Vizită la Templul Coral Taharat Hakodeș din Vilnius

Taharat hakodeș – Puritatea sfântă

Spre sfârşitul lunii august 2013 am făcut o excursie care a cuprins frumosul oraş Stockholm şi capitalele ţărilor baltice. Impresiile acestei călătorii, ca şi relatarea de mai jos, sunt incluse în cartea de povestiri şi impresii de călătorie pe care am publicat-o la Bucureşti înaintea declanşării pandemiei universale, în martie a.c.

Foarte aproape de hotelul în care am locuit la Vilnius, la sfârşitul verii 2013, se afla o sinagogă. Deoarece se apropia Rosh Hashana, am hotărât să o vizitez. Am întâlnit o doamnă religioasă, o localnică, cu care am stat puţin de vorbă. Printre altele, mi-a povestit despre slujba care tocmai urma să înceapă la orele 10:00, ca de altfel în fiecare sâmbătă. La întrebarea mea mi-a răspuns că există un rabin local care oficiază slujbele, un rabin israelian venind o dată pe lună pentru două săptămâni. În acea zi am avut ocazia să şi văd, parţial ce-i drept, una dintre ele.

        Mai multe sinagogi din Estul Europei se numesc Temple Corale, de exemplu Templul Coral din Bucureşti sau Sinagoga Mare din Moscova, numită şi ea Corală. Am citit undeva motivul: uneori la oficierea slujbelor participă un cor de copii sau de adulţi. Poate există și altă explicaţie, dar aceasta e unica pe care am aflat-o până acum.

        Deci am sosit cu cinci minute înaintea orei 10:00. La intrare, pe un jilţ de paie împletite, stătea un bătrân care mi-a făcut semn să intru pe uşa cealaltă, cea din stânga, nu pe unde intrasem cu o zi înainte. Am înţeles că era drumul spre balconul destinat femeilor. Am urcat la etaj pe nişte trepte de lemn. La capătul lor am străbătut o încăpere întunecoasă, de unde încă o ușă ducea spre balconul femeilor. Am constatat că pe balcon nu mai era nimeni înafară de mine, în schimb parterul, unde intrasem abia cu o zi înainte, era populat de vreo 15 bărbaţi între 55 şi 75 de ani, în tallit (tatăl meu spunea tales) şi cu chipa pe cap.

        Mai erau doar câteva minute până la ora 10:00. Deodată a apărut un bărbat cu o pălărie neagră, înfășurat într-un tallit. S-a urcat pe podiumul din fața chivotului sfânt, aron hakodesh și s-a oprit cu spatele spre public. Nu am stat până la sfârșitul slujbei – după 45 de minute am plecat, fără ca măcar să văd faţa slujitorului lui Dumnezeu.

Mărturisesc că niciodată nu am înţeles întregul conținut al vreunei slujbe religioase, în nicio limbă, poate doar cu excepţia unor binecuvântări pe care le-am ascultat în copilărie, la Bucureşti, în bisericile ortodoxe pe care le vizitam cu o curiozitate aproape inexplicabilă, de copil. Nefiind dusă niciodată la o sinagogă – unde am ajuns abia pe la 16 ani, când m-am dus de bună voie şi nesilită de nimeni – mă înfiinţam aproape în fiecare duminică la slujbele de la Biserica Sf. Elefterie, de pe strada cu acelaşi nume, unde am locuit până în 1961. La Biserica Batiştei Praporgescu, lângă care am locuit mai târziu, nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată. Singurul lucru care mi-a rămas în memoria de adolescentă era mulţimea adunată în noaptea Învierii în curtea bisericuţei, cu făcliile de Paşte în mână. Eu eram însă dincolo de gard şi de mulţime. Probabil că în anii aceia, după 1967, având deja 15-16 ani, depăşisem curiozitatea copilului fascinat, poate și uşor intrigat de ritualurile stranii ale religiei creştine (încă nu știam că este componenta ei ortodoxă), pe care le acceptam fără întrebări. Când eram la Sf. Elefterie, nu cred că îmi dădeam seama că eu nu aparţin acestei religii sau că aș aparţine vreuneia. Faptul că acasă se practicau obiceiurile și sărbătorile evreieşti era o realitate, dar abia mai târziu, în adolescenţă, am conştientizat faptul că eu sunt „altfel“. Dacă mă gândesc bine, îmi amintesc că atunci când se vorbea de Palestina antică (cred că era în clasa a IX-a), aveam un sentiment ciudat, aproape penibil, ştiind că eu am legături cu acele locuri. Cine ar fi putut ghici atunci care îmi va fi viitorul?

        Am revenit la realitate. Era ultima zi a lunii august 2013, mă aflam în „exilul” acceptat al balconului femeilor, unica lor reprezentantă de altfel. Observam cu atenție cum bărbaţii de jos răspund cu pioşenie celui care conducea slujba, dar nu puteam distinge în ce limbă grăia. E adevărat că slujba a început prin cuvintele cunoscute: “Baruch Ata Adonai, eloheinu melech haolam…”, dar nu ştiu exact ce a urmat, e posibil că textul care a urmat şi căruia i-au răspuns enoriaşii, era în idişul lituanian, poate chiar în limba lituaniană, dar nu cred, pentru că oficiantul era israelian. Probabil era în ebraică cu accent așkenaz. Din când în când distingeam cuvinte ebraice, pe care reuşeam să le culeg din valul de cuvinte, nesfârşit şi veşnic, care mi-era complet străin. Poate că aş fi reușit să-l urmăresc dacă aș fi avut o carte de rugăciuni și dacă mi s-ar fi dat un indiciu unde să caut, probabil la rugăciunile de Şabat.

Din când în când se strecura chiar câte un cântecel, deşi aceste zile ar fi trebuit să fie Hayamim Hanoraim (zilele înspăimântătoare dinaintea sărbătorilor evreieşti de toamnă, în care omul se măsoară cu Dumnezeul său).

Templul acesta, construit în 1903, avea pe deasupra intrării aceeași inscripţie pe care o văzusem şi la sinagoga din Stockholm, cea pe care o văzusem în prima zi a aceste excursii. Ce coincidentă! Inscripţia spune: „Căci casa mea se va numi lăcaş de rugăciune pentru toate popoarele”. (Ki beiti, bet tefila ikare, le hol haamim).

În interior, clădirea era arăta destul de sobru, culorile care predominau fiind un turcoaz spălăcit şi un maro uşor decolorat. Era decorată în exclusivitate cu forme geometrice făcute din stuc și cu șiruri de frunze la baza pereţilor de sus. Mobilierul era și el foarte modest, bănci obişnuite, cunoscute şi în alte sinagogi, vopsite în gri. Tavanul era în acelaşi turcoaz spălăcit care predomina şi în exterior.

Dacă la început enoriaşii au îngânat după cel care oficia slujba, mai târziu el a trecut la ebraică și ceilalţi au amuțit, doar vocea lui se auzea fără întrerupere, în solo absolut.

Sinagoga era iluminată de un candelabru din becuri în formă de lumânare și de un șir de lampioane în perechi, dispuse de-a lungul pereților. Dar se pare că acestea erau totuși insuficiente și cineva adăugase un bec puternic, care atâtrna din tavan descoperit, răspândind o lumină tăioasă.

Structura arhitectonică interioară a sinagogii este asemănătoare cu cea pe care o vedem în multe biserici recente. Naosul, adică partea unde stau enoriaşii (bărbaţii, la evrei) se află între două şiruri de coloane. Dincolo de ele se află aripile laterale, care îndeplinesc diverse funcţii: spaţiu de reclamă sau de anunțuri, de expoziţie, de trecere, sau spaţiu pentru un număr mai mare de enoriaşi, de sărbători. Coloanele susţin arcuri şi se termină în capiteluri florale, care nu par să aparţină vreunui stil cunoscut. Ca și în alte locuri de rugăciune modeste, e greu de crezut că ar fi de marmură.

Pe pereţii laterali, vopsiţi în gri, se văd tuburile caloriferelor menite să îmblânzească temperatura incintei de rugăciune în zilele de iarnă, numeroase de altfel în capitala Lituaniei, dar şi singurătatea în care acest lor pare ameninţat să rămână în curând, lipsit chiar şi de locatarii ocazionali pe care i-am văzut de la balcon.

Toate acestea se petrec la 70 de ani după ce naziştii, făcând uz de localnicii învrăjbiţi şi antisemiți, au ucis peste 200.000 de žydai (evrei), împuşându-i şi aruncându-i în gropi comune. Ca şi evreii de pe alte meleaguri, crezuseră şi ei în mod eronat că după câteva sute de ani de coexistenţă (probabil de pe la 1700) aparţineau locului în care trăiau.

Deodată aud un cântecel ebraic, o melodie pe care o cunosc și din trecutul meu religios atât de precar.

În faţa altarului se află un mic amvon rotund, acoperit cu o placă spijinită pe colonte, întreg ansamblul e din marmură maro. Între ele sunt decoraţii de culoarea bronzului şters, e greu de distins din ce material sunt făcute.

Slujba continuă fără întrerupere, doar câteva clipe de linişte pentru un respiro.

Între timp a apărut un tip gras, îmbrăcat în negru, cu nişte plete lipite parcă de chelia acoperită de o chipa, neagră şi ea. Îmi amintea de un cunoscut din tinerețe, de la Bucureşti, care venea cu regularitate la cursurile de iudaism de la Templul Coral. Însă cel de aici era altfel, religios, cu barbă, îmbrăcat în negru şi cu chipa. Faţa lată, cu mustaţă şi barbişon, îi era conturată din spate de către şuviţele părului care atingeau umerii şi formau împreună un fel de piramidă. Nişte shleitkes (bretele late) îi susţineau pantalonii negri. Imediat după sosire, tipul a schimbat câteva cuvinte în șoaptă cu un vecin, după care s-a aşezat în spate cu cartea de rugăciuni, încercând probabil să găsească locul la care ajunsese slujba.

Mă simţeam ca un reporter căruia îi lipsesc multe din cuvintele care ar fi făcut această descriere a dimineţii de şabat mai colorată şi mai pitorească, dar care se străduieşte totuși să dea, incognito, un raport care nu i-a fost cerut.

Dintr-o dată am hotărât să mă scol și să plec către alte părţi ale oraşului.

Veronica Rozenberg

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Thomas Lewin commented on October 7, 2020 Reply

    Stilul de comunicare este direct și fără menajamente.Plăcerea cu care Dna Rozenberg abordează descrierile este și ea remarcabilă și contagioasă.

    • Veronica Rozenberg commented on October 7, 2020 Reply

      חן, חן
      se spune in Ebraica, ma gandesc care ar fi expresia echivalenta, poate dna Cap Limpede va sti sa ne spuna

      In traducere libera, as zice

      Multumesc, Thomas 🙂

  • Marica Lewin commented on October 5, 2020 Reply

    Deși cunosc vizita Veronicăi la Templul Coral din Vilnius din cartea ei, apărută recent “EPPUR ȘI MUOVE…… și totuși continua,”, am recitit cu mult interes acest episod de calatorie.
    Ce a ramas din comunitatea numeroasa evreiasca din Vilnius? Aproape nimic. Impresionant insa cum cei citiva evrei supraviețuitori ai Holocaustului și urmașii lor, vor sa reinnoade cu traditia si radacinile lor, “ si totusi continua”, cum spune autoarea atit de frumos in titlu.
    Mi- a plăcut descrierea arhitecturii Templului Coral îmbinata cu desfășurarea slujbei religioase și amintirile Veronicăi din perioada cind a învățat ivrit la București.
    Și sentimentele pe care autoarea le trăiește simultan cu urmărirea slujbei ,trecut și prezent, senzația de a fi “reporter” incognito, frapează, subliniază ca e martora la un ritual unic.
    Misterul ramine: cine a fost rabinul oficiant? Cine a fost enoriașul care semăna așa de mult cu un cunoscut din tinerețea Veronicăi? Oare Fervoarea credinței este același in sinagoga și in biserica, sau specificul religiei are importanta lui? Persoana care este așezată in loja femeilor nu este religioasă, și cu atit mai puternica este emoția transmisă.
    Vizita la Templul Coral din Vilnius este doar o mică parte din fascinantele voiajuri și tulburătoarele relații între oameni cuprinse in cartea menționata mai sus.
    O recomand cu multă caldura tuturor.

    • Veronica Rozenberg commented on October 5, 2020 Reply

      Draga Marica, iti multumesc foarte mult pentru cat de frumos ai scris despre vizita mea “incognito”, la Templul Coral din Vilnius, in prag de Rosh Hashanah, dar si pentru
      reclama pe care mi-ai facut-o la

      EPPUR SI MUOVE…si totusi continua

      🙂 😉

      • Marica Lewin commented on October 7, 2020 Reply

        Veronica, nu ți- am făcut nici o reclama, este o carte frumoasa, personală,
        Mai ales acum, in timpuri de Corona, povestirile tale și descrierile de călătorii ne fac bine la suflet și ne încurajează

  • iuliana socea commented on October 5, 2020 Reply

    Am văzut şi eu această sinagogă în 2016 , când formaţia noastră klezmer “MAZEL TOV” , invitată de Ambasada României la Vilnius şi Comunitatea Evreilor din Vilnius a concertat in Lituania şi Letonia.
    Din păcate , sinagoga , situată la câteva zeci de metri de sediul Comunităţii evreilor , pe aceeaşi stradă dar pe partea cealaltă a drumului , era închisă , avea lacăt la poartă , aşa că am putut admira doar frumoasa sa faţadă .

    • Veronica Rozenberg commented on October 5, 2020 Reply

      De unde este aceasta formatie de Kleizmer?

  • Veronica Rozenberg commented on October 3, 2020 Reply

    Deoarece am scris impresiile on the spot, aproape, nu am avut unde sa studiez mai mult despre stilul acestei constructii, ascunsa pe o strada destul de laterala, descoperita de mine intamplator. Exista insa pe web, explicatii pertinente ale stilului arhitectonic (cu influente maure) al constructiei, care in ochii unui privitor mai putin specializat are o aparenta de stil neo-clasic. Poate asta o si face asemanatoare cu cladirile mentionate de Andrea.

    Capitalele baltice au fost o experienta turistica intru-totul diferita de orice alta experienta europeana, pe care am trait-o inainte.
    Iar tot ce tine de turism, pare acum “o capusla” inchisa departe in backgroundul istoriei personale a fiecaruia.

  • Andrea Ghiţă commented on October 3, 2020 Reply

    Vilnius . Vilna un loc cu o bogată istorie evreiască care s-a sfârşit odată cu Holocaustul. Interesantă atât descrierea împrejurărilor vizitei şi a stării vieşii de cult din prezent. De remarcat că clădirea Templului Coral din Vilnius seamănă cu cele ale teatrelor construite la început de secol XX la Cluj, Iaşi şi chiar la Turda.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *