Criza Occidentului a fost prefigurată de gânditori de anvergură precum Oswald Spengler, Friedrich Nietzsche, Gabriele D’Annunzio, Luigi Pirandello și Arnold Tonybee, încă din anii 20 ai secolului trecut. Mai târziu, ideologii de marcă ai fascismului, nazismului și comunismului au proclamat sus și tare sfârșitul Occidentului putred până la măduvă. Însuși Lenin a folosit o reușită butadă pentru a ilustra caracterul pernicios și finit al capitalismului, afirmând că “un burghez este în stare să-și vândă chiar funia cu care va fi spânzurat“.

Politicieni și ideologi fasciști și comuniști de marcă precum Goebbels, Suslov, Răutu, Gomulka, Honecker sau Gottwald au dus campanii înverșunate de ponegrire, de defăimare, de ură împotriva Occidentului în presă, învățământ și cultură. Masivele spălări de creier au încercat să inducă în mentalul colectiv dușmănia ireversibilă față de Occident, să creeze “omul nou”, fascist sau comunist, perfect manipulabil de către puterea absolută, aservit în totalitate acesteia, fără gândire independentă. Rezultatele nefaste ale acestor campanii propagandistice se resimt până azi în fostele state comuniste.

Cu toate acestea, Occidentul a ieșit victorios din marile confruntări cu sistemele totalitare, mai precis cu regimurile dictatoriale care i-au cântat prohodul și au încercat să-l lichideze prin conflict armat sau război rece. Se cuvine menționat că prima mare victorie a Occidentului asupra fascismului s-a obținut cu sprijinul eroic și major al Uniunii Sovietice comuniste. Aliații, adică Marea Britanie, SUA și URSS, au repurtat o victorie deplină asupra puterilor Axei, forțând întâi Germania nazistă să capituleze necondiționat la 8 mai 1945. Reich-ul de 1000 de ani, imaginat fantasmagoric de către Hitler, a fost prefăcut în ruină după numai 12 ani de “veșnicie“. Apoi a venit rândul Japoniei imperiale să capituleze necondiționat la 2 septembrie 1945, după ce SUA au dat lovitura de grație Imperiului Soarelui Răsare prin bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki.

Înfrângerea fascismului internațional a fost urmată timp de 45 de ani de confruntarea mocnită a Războiului Rece dintre sistemul capitalist, adică Occidentul condus de SUA, și sistemul comunist condus de URSS. Datorită superiorității economice, sociale, financiare, informaționale și tehnologice, Occidentul a învins sistemul comunist fără un război direct. Conflictele regionale de durată, precum cel din Coreea, s-au încheiat cu remiză, cel din Vietnam cu victoria comuniștilor, iar cel din Orientul Mijlociu, deocamdată cu victoria Israelului și a SUA.

Cursa economică, competiția înarmărilor, mai ales „Războiul Stelelor” pentru supremație în stratosferă și spațiul cosmic şi confruntarea financiară au fost câștigate net de Occident, sistemul comunist cu excepția Chinei, Cubei și Coreei de Nord prăbușindu-se sub greutatea propriei ineficiențe, rămâneri în urmă și sărăcii. În afară de câteva condiții puse de Gorbaciov pentru ieșirea trupelor sovietice din Germania de Est și celelalte state comuniste est-europene, în 1989 sistemul comunist a capitulat, dezintegrându-se în câteva luni, împreună cu alianțele lui cele mai importante, Tratatul de la Varșovia și CAER. Occidentul a câștigat din nou conflictul mondial, de data aceasta cu comunismul, fără drept de apel, fără să tragă un cartuș.

După 30 de ani de Pax Americana, de democrație liberală dominantă în lume, multe puteri emergente, mai ales China, India, Brazilia, Coreea de Sud și cea de Nord, Iran și Turcia, au început să erodeze serios dominanța americană și occidentală a lumii, sub diverse forme și pretexte, prin campanii diplomatice sau subtile manevre de ordin militar. Reîntărită și modernizată sub domnia lui Putin, Rusia emite din nou pretenții reale de supraputere mondială, rivalizând într-o oarecare măsură cu puterea militară hegemonică a SUA, prin apariția activă în aproape toate zonele de conflict din lume, ca de pildă în Siria. Deşi dispune de imense resurse energetice, de care depind în mare măsură economiile statelor vest-europene, de un uriaș aparat de propagandă mondială digitală și de servicii de informații eficiente la scară globală, Rusia are o putere economică medie, cam de nivelul Spaniei și un nivel mediu de dezvoltare tehnologică, nefiind capabilă deocamdată să pericliteze decisiv Occidentul.

China însă se apropie vertiginos de rolul de rival global al SUA în ce privește puterea economică, îndeosebi cea tradițional-industrială, volumul GDP, dumping global de peste două decenii al produselor chineze și mai nou capacitatea tehnologică inovativă în domeniul de vârf al comunicațiilor, hi-tech și al inteligenței artificiale. Firme globale chinezești ca Huawei, Sinopec Group, State Grid Corporation, SAIC Motor, Bank of China, China Railway Engineering sau China Mobile fac o concurență acerbă multinaționalelor occidentale, mai ales companiilor americane gigant din domeniul hi-tech precum Microsoft, Apple, Google, ATT, Facebook, sau Twitter, devenind o amenințare la siguranța națională a USA și a Occidentului în general.

Multe din noile stele politice populiste de pe arena europeană precum Orbán, Salvini, Le Pen, Kaczinski, Dughin, Babis, sau Wilders trag deja clopotele pentru viitoarea înmormântare a democrației liberale a Occidentului, a multiculturalismului, a imigrației. Cert este că UE se află într-o profundă criză de identitate, lipsită de viziunea și perspectiva unor strategi politici și economici de anvergură, precum cea a părinților fondatori, slăbită grav de precedentul și consecințele Brexit-ului. O altă problemă majoră nerezolvată a UE este afluxul masiv al imigranților din statele Africii și Asiei, la care se adaugă infiltrarea de teroriști musulmani extremiști. De asemenea, în sânul UE s-au accentuat tendințele centrifuge dintre statele bogate din nord și cele cu imense deficite bugetare din sud, precum Grecia, Spania, Portugalia și Italia. Falii ideologice, economice și financiare au apărut și între statele occidentale și cele ale grupului V4 de la Visegrad, cu precădere Polonia și Ungaria. Din nefericire, pandemia de corona virus a exacerbat aceste contradicții și a generat altele noi: una cu privire la volumul ajutorului financiar al Băncii Central Europene acordat statelor membre pentru revigorarea economiilor naționale, a doua legată de condițiile de respectare a criteriilor democratice în care se acordă aceste ajutoare și a treia legată de raportul între credite rambursabile cu dobândă mică și cele nerambursabile. Statele disciplinate financiar, cu buget echilibrat și pozitiv ca Olanda, Austria, Danemarca sau Suedia se opun vehement poziției axei franco-germane, care de data aceasta se pronunță pentru o pondere majoră a creditelor nerambursabile.

În mod univoc există multiple semne de slăbiciune ale Occidentului, inclusiv a pierderii caracterului specific al civilizației iudeo-creștine sub presiunea multiculturalității și a amestecului cu populații neeuropene, a dispariției treptate a unicității culturii europene, a modului de viață și valorilor occidentale. Nu se poate contesta că Occidentul se află într-o criză profundă, care riscă să se termine foarte prost pentru națiunile vest-europene și SUA. În această ordine de idei, aș dori să-l citez pe celebrul Winston Churchill, care susține că democrația este un sistem politic prost, însă e cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.

La ora actuală Occidentul, democrațiile liberale sunt confruntate cu pericole majore, pe care le-aș putea împărți în primejdii externe și interne.

Printre cele externe se află imigrația masivă din Africa și Asia, care aduce după sine terorism, instabilitate, extremism, antisemitism și last but not least povara economică și financiară aproape insuportabilă de a susține această populație neintegrată și în mare măsură parazită.

Un alt pericol extern este atitudinea ostilă, camuflată sau fățișă a Rusiei, Chinei, a multor state islamice precum Iran, Pakistan, Bangladesh, sau Indonezia, cu pretenții de puteri regionale și chiar nucleare. Chiar și state aliate formal sau amicale în trecut precum Turcia sau alte state din lumea a treia, mai ales din Africa, precum Nigeria, Africa de Sud, Congo, sau Etiopia sunt tot mai ostile faţă de Occident.

În viziunea mea există câteva primejdii care distrug democrația liberală din interior. Inegalitățile sociale strigă la cer. Mulțimea celor care au pierdut de pe urma schimbărilor de regim în statele foste comuniste și a foștilor muncitori industriali în statele apusene este o povară socială uriașă, susceptibilă de populism, radicalizare și extremism. Companiile multinaționale dictează și cursul politic, nu numai cel economic și financiar, guvernele devenind o falangă executivă a lor. Altă primejdie o consider puterea exagerată a băncilor, considerate intangibile conform principiului too big to fail, împreună cu supralicitarea creditării cetățenilor și firmelor, ajungându-se la o rată nepermis de înaltă a îndatorării tuturor persoanelor și entităților economice și administrative, un vulcan social care poate exploda oricând. Un alt pericol este birocrația excesivă, supra-reglementarea proceselor economice și financiare, digitalizarea exagerată și lipsa de relații interumane, soluțiile administrative obținute prin algoritmi și protocoale, în esență suprimarea factorului uman din multe zone sociale. În plus, actuala pandemie a accentuat tendințele de înstrăinare și angoasă, forțând izolarea la domiciliu prin home office și derularea digitală a activităților administrative, practic un arest la domiciliu, liber consimțit. Aș mai aminti puterea exagerată a serviciilor secrete, care manipulează sfera economică și politică, precum și mass media care manipulează opinia publică în sensul dorit de guvernanți.

Totuși, eu cred în capacitatea de regenerare a Occidentului, în faptul evident că nu e sinucigaș, că în cele din urmă instinctul colectiv de conservare și valorile solide ale societății vor prevala, că superioritatea tehnologică, informațională, media, comunicațională, organizațională și nu în ultimul rând militară dacă va fi cazul, vor salva Occidentul de la pieire. Mai mult, ținând cont de învățămintele istoriei, sunt convins că Occidentul va ieși victorios și din această criză profundă, învingând și umilind în cele din urmă pe toți adversarii săi neînduplecați, de acum și dintotdeauna.

George Vigdor