O întâlnire peste generaţii, datorată unui articol pe care l-am scris

Am ezitat mult dacă să scriu sau nu despre urmarea pe care a avut-o articolul „În amintirea unui prieten din tinerețe”, publicat în 2018 https://baabel.ro/2018/09/in-amintirea-unui-prieten-din-tinerete/ . Este o problemă foarte personală, poate cu totul neinteresantă pentru alții. Dar e prea frumoasă ca să n-o împărtășesc și baabelienilor, de care mă simt foarte aproape, chiar dacă pe cei mai mulți nu-i cunosc decât din scris. E și foarte important să știm că revista e citită în mult mai multe locuri de care nu știm și de către tineri de care aflăm ocazional, cum a fost în cazul de față.

Este vorba despre prietenul meu Bernard Horovitz, care mi-a dăruit de ziua mea, în 12 octombrie 1941 (cu zece zile înainte de deportarea în Transnistria) un caiet cu coperți de piele, care în 4 noiembrie a devenit jurnalul meu și după foarte mulți ani, în 1995, cartea Jurnal de ghetou, apărută în editura Kriteron.

Dedicaţia de pe caietul care avea să devină jurnal

În 1 iunie 2020 am primit un email (după o convorbire telefonică) de la o persoană care s-a recomandat ca Liviu Horovitz, nepotul lui Bernard Horovitz. Cred că nu fac o indiscreție prea mare dacă rezum acest text. Persoana îmi relata că a dat din întâmplare peste revista Baabel și a citit articolul despre prietenul meu din tinerețe, Bernard (Bondi). Era bunicul lui, pe care el nu l-a cunoscut. Mai scrie că Alexandru Horovitz, fiul lui Bondi, avea numai 18 ani când tatăl lui a murit subit. Familia nu știa aproape nimic, deoarece Bondi nu le vorbise despre Câmpulung Moldovenesc și despre deportarea în Transnistria. Pentru a înțelege mai bine articolul, a căutat și a găsit la biblioteca din Zürich, unde locuiește, Jurnalul de ghetou, precum și fragmentul tradus în engleză și inclus în culegerea Salvaged Pages, editată de Alexandra Zapruder. Mai scrie că mi-ar fi foarte îndatorat dacă i-aș relata câte ceva despre Câmpulung și Transnistria și că pentru a completa albumul cu fotografii de familie, mă întreabă dacă i-aș putea pune la dispoziție o poză mai clară decât cea din articol cu Bondi adolescent, singura fotografie pe care o am de la prietenul meu. Totul era scris pe un ton foarte cuviincios și de aceea i-am răspuns imediat. A urmat un schimb de emailuri și în fiinal Liviu Horovitz m-a vizitat la București, într-o sâmbătă după amiază, în iulie 2020.

Mărturisesc că l-am așteptat cu înfrigurare, de parcă l-aș fi așteptat chiar pe bunicul lui. Eram foarte emoționată. Dar nu a venit Bondi, ci un tănâr arătos, în pantaloni scurți și tricou, care mi-a adus ciocolată bună, elvețiană. Dat fiind condițiile epidemiologice din iulie, nu ne-am dat mâna și nu ne-am îmbrățișat, dar au urmat aproape două ore de discuții. E căsătorit și are un copilaș de o lună, lucrează într-un domeniu foarte interesant. Timpul petrecut cu el s-a scurs foarte repede. Mă așteptam la o discuție despre Bondi, dar până la urmă nu am vorbit despre el aproape deloc. Nu am avut ocazia să-l întreb dacă știe că bunicul lui și-a luat viața cam prin 1970, dacă știe ceva despre motivul acestei sinucideri, despre care eu am aflat mult mai târziu și care pentru mine, poate și pentru alții, a rămas o enigmă. Din punct de vedere profesional Bondi a avut succes, deci acesta nu putea fi un motiv. Mult mai târziu, când m-am întâlnit cu sora lui în Israel, nici ea nu știa, sau n-a vrut să-mi spună. Din păcate nici în privința fotografiei nu i-am putut satisface dorința, pentru că originalul l-am pierdut și el s-a declarat mulțumit cu copia xerox din articolul meu. Așa s-a terminat vizita pentru care m-am pregătit sufletește atât de mult. Copiez emailul trimis de Liviu Horovitz după vizită: Dragă Mirjam, Ieri seara am ajuns la Zürich. Îmi pare foarte bine că ne-am cunoscut. Multe mulțumiri pentru timp, conversație și înghețată. Cu drag, Liviu.

Oare eu îmi închipuiam că voi revedea măcar ochii lui Bondi, sau poate o oarecare asemănare a nepotului cu bunicul? Trecutul e trecut și nu se mai întoarce; rămân numai amintirile. Dar oricum îmi pare bine că l-am cunoscut pe acest tănâr minunat, care își prețuiește mult bunicul pe care nu l-a cunocut niciodată. Cel puțin am avut satisfacția că revista Baabel e citită și m-a pus în legătură cu nepotul lui Bondi, prietenul meu dintr-o epocă nefastă care și-a pus amprenta pe toată viața mea.

Mirjam Bercovici

București, 12-10-2020

Scriind data, mi-am dat seama că e tocmai 12 octombrie, exact 79 ani de la data deportării în Transnistria, de la urcarea noastră în vagonul de vite. Atunci am realizat cât de importantă a fost prietenia noastră. Păcat că a avut un final neașteptat.

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • BORIS MEHR commented on October 19, 2020 Reply

    OMAGIILE MELE, DOAMNA MIRIAM, VĂ ÎNRUDIȚI CU EHRENBURG

  • Daniela Stefanescu commented on October 18, 2020 Reply

    Impresionant! Ca intotdeauna cand citesc povesti de viata scrise de Mirjam, care traieste totul cu atata intensitate si are harul sa ne transmita si noua emotia! Ne adunam in jurul acestei reviste atat de dragi noua si de citite in toate colturile lumii, dupa cum constatam inca o data, si ne simtim mai putin izolati si mai aproape unii de altii pe calea emotiei, in aceste vremuri ciudate.

  • Thomas Lewin commented on October 17, 2020 Reply

    Emoționant! Este sigur bine că v-ați depășit ezitările!

  • Klein Ivan commented on October 16, 2020 Reply

    La multi ani ! K.I.

  • Hava Oren commented on October 16, 2020 Reply

    VIAȚA BATE FILMUL! (ca să citez titlul încă unuia din articolele dv.)

  • Schwartz commented on October 15, 2020 Reply

    Impresionant !

  • Veronica Rozenberg commented on October 15, 2020 Reply

    Dragă Dnă Mirjam,

    Am citit cu o emoţie nespusă povestea, una dintre extraordinarele dvs poveşti, care sunt crâmpeie ale vieţii dvs, prezentate cu atâta talent sensibilitate, dar mai ales autenticitate nouă, publicul adunat întâmplător in jurul revistei Baabel.

    Înţeleg cu adevărat emoţia prin care aţi trecut, faptul că nepotul prietenului Bondi, cel care v-a dedicat rândurile şi caietul de piele, a găsit, tot printr-o întâmplare articolul dvs şi a simţit dorinţa să vă cunoască.
    Intensitatea vieţii pe care aţi trăit-o, încă din tinereţe, cu momentele dramatice care au urmat deportării, reîntoarcerea per pedes la Botoşani, şi toate celelalte amintiri dăruite cu sinceritate şi cu har,
    Dintre ele imi vine in minte relatarea despre drumul facut spre spitalul, sper ca nu ma insel, Emilia Irza, si cea despre directorul spitalului, Weintraub.
    Povestea aceasta, ca si altele îmi umplu sufletul de căldură, dar poate şi de părerea de rău că vă cunosc doar prin intermediul scrisului.
    Cu toate acestea, scrisul continuă să fie, nu ştiu pentru câtă vreme, şi chiar în perioada de acum perioada e-vieţii noastre încă una dintre formele cele mai autentice prin care poţi să cunoşti şi să apreciezi oamenii.
    Vă doresc linişte şi bucuria momentelor de amintire, cât şi desigur multă sănătate în aceste clipe neobişnuite.

  • Nicole Sima commented on October 15, 2020 Reply

    Faptul că Baabel e o revistă citită, este o realitate. Felicitări! În același timp, mă bucur foarte mult că, datorită articolelor scrise de Mirjam Bercovici în cei șase ani de când colaborează în mod regulat la Baabel, s-au găsit persoane care „au găsit-o”. Mare lucru! Înțeleg emoțiile, așteptările și înțeleg și faptul că trecutul nu se mai întoarce. Rămân amintirile…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *