În amintirea unui prieten din tinerețe

Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.

De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.

B. şi colegii săi de şcoală 1938

Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir. Dar îmi amintesc că apropierea dintre noi s-a adâncit în vara anului 1941, când tatăl meu – asemeni celorlalţi capi de familie evrei, cu o oarecare dare de mână – a fost luat ostatic și ţinut peste zi într-o casă evreiască situată la capătul unei străduțe laterale, aproape de casa părinților lui B. Seara, ostaticii aveau voie să meargă acasă și la 6 a.m. trebuiau să se prezinte la acel domiciliu „forțat” de zi. Toată povestea a durat câteva săptămâni și părea un fel de vacanță, odihnă, pentru cei vizați. Atunci m-am împrietenit cu B. Era anul în care am învățat engleza și duceam dorul școlii.  Încă nu conștientizam evenimentele care urmau să se întâmple. Dar eu, ca și alții de vârsta mea, eram foarte vulnerabilă emoțional și aveam nevoie de o prietenie adevărată. Aceasta mi s-a întâmplat atunci când l-am cunoscut mai bine pe B. Familia lui era originară din Maramureș; tatăl lui B. era unul dintre cei doi profesori de ebraică din oraș, pregătind băieții pentru Bar-Mitzva. În casa lor se vorbea idiș și mai ales maghiara. Mama lui B. nu știa românește. El urmase liceul și mi s-a părut foarte cult, citit și dornic de discuții. Mai avea o soră, mai mică decât mine cu 2 ani, Ibolya și un frate mai mic, Herși. Poate că în alte împrejurări nu ne-am fi împrietenit, dar cum tatăl meu era ostatic, aveam ocazia să ne întâlnim în fiecare zi și atunci amândoi aveam nevoie unul de celălalt. B. e cel care mi-a făcut cadou de ziua mea, de Roş Haşana, un album de amintiri, care mi s-a părut atunci deosebit de frumos având coperte de piele maro și foile din interior mai groase, de culoare crem. Pe atunci nu știam că avea să devină jurnalul meu din lagărul de la Djurin.

Pentru cei care n-au văzut acel jurnal, editat la Kriterion în 1996 și recent reeditat de Institutul Elie Wiesel, voi reproduce (bineînțeles prescurtat) ce a scris B. pe prima pagină: E o fericire nespusă să ai pe cineva care să împartă cu tine și binele și răul. O asemenea fericire mi-ai hărăzit-o tu mie, reușind să fii o prietenă atât de perfectă. Prietenia noastră mă înalță sufletește, îmi dă mai mult curaj în luptă cu viața, mă face să am mai multă încredere în om și un val de fericire mă cuprinde când îmi aduc aminte de ea.

Septembrie 1941, Roș Hașana, 5702

Ție Mimi, adevărată prietenă la bine și la rele, B.

Da, asta a fost atunci și apoi ce a urmat !!

În acea zi nefericită de duminică, 12 octombrie 1941, când am fost deportați, am făcut amândoi imposibilul să ajungem în același vagon și zic azi, ca și atunci, că ne-a fost la amândoi mai ușor că am putut să ne ținem de mână în înghesuiala sinistră și chiar să ne sărutăm pe ascuns. Eram doi copii rătăciți într-un voiaj care nu știam unde avea să ne ducă. Dar am fost împreună cu familiile. Nu-mi amintesc cum priveau ai mei această prietenie și de fapt nici nu-mi păsa. Așa am ajuns la infernul din Atachi și tot împreună la Moghilev, în aceeași sală imensă a casei de cultură unde eram foarte multe familii, fiecare pe boccelele noastre, dar noi ne țineam de mână și atunci. Am ars cărți ca să ne încălzim, am început să vindem pe stradă din puținele lucruri aduse cu noi și eu mi-am dat seama că de fapt că B. și familia lui nu prea aveau ce vinde și că erau mult mai săraci decît noi. Dar atunci mă preocupa mai mult situația bunicilor pe care i-am lăsat la azilul organizat de evreii veniți înaintea noastră.

Primul șoc mai serios cu privire la situația materială a lui B. și a familiei sale a fost atunci când trebuiau să plătească pe șoferul neamț care ne-a dus clandestin spre un ghetou ca să scăpăm de lagăr. Nu i-au putut da decât o stofă. Bani nu aveau și cred că nici alte bunuri. Dar nu i-am întrebat și nici nu mi-a păsat prea mult. La Djurin, în ghetou, am reușit să stăm în aceeași casă. Inițial noi stăteam două familii într-o cameră și era greu. Dar ei stăteau cinci persoane în bucătărioara de circa doi metri pătrați, prin care treceau de nenumărate ori pe zi toți locatarii casei, peste 20 de persoane. Ei dormeau înghesuiți pe o sobă și pe jos și noi ieșeam și intram fără să ne pese de frigul și de noroiul pe care-l aduceam cu noi. Era acea cumplită iarnă a anului 1941-1942. Atunci a început pentru toți goana după câte un lemn, ceva de mâncare. B., fiul cel mare, era cel care trebuia să-și ajute familia. Pe atunci nici nu mă gândeam dacă ei au ce mânca. Treptat, fără să ne dăm seama, noi doi care eram nedespărțiți, ne-am îndepărtat unul de altul, nu mai simțeam nevoia să ne atingem mâinile și să ne privim.

Tata trecea printr-o grea criză grea de personalitate, de la omul activ și util s-a trezit fără ocupație și dependent de mama. În grija ei cădea trocul pentru lemne, cartofi, mălai, precum și grija de a ne menține curați; el devenise certăreț și foarte nervos și toate au avut repercusiuni și asupra relațiilor cu vecinii. Astfel, când un membru al familiei lui B. s-a plâns că nimeni nu ține seama de nevoia lor de un pic căldură și lasă ușa dechisă, s-a iscat o ceartă cu bătaie, lucru de neconceput altădată, în condiții cât de cât decente. Dar de unde decență când ți-e frig și foame și te despăduchezi în fiecare zi la vedere!! B. și-a apărat cu vorbe familia și eu pe tata. Și asta a produs marea fractură. Chiar dacă ne întâlneam tot timpul fără să vrem, nu mai aveam ce să ne spunem. Am intrat și eu într-o stare de depresie – zile întregi nu mai vorbeam cu nimeni. În 4 noiembrie 1941 am început să scriu în albumul dăruit de B., care trebuia găzduiască amintiri, cum aveau pe atunci fetele. Dar întâmplarea cu familia lui B. și tata am trecut-o sub tăcere, de rușine. Astfel s-a rupt pentru totdeauna firul deja foarte subțire al prieteniei noastre. B. nu a încercat să mă ajute. În schimb, cu dârzenie și chiar cu riscul vieții, mergea prin sat, încercând să căștige câte ceva. Nici până azi nu am înțeles cum au supraviețuit el și ai lui. De fapt nici nu mi-a mai păsat. Asta a reușit să facă din noi deportarea: nu am suferit numai fizic, de foame și frig, dar ne-am dezumanizat. De când am ieșit din casa noastră, nu ne-a mai fost rușine și pe parcurs acest lucru s-a accentuat. Noi doi ne întâlneam fără să vrem, vorbeam, dar nu mai eram prieteni și ne gândeam numai la noi, la mâncare și la frig.

Mai târziu am cunoscut câteva fete și băieți de vârsta mea și nu mai aveam nevoie de prietenia lui B. Nici boala lui tata și apoi boala mea prelungită nu ne-au mai putut apropia. După ce tata a fost luat într-un lagăr de muncă, fără ca noi să știm unde era și dacă-l vom mai vedea, nu am mai fost în stare să notez nimic în jurnal. Și totuși, ultima însemnare în jurnal e a lui B., iar eu nici nu țin minte când a scris-o. Dar acum, după atâția ani, vreau să rezum ce a scris B. în 30 Ianuarie 1944, probabil după o discuție mai lungă dintre noi:

Dacă am inaugurat acest jurnal e normal să-l și închei, cu toate că aceasta ți s-a părut, Mimi, ceva imposibil. Tocmai astăzi ai afirmat că orice, chiar și cea mai mare dragoste, trebuie să se sfârșească. … Nu faptul că poate nu ne-am mai avut ce spune ne-a despărțit, ci faptul că lângă tine, eu nu mai simțeam acea dumnezeiască liniște … Aș fi, cred, îndreptățit să te acuz pe tine că ai distrus acea liniște, dar aici, în exil, când am reușit să cunosc omul și viața, am învățat să nu acuz. Acum sunt, cred, bărbat și cunosc viața ca și cum aș fi trăit 100 de ani. Știu că omul este o bestie și trăiește numai pentru bucățica de pâine și pentru plăcerile sale. Cred că adevărata viață este creația și numai cei care au creat ceva au dreptul să zică că trăiesc. Nu vreau să trăiesc pentru cineva, ci să creez ceva.

Tot ce am scris aici, am scris pentru mine; ce am scris pe prima pagină am scris pentru tine, Mimi.

Am plecat din Djurin în 15 aprilie 1944 făr să-mi iau rămas bun de la B. Nu știu cum și când s-a întors. Eu l-am scos cu totul „din peisaj” dar uneori m-am gândit la el. Nu știu de unde am aflat că e la Timișoara, că e inginer și lucreză la politehnică, că s-a căsătorit și are un fiu. Poate că vreun cititor al Baabelului chiar l-a cunoscut. Mama lui și Herși, fratele, au murit în România de TBC. Sora lui a studiat medicina la Cluj și a emigrat în Israel. Nu am idee ce a făcut tatăl lui B.

Și totuși ne-am revăzut la București la sfârșitul anilor 60, ca doi străini care s-au cunoscut întâmplător cândva. Venise să se intereseze despre eventualitatea unor despăgubiri germane pentru foștii deportați. Nu am avut ce ne spune decât ce-și spun din politețe cunoștințe vechi.

În 1976, B., profesor plin la politehnica din Timișoara, s-a sinucis. Nu am aflat cauza, dar sigur că trauma lăsată de deportarea din tinerețe a fost un factor favorizant al acestui act cumplit. Pot spune din toată inima că m-a tulburat profund atunci și resimt și azi cât de mult am ținut la această prietenie din tinerețe. Am găsit recent pe internet titlul unei lucrări apărute la editura didactică iscălită de el. Mulțumesc Baabelienilor care poate vor avea răbdarea să citească după Rosh Hashana o poveste atât de veche și de banală.

Mirjam Bercovici, 6 septembrie 2018

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

8 Comments

  • ivan klein commented on September 26, 2018 Reply

    Stimată Doamnă – Povestea relației Romeo & Julieta n-are decît lumini . N-are umbre . E descrisă de altcineva . Povestea trăită și scrisă dvs. are lumini și umbre , apare mult mai apropiată sufletului meu acum la 70+ ani . Sînt convins că ați fi vrut să nu fie acele umbre dar știți și știm de la Neculce că “ vremile sînt peste oameni … “ . Sînt convins că ați folosit șansa oferită de viață aducînd lumină pacienților dvs. Iar pentru cititori o lecție de viață bine scrisă . K.I.

  • SHOSHANA PALMOR commented on September 24, 2018 Reply

    M.BERCOVICI NE/A DARUIT O POVESTE ATAT DE DUIOASA DE DRAGOSTE NE IMPLINITA CONTRIBUIND CU O RELATARE PROFUND UMANA A TRAGEDIEI “TRANSNISTRIA”…B.A REUSIT SA AJUNGA SUS DAR N’A RESISTAT…TOATA ADMIRATIA PT. DR.BERCOVICI SI TOATE ACTIVITATILE EI.AM SI EU RADACINI DIN C_LUNG {GLASBERG}

  • Tiberiu Georgescu commented on September 22, 2018 Reply

    In afara emotiei ce te cuprinde la citirea acestor randuri asternute cu atata simplitate si talent este de observat inca ceva: Baabel este loc de reintalnire, de regasire a unor nevinovati, aflati temporar la cheremul unor dementi.
    Vorbe simple, dar inchegate cu talentul narativ desavarsit al doamnei doctor Bercovici te fac pe tine cititor sa participi la evenimentele relatate.
    Felicitari stimata doamna doctor Bercovici…

  • ivan klein commented on September 22, 2018 Reply

    Povestea nu e ” banală ” , merita să fie scrisă / citită de dvs. , de cititori ăi poate că ajunge și la fiul lui B.

  • tiberiu roth commented on September 21, 2018 Reply

    Stimată doamnă Mirjam,am citit cu emoție impresionanta povestire de dragoste juvenilă inocentă care a rezistat-cât s-a putut- mizeriei morale inevitable în locurile groazei din deportare.Lumea e mică (cum se zice) deci sper să nu vă mire că eu l-am cunoscut pe eroul povestirii dumneavoastră. B.Horowitz mi-a fost asistent la Catedra de Organe de Mașini de la Politehnica din Timișoara, pe care am absolvit-o în anul 1956. A devenit profesor, autor de cărti de specialitate și foarte apreciat în cercurile universitare.S-a sinucis în 1970 (nu în 1976).spre consternarea întregului mediu universitar. Au circulat mai multe zvonuri în jurul misteriosului motiv care l-ar fi putut împinge la gestul fatal.Adevărul, l-a dus cu el în mormânt Z.L.

    • Andrea Ghiţă commented on September 22, 2018 Reply

      Cartea lui B. Horovitz: “Organe de Maşini”, era la loc de cinste în biblioteca tatălui meu, Emeric Székely, şeful Catedrei de Mecanisme şi Organe de Maşini de la Politehnica din Cluj.

  • Nicole Sima commented on September 21, 2018 Reply

    Foarte impresionanta marturisire, in special stiind ca intre dedicatia catre o adolescenta senina si incheierea jurnalului s-au aflat ani de crunta suferinta. De nu s-ar uita aceste orori care au marcat atatea destine!!!!!

  • Andrea Ghiţă commented on September 21, 2018 Reply

    Şi în această povestire, ca în atâtea altele, cu o nobilă simplitate, Mirjam Bercovici te săgetează în suflet şi te impresionează până la lacrimi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *