria) un caiet cu coperți de piele, care în 4 noiembrie a devenit jurnalul meu și după foarte mulți ani, în 1995, cartea Jurnal de ghetou, apărută în editura Kriteron.

În 1 iunie 2020 am primit un mail (după o convorbire telefonică) de la o persoană care s-a recomandat ca Liviu Horovitz, nepotul lui Bernard Horovitz. Cred că nu fac o indiscreție prea mare dacă rezum acest text. Persoana îmi relata că a dat din întâmplare peste revista Baabel și a citit articolul despre prietenul meu din tinerețe, Bernard (Bondi). Era bunicul lui, pe care el nu l-a cunoscut. Mai scrie că Alexandru Horovitz, fiul lui Bondi, avea numai 18 ani când tatăl lui a murit subit. Familia nu știa aproape nimic, deoarece Bondi nu le vorbise despre Câmpulung Moldovenesc și despre deportarea în Transnistria. Pentru a înțelege mai bine articolul, a căutat și a găsit la biblioteca din Zürich, unde locuiește, Jurnalul de ghetou, precum și fragmentul tradus în engleză și inclus în culegerea Salvaged Pages, editată de Alexandra Zapruder. Mai scrie că mi-ar fi foarte îndatorat dacă i-aș relata câte ceva despre Câmpulung și Transnistria și că pentru a completa albumul cu fotografii de familie, mă întreabă dacă i-aș putea pune la dispoziție o poză mai clară decât cea din articol cu Bondi adolescent, singura fotografie pe care o am de la prietenul meu. Totul era scris pe un ton foarte cuviincios și de aceea i-am răspuns imediat. A urmat un schimb de mailuri și în final Liviu Horovitz m-a vizitat la București, într-o sâmbătă după-amiază, în iulie 2020.

Mărturisesc că l-am așteptat cu înfrigurare, de parcă l-aș fi așteptat chiar pe bunicul lui. Eram foarte emoționată. Dar nu a venit Bondi, ci un tănâr arătos, în pantaloni scurți și tricou, care mi-a adus ciocolată bună, elvețiană. Dat fiind condițiile epidemiologice din iulie, nu ne-am dat mâna și nu ne-am îmbrățișat, dar au urmat aproape două ore de discuții. E căsătorit și are un copilaș de o lună, lucrează într-un domeniu foarte interesant. Timpul petrecut cu el s-a scurs foarte repede. Mă așteptam la o discuție despre Bondi, dar până la urmă nu am vorbit despre el aproape deloc. Nu am avut ocazia să-l întreb dacă știe că bunicul lui și-a luat viața cam prin 1970, dacă știe ceva despre motivul acestei sinucideri, despre care eu am aflat mult mai târziu și care pentru mine, poate și pentru alții, a rămas o enigmă. Din punct de vedere profesional Bondi a avut succes, deci acesta nu putea fi un motiv. Mult mai târziu, când m-am întâlnit cu sora lui în Israel, nici ea nu știa, sau n-a vrut să-mi spună. Din păcate nici în privința fotografiei nu i-am putut satisface dorința, pentru că originalul l-am pierdut și el s-a declarat mulțumit cu copia xerox din articolul meu. Așa s-a terminat vizita pentru care m-am pregătit sufletește atât de mult. Copiez emailul trimis de Liviu Horovitz după vizită: Dragă Mirjam, Ieri seara am ajuns la Zürich. Îmi pare foarte bine că ne-am cunoscut. Multe mulțumiri pentru timp, conversație și înghețată. Cu drag, Liviu.

Oare eu îmi închipuiam că voi revedea măcar ochii lui Bondi, sau poate o oarecare asemănare a nepotului cu bunicul? Trecutul e trecut și nu se mai întoarce; rămân numai amintirile. Dar oricum îmi pare bine că l-am cunoscut pe acest tănâr minunat care își prețuiește mult bunicul pe care nu l-a cunocut niciodată. Cel puțin am avut satisfacția că revista Baabel e citită și m-a pus în legătură cu nepotul lui Bondi, prietenul meu dintr-o epocă nefastă care și-a pus amprenta pe toată viața mea.

Mirjam Bercovici

București, 12-10-2020

Scriind data, mi-am dat seama că e tocmai 12 octombrie, exact 79 ani de la data deportării în Transnistria, de la urcarea noastră în vagonul de vite. Atunci am realizat cât de importantă a fost prietenia noastră. Păcat că a avut un final neașteptat.

Mirjam Bercovici