Roman

de Myriam Harry

Traducere din franceză: Hava Oren

Apărut în 1914 în editura Fayard, Paris

Cuvânt înainte

Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. Tatăl autoarei, Moses Wilhelm Shapira, pe care se bazează personajul din roman, a fost o figură notorie și controversată la vremea lui, amestecat în mai multe scandaluri – ecoul lor apare și în roman. De fapt romanul este și un document al vremii, multe din lucrurile povestite fiind autentice, doar văzute prin ochi de copil.

Hava Oren

1

            Siona s-a născut într-o veche casă arăbească de pe Muntele Sion.  Camera unde mama ei o aștepta sub o plasă de țânțari era boltită ca o criptă și luminată ca o închisoare, printr-o ferestruică înaltă, tăiată în zidul gros de piatră.  Pereții ca de cetate n-o împiedicau să audă convoaiele morților de holeră, care încă de dimineață treceau unul după altul pe străduța din spatele casei.  Ea le număra pe degete și le împărțea în gând după religia fiecăruia.  Erau ușor de recunoscut: musulmanii după psalmodiile lor monotone și după pașii abia auziți, de parcă mortul at fi fost însoțit de voci fără trup; grecii după după litaniile lor cântate pe nas și după norii de tămâie care transformau pentru un moment camera plină de încordare într-o capelă calmă și meditativă; evreii care se trădau prin graba lor dezordonată, parcă s-ar fi rușinat să scoată la lumina zilei o ființă care nu mai avea nicio lumină – de obicei evreii din Ierusalim făceau înmormântările noaptea – și adesea erau atât de grăbiți încât targa se izbea de colțul casei.  Atunci bolnava tresărea, își împreuna mâinile și murmura:

– Doamne, o Doamne, de ce m-ai părăsit?

Uneori erau și cântări protestante monotone, care ieșeau din biserica anglicană de alături, însoțite de zgomotul de blacheuri pe caldarâm.

Atunci doamna Benedictus ofta adânc, sufletul i se înălța spre melodia cunoscută și teama i se alina, era cuprinsă de o liniște evanghelică.

Siona s-a născut între a optsprezecea targă musulmană și al patrulea sicriu grec.  A venit pe lume aproape în aceeași mizerie ca și compatriotul ei din iesle.  Singura moașă europeană, o evreică poloneză convertită, murise de holeră în aceeași dimineață și dădaca, o femeie din Betleem, zăcea într-un colț, pradă colicilor.  Slujitorul arab dispăruse, iar tatăl Sionei străbătea Ierusalimul în lung și în lat în căutarea unui doctor. 

N-a găsit niciunul.  Dar la porțile orașului a găsit primăvara și a adus-o cu el în casă.  Fetița de sub plasa de țânțari s-a oprit numaidecât din plâns.  A strâns în mânuță o lăcrimioară și a zâmbit brândușelor.

Și poate pentru că Siona s-a născut între litaniile morților și florile primăverii, a avut mai târziu un suflet grav și o imaginație fermecată.

2

Din primii ani ai vieții Siona păstra amintiri barbare și mărețe.  Întâi de toate era vechea casă arăbească de pe străduța din spatele episcopiei anglicane, curtea interioară, împrejmuită de ziduri, bolțile întunecoase de unde ieșea nechezatul frenetic al cailor și mirosul de ovăz digerat.

Apoi era poarta ogivală cu bătătorul greu, decorat cu arabescuri, intrarea severă, curtea luminoasă, un puț cu ghizdurile netede și într-un colț un ulcior înalt și țuguiat, ca un soldat de pază.  În față trei deschizături negre: bucătăria și cămările; la stânga un perete văruit, pe care o scară urca abrupt înspre necunoscut, printre ghivece de flori; la dreapta două trepte de marmură roșie, o nișă-arcadă, o bancă de zidărie, apoi încă două trepte; și în sfârșit camera boltită cu plasa de țânțari și ferestruica pe unde se revărsau de sus zgomotele orașului, de parcă ar coborî din cer.

Pe vremea aceea Siona avea doar impresii vagi despre părinții ei.  Știa că avea o soră mai mare, Elisabeth, de care era prudent să nu te apropii, pentru că tot timpul mânuia un ac de croșetat care părea destul de amenințător.  Mama ei era ca o umbră, într-o rochie incoloră.  Cât despre tatăl ei, fetița se întreba dacă era un tată adevărat sau un erou fabulos, ca cei din basmele pe care i le povestea dădaca Ouarda.  Nu-l vedea decât arareori.  El trăia undeva în aer, la capătul scării abrupte.  Ouarda îi spunea sidi, domnul.  Era schimbător ca un emir din basme.  Uneori arăta ca un rumi (creștin, din Roma) oarecare, în haine atât de ponosite, încât Ouarda se simțea stânjenită și lăsa ochii în pământ; pleca în oraș și se întorcea acasă morocănos.  Alteori, drapat într-o mantie bogată ca un arab, se întindea desculț sub nișa-arcadă și își fuma narghileaua, în care dansau petale de roze.

Câteodată pleca călare pe iapa lui albă, însoțit de Selim și de alți călăreți.  Lipsea de acasă multă vreme – mama Sionei devenea și mai incoloră – apoi într-o noapte îl vedea întors acasă, aplecat asupra pătuțului ei.  Avea fruntea încercuită de un șnur auriu și capul bronzat acoperit cu un văl de mătase cu ciucuri, care o gâdilau pe față.

El o ridica în brațe cu voioșie:

– Micuța mea, tatăl tău e regele deșertului!

Și Siona îi respira cu plăcere mirosul cald și sălbatic al bărbii și al veșmintelor.

În zori, când Siona se trezea, curtea interioară arăta ca un caravanserai, mișuna de oameni și de animale, era plină de baloturi și de tărtăcuțe de unde apăreau trandafiri de Ierihon, balsam de Galaad și colocinți de la Marea Moartă.  Într-un colț erau îngrămădiți mai mulți saci negri – pe Siona o înspăimântau – cu grâu de pe malurile Iordanului și orz din țara Moab.  Erau păziți de un beduin cu o suliță; Siona vedea în el un demon care păzește o comoară.  Într-adevăr acești saci nu erau deschiși decât în prezența tatălui ei.  Dintre boabele de grâu, Selim, omul lui de încredere, scotea urne și statuete, pe care tatăl ei le lua cu grijă, ca pe niște obiecte prețioase, și le ducea sus, la capătul scării abrupte.  Dar la vederea lor Ouarda își făcea semnul crucii și mama ei ofta:

– Doamne, Doamne, iar idoli moabiți?

A doua zi curtea era din nou pustie și tăcută.  Oamenii și animalele dispăruseră ca prin farmec.  Sidi se îmbrăca din nou ca un rumi oarecare, dar multă vreme prin casă mai plutea mirosul deșertului și pe fața gravă a tatălui ei Siona întrezărea o bucurie ascunsă.

Altă persoană care făcea o impresie puternică asupra fetiței era dădaca ei, Ouarda, o femeie din Betleem.  Ea aparținea unei familii arabe creștine care se considera urmașă a cruciaților, a regilor Ciprului și Ierusalimului.  Și într-adevăr Ouarda avea o prestanță de regină.  Ochii ei erau aurii, culoarea pielii era mai deschisă ca a musulmanilor din Iudeea și ca toate femeile din Betleem, purta costumul tradițional: pantofi ascuțiți și o cufie, o căciuliță înaltă, din care ieșea un voal alb, așa cum purtau femeile în Evul Mediu

Cufia o încânta pe Siona.  Înaltă și rigidă ca un taburet de pâslă pestriță, avea în față o bandă de paiete de aur care scânteiau ca o armură și deasupra un șirag de mărgele care Sionei îi aminteau de crenelurile Cetății lui David, care se vedea la capătul străduței lor.  Cufia avea peste urechi două clape de pânză roșie, care Sionei i se păreau foarte nostime, și de care atârnau tot felul de lănțișoare de argint, de amulete și de monede care zornăiau la orice mișcare.  Astfel ea se mișca într-o muzică constantă.

Ouarda purta o rochie lungă și strâmtă, de pânză indigo, decorată pe piept cu broderii în culori vii.  Rochia avea mâneci largi, care fâlfâiau la cel mai mic gest, descoperindu-i brațele împodobite cu un arsenal întreg de brățări.  Văzând-o cum trecea pe sub bolțile ogivale, Siona se întreba dacă Ouarda nu cumva era un înger care a păcătuit și ca pedeapsă a fost prefăcut în dădacă.

Siona știa că dădaca ei păcătuise.  Într-o zi Zohara, bătrâna spălătoreasă egipteană, i-a destăinuit lui Ali povestea destul de complicată.  Din ea Siona a înțeles doar atât: că paietele de aur ale cufiei nu erau din moștenirea lăsată de fostul ei soț, un biet cioplitor în lemn, așa cum zicea ea, ci din generozitatea unui gunsul italiano (un consul italian), înainte ca acesta să se întoarcă în patria sa.  La urmă bătrâna egipteancă a scuipat cu dezgust, declarând că dădaca e o cachba, iar soțul ei un acrout.  Fetița nu cunoștea aceste cuvinte; misterul care o înconjura pe dădacă și turnulețul ei plin de giuvaieruri o făcea cu atât mai atrăgătoare în ochii ei.

Ouarda știa să și cânte, dar nu ca mama Sionei, care se acompania la armoniu și bolborosea o sumedenie de cuvinte neînțelese; Ouarda repeta la nesfârșit aceleași cuvinte, pe care fetița le știa pe de rost:

Ați văzut cumva,

L-ați văzut cumva pe drum,

L-ați văzut pe dragul meu

Călare pe un catâr?…

Ea cânta în curtea interioară, în zori, când razele piezișe ale soarelui încă nu luminau scara și frunzele rodiului erau pline de rouă.  Ședea pe dalele răcoroase, cu picioarele întinse și cu spatele sprijinit de ghizdurile fântânii și cosea, ținând capătul pânzei între degetele piciorului desculț.  Brățările și lănțișoarele îi zornăiau la fiecare împunsătură.

Aţi văzut cumva,

L-ați văzut cumva pe drum,

L-ați văzut pe dragul meu

Călare pe un catâr?…

Siona asculta la nesfârșit acest cântec, fără să se plictisească.  Înțelegea nerăbdarea crescândă a celei care aștepta, închisă într-o casă fără ferestre – ca și casa ei – și care e nevoită să-i întrebe pe cei de afară ce se întâmplă.  Își închipuia și venirea iubitului – desigur gunsul italiano – pentru că vocea Ouardei era plină de bucurie, iar în zornăitul brățărilor fetița auzea catârul care tropăia, tropăia, între zăngănitul hamurilor și clinchetul paietelor.

Dar se poate că Sionei îi plăcea cântecul dădacei și pentru că o lăsa să viseze în voie și să urmărească razele soarelui care coborau pe balustrada scării.  Era o balustradă de zidărie, văruită, pe care alternau ghivece cu busuioc și cu rozmarin, cele două plante triste și înmiresmate ale caselor musulmane.  La umbră, frunzele de busuioc păreau niște capete de negrișori înfipte în zid, iar rozmarinul arăta ca fuiorul de lână cenușie al unei vrăjitoare.  Dar imediat ce razele soarelui se revărsau asupra ghivecelor, busuiocul devenea o minge verde și lucioasă, iar ramurile rozmarinului se aprindeau ca niște lumânări de argint.  Și odată cu căldura, șirul de ghivece emana bine-cunoscutul miros amărui și liniștitor.

Lângă scară se ridica zidul alb.  Jos era din piatră, mai sus continua din cărămizi cu spații goale între ele, ajurat.  Era atât de înalt, încât Siona, ridicând capul, abia putea să-i vadă capătul.  Pe el se cățărau la dreapta o Pasiflora, la stânga o tufă de iasomie.  Dar ce se afla în spatele lui era un mister.  Uneori se auzea de acolo sunetul unui mojar de alamă – pentru Siona era clopotul zânelor – iar într-o zi a surprins un ochi negru care o privea prin spațiile dintre cărămizi și stofe colorate care fâșâiau…

În imaginația ei acest zid imaculat și fragil ca un voal a devenit un zid fermecat, o enormă plasă de țânțari în spatele căreia dormeau visurile fetițelor și lumea necunoscută.

***

Tot aici, în curte, Ouarda îi spunea povești în vreme de amurg.  Stăteau la ușa bucătăriei, iar Ali sufla în tăciuni ca să ațâțe focul.

Elisabeth venea și ea să asculte și Siona, înfiorată și fericită, se cuibărea lângă sora ei.

Erau povești cu djinni care trăiesc în fântâni, cu strigoi care mănâncă copii mici, cu tâlhari ascunși în butoaie, cu prinți și cu prințese vrăjite și prefăcute în cai, care nechează sub bolțile grajdurilor.

Ouarda era creștină și primise câteva lecții de catehism de la preoții sirieni, așa încât i se întâmpla să amestece poveștile arabe cu amintiri biblice.  Yakub dormea sub scara unde suiau și coborau îngerii lui Dumnezeu, Miriam din Magdala (Maria Magdalena) ștergea picioarele Nazarineanului – Siona privea cu ochii mari cum Ouarda își scoate tiara și își despletește cozile – Suleima, fiica Irodiadei, dansa în fața lui Irod pentru capul lui Mar-Hanna (Sf. Ioan Botezătorul) – nu cumva Ali, în bucătărie, punea un cap însângerat pe o tipsie?

Când se însera, Ouarda și Elisabeth puneau masa sub nișa-arcadă.  Siona rămânea singură, dârdâind de teamă.  De prin cotloane apăreau căpcăunii din poveste, djinnii ieșeau din fântâni, tâlharii ieșeau din butoaie și strigoii mișunau prin întuneric.

Îi venea să plângă, să țipe, să fugă…  Dar din spatele zidului fermecat se auzea deodată clopotul zânelor și balustrada scării, cea cu ghivecele de flori, urca spre cer ca o scară a îngerilor…

***

Siona își făcea plimbările de dimineață prin Ierusalim însoțită de Ouarda.  Cu toate că avea deja aproape cinci ani, se cocoța pe umărul dădacei; la coborâș se ținea de cufia ei, iar la urcuș dădaca o ținea de gleznă.

Ierusalimul nu este decât o mulțime de dealuri și văi, traversate de străzi înguste ca niște canale – ca să se scurgă apa de ploaie – și pavate cu silex.  Pavajul neregulat îngreuia mersul copiilor, de aceea era obiceiul ca copiii să fie duși pe umăr, sau să călărească pe măgari.  Așa se face că vorbele care se spun despre Ierusalimul ceresc se aplică și la cel pământesc: cei din urmă vor fi cei dintâi și cei mai mici vor fi cei mai mari.  Copiii din Ierusalim sunt obișnuiți să vadă lumea de sus, poate de aceea au ceva special.

Siona, tronând pe umerii dădacei, domina strada.  Se mișca printre capetele cailor, panerele de anemone și de stânjenei, ulcioarele cu miere sălbatică și cu lapte acru pe care femeile le purtau în creștetul capului.  Atingea cu mâna amuletele cămilelor – adesea bagajele lor erau gata s-o răstoarne – își băga nasul în dughenele strâmte în care lucrau pitici: unul cosea haine de lumină, altul făcea inele năzdrăvane sau broda conduri de zână.  În alte dughene tineri chipeși moțăiau printre portocalele de Jaffa, ca Aladin printre lămpile fermecate.

Mulți negustori o cunoșteau pe Siona.  Se ridicau în picioare și pe deasupra capetelor mușteriilor îi întindeau dulciuri, caș de gutui sau de caise, iar fetița le ronțăia, folosind cufia ca pe o măsuță. Alții întrebau:

– Cine e țânca asta blondă?

Plină de importanță, Ouarda răspundea:

– Nu e țâncă, e fetița mea, lumina ochilor mei!

Siona strângea genunchii în jurul umărului Ouardei și inima i se topea de dragoste și de recunoștință.  Era fericită să fie fetița Ouardei, pe care o iubea și era mândră că aparține unei persoane importante, căreia îi făcea curte Mansour, bucătarul episcopului anglican și la vederea căreia turiștii frengi (francezi, europeni) se opreau, exclamând:

– Uitați-vă la ea!  Parcă ar fi Fecioara cu Pruncul!  Și scoteau aparatele de fotografiat.  Dar Ouarda nu voia ca fetița să fie fotografiată.  Cu un gest brusc o dădea jos din punctul ei de observație și ascunzându-i fața cu mânecile ei largi, o luau amândouă la fugă.

***

Erau și domenii în care Ouarda era mai puțin scrupuloasă. Toată lumea știe că la Ierusalim este o mare rivalitate între biserica romano-catolică și cea greacă ortodoxă.  Fiecare din ele își are propriile mănăstiri, misiuni și sanctuare în Orașul Sfânt.  Fiecare ține și câte un registru de conversiuni.  Fiecare conversiune – mai ales dacă reușește să înhațe un suflet de la cultul rival – se plătește cu un beșlic (o monedă de cinci piaștri), câțiva coți de stambă, o duzină de ouă roșii și șase pâini negre.  Deci la Ierusalim poți să-ți câștigi existența dacă îți schimbi destul de des religia.

Ouarda nu avea nevoie de asemenea subterfugii.  Ouăle tari și pâinea neagră nu însemnau nimic pentru ea, dar îi plăceau beșlicii, pe care îi găurea și și-i atârna de tiară.

Și apoi Ouarda era adesea cuprinsă de remușcări și simțea nevoia să se spovedească.  Fără îndoială că o chinuia povestea cu paietele de aur și cu gunsul italiano și atunci părăsea bazarul și împreună cu fetița se îndrepta spre locurile cucerniciei, mănăstirile grecești și cele latine, căci așa cum picioarele ei șovăiau pe caldarâmul neregulat, așa și conștiința ei șovăia între cele două confesiuni.  Și ca să câștige un beșlic, Ouarda își oferea ori ceafa, ca să fie unsă cu mir, ori fruntea ca să fie botezată cu agheasmă.

Uneori preotul întreba, privind spre Siona:

– Dar fetița are dreapta credință?

– Vai de laptele meu care a hrănit-o, exclama Ouarda, e o eretică!

– Trebuie să-i mântuim și ei sufletul!  Na, uite încă un beșlic.

Și urmașa cruciaților, care refuza ca fetița să fie fotografiată pentru ca sufletul ei să nu fie dat satanei, o boteza ba catolică, ba ortodoxă.

Adesea asistau împreună la procesiuni printre meandrele capelelor Bisericii Sfântului Mormânt.  Preoți cu tiare împodobite ca cea a Ouardei și cu păr lung, de femeie, purtau cântând un trup de ceară răstignit.  Băieți îmbrăcați în rochițe împrăștiau petale de trandafiri, duceau lumânări și cădelnițe.  Siona se mișca printre flăcările lumânărilor, învăluită în nori de tămâie.

Într-o capelă întunecată, Ouarda se spovedea unui preot bărbos.  Se lovea în piept, își zgâria cu unghiile rochia brodată, apoi, într-un gest de pocăință lovea cu brațele de confesional, spărgând dintr-o dată toate brățările de sticlă și cioburile se împrăștiau în jurul ei pe podea.  Mai recita un Tatăl nostru, primea de la preot sărutul iertării păcatelor, apoi o lua pe fetiță și ieșea grăbită, veselă, iar de la negustorii care se înghesuiau în curte își cumpăra o nouă serie de brățări de sticlă, ca să aibă ce sparge la următoarea spovedanie.

***

După amiaza plecau împreună cu Elisabeth „la aer”, în afara zidurilor cetății.  Mergeau de-a lungul vechii cetăți a lui David și dincolo de parapet, în șanțul de apărare, Siona vedea de pe umărul dădacei o grădină minunată, despre care Elisabeth nu bănuia nimic.  Dar trecând pe sub bolta cotită a porții Jaffa, Siona ar fi preferat să meargă pe jos ca să nu se afle nas în nas cu baioneta amenințătoare a soldatului turc care stătea de pază.

De obicei se îndreptau spre mănăstirea armeană, care era situată pe o colină.  La capătul urcușului treceau printr-o alee de iasomie.  Uneori florile mângâiau obrajii Sionei și parfumul lor era atât de languros încât fetița închidea ochii, amețită.  Chiparoși înalți și negri încercuiau mănăstirea albă.  Ceva mai încolo creștea un cedru uriaș, la umbra căruia se adunau dădacele din Betleem.

Căci Betleem, orașul binecuvântat care pe vremuri a dat pâine lumii (Betleem = Casa pâinii), în zilele noastre dă familiilor europene laptele femeilor sale.  Se întâlneau acolo dădaca consulului englez, dl Moore, a misionarului elvețian, dl Klein, a cămătarului german și a micului David, cea mai săracă și cea mai urâtă, care avea numai paiete de argint nu avea decât un singur ochi, celălalt era doar o bilă albă aflată sub pleoapă.

Sionei nu-i plăcea să se joace cu sora ei și cu ceilalți copii, prefera să șadă alături de femei, împreună cu micul David.  Nici acesta nu alerga.  Era slab și palid și tremura tot timpul, se temea și de umbra lui.  Abia reușea să-i facă Sionei un lanț din ace de cedru.  Dar ea nu prea avea chef de joacă.  Prefera să privească dădacele așezate în cerc.  Cu tiarele și cu vălurile lor păreau o adunare de regine biblice.  Femeile povesteau despre familiile străine la care lucrau, dar vorbeau mai ales de soții lor, toți cioplitori în lemn de măslin, plecați să-și vândă marfa în celălalt capăt al lumii, în America.  Nu se știa când se întorc; soțul Ouardei murise acolo, frații lui tot acolo erau, iar fiii celorlalte dădace vor pleca și ei mai devreme sau mai târziu.  Giuvaierurile lor antice zornăiau în timp ce ele vorbeau despre Lumea Nouă…

Florile de iasomie erau departe și totuși Siona le mai simțea parfumul.  Mai aproape, niște preoți armeni, înalți și negri în sutanele lor cu mitre ascuțite, se plimbau printre chiparoși, de parcă ar fi și ei niște chiparoși, dar mai mici…  Uneori se apropiau de femei și glumeau cu ele.  Într-o zi unul din ei o privi lung pe Siona:

– Cum îl cheamă pe băiețel?

– Nu e băiețel, e fetiță, ya baba (părinte!).

– Fetiță?  Cum poate să fie fetiță cu așa ochi și cu așa o frunte bombată?  Nu vezi că are fruntea lui sidi Issa (domnul Isus) al nostru?

– Pui pariu că e băiat? – îl întrebă Ouarda, șugubeață.

– Da, pun pariu… un beșlic.

– Un beșlic, ya baba? Păi uite!

Și dând jos dintr-o mișcare chiloțeii Sionei, dădaca o prezentă preotului.

– Ai dreptate, zise preotul, râzând, e fetiță.  Uite beșlicul.

Apoi adăugă:

– Totuși păcat că nu e băiat.  Ca fată nu va fi niciodată frumoasă.

A doua zi, în bazar, Ouarda a găsit un meșter ca să-i găurească beșlicul și l-a agățat de tiară.  Dar de atunci, când Siona vedea moneda mai nouă ca celelalte, trupul ei mic tresărea de rușine.  Era supărată pe dădacă; cum să parieze pe ea pentru un beșlic?  Se gândea și la vorbele preotului, că ea arăta bine ca băiat, dar ca fată nu va fi niciodată frumoasă, în vreme ce Elisabeth…  Și fetița ofta cu melancolie.

***

Femeile din Betleem zăboveau adesea în grădina mănăstirii.  Seara se lăsa pe neașteptate și trebuiau să se întoarcă în grabă în oraș, pe afară se învârteau tâlhari…  Porneau în goană spre casă, iar micuții, călare pe umerii lor, râdeau și le dădeau pinteni, pe când copiii mai mari le apucau vălurile ca pe niște hățuri și le îmboldeau cu strigăte de yalla, yalla! (haide)

Când intrau sub bolta cotită a porții Jaffa, din soldatul de pază se mai vedea numai baioneta de oțel.  Alături de el, pe jos, era un mic felinar plin de funingine, care îi lumina numai degetele picioarelor, care ieșeau din bocancii rupți.

Grădina minunată de pe fundul șanțului de apărare se ascundea în umbră; cetatea lui David se înălța ca un uriaș amenințător și Siona nu știa dacă să se bucure de farmecul trist al orașului întunecat, sau să se teamă de distanța pe care o mai aveau de străbătut până acasă, până la nișa-arcadă, unde o aștepta masa pusă în lumina blândă a lămpii.

3

În după amiaza aceea Siona tocmai încerca noua pălărie de paie, garnisită cu maci, primită în dar de la nașa ei, diaconeasa șefă.  Călare pe umărul Ouardei, abia aștepta să iasă „la aer”, în afara zidurilor, dar mama ei, revenită în grabă din oraș împreună cu Elisabeth, o opri.  Era prea multă lume pe afară și prea mulți askari (soldați).  Un șeic beduin urma să fie decapitat în fața porții Jaffa și ea nu voia ca fetița să asiste la spectacolul sângeros.

Sitt (doamna) o fi având ea motive serioase, dar Ouarda nu era să renunțe la spectacol pentru atâta lucru.  Cu un gest de complicitate dădaca pișcă piciorul fetiței, care izbucni în plâns.  Dna Benedictus se înduplecă numaidecât, îi ceru doar dădacei să evite poarta Jaffa, să iasă prin poarta Sion, pustie la acea oră, și să se plimbe prin cimitirul protestant.

Ouarda jură pe capul Sionei că va urma întocmai poruncile stăpânei, dar abia ieșită prin poarta Sion o luă la dreapta și începu să alerge de-a lungul zidului cetății, pentru a ajunge la timp chiar în locul pe care ar fi trebuit să-l evite, în fața porții Jaffa, acolo unde zidul înalt și cenușiu formează un unghi.

În viața ei Siona nu văzuse așa o sindrofie și atâta lume adunată la un loc.  Trebuia să se țină din toate puterile de cufie, ca să nu fie măturată cât colo de mulțimea de caftane și de văluri care se revărsa fără încetare prin ogiva neagră a porții.  Parcă întregul Ierusalim, imobil și misterios, atras de mirosul sângelui, ieșea din morminte.

Dar iată că se produce o îmbulzeală.  Din interiorul zidurilor se aud copite de cai și zăngănit de arme, apoi de sub ogiva întunecată apar puști și lănci.  Din mulțime izbucnesc strigăte de bucurie: yu-yu-yu-yu-yuuu…

Nu lipsește mult ca Ouarda să fie călcată în picioare de mulțimea înnebunită, dar din fericire Mansour, bucătarul episcopului, se află în preajmă.  El o ia în brațe și o ajută pe Ouarda să se urce pe niște schele, unde mai stau câteva dădace din Betleem cu copiii lor.

– De aici se vede totul ca-n palmă, o asigură ele.  Acolo, pe buturugă, o să se taie capul; tânărul de alături, cel cu sabia în mână, este un om cumsecade din Betania, fiul celui pe care tâlharul l-a ucis.  Se spune că i-a plătit pașei bani grei pentru dreptul de a lua locul călăului.

Strigătele de bucurie reîncep și Siona vede un bătrân în lanțuri, înalt și zdrențăros, care se îndreaptă cu pas nobil spre eșafod, condus de câțiva askari.

– Ele e, el e, e beduinul, e Abu-Amarah!

Ouarda țipă atât de tare că pe fetiță o dor urechile.

Apoi totul se învălmășește.  Siona vede tăișul sabiei care sclipește la soare, coboară vertiginos, reapare însângerat, coboară, se ridică din nou, în timp ce sângele țâșnește violent, stropind totul în jur.  Iar mulțimea scoate un urlet sălbatic de triumf și de bucurie, yu-yu-yu-yu-yuuu…

– De cinci ori a trebuit să-l lovească cu sabia, spune Ouarda cu gâtul întins, în timp ce Mansour aleargă să-și înmoaie batista în balta de la eșafod, iar „omul cumsecade” din Betania se întoarce spre estrada pașei și linge sabia însângerată.  O negresă bătrână, cramponată de trupul victimei, bea lichidul roșu direct de la sursă.

Totul se învârte în fața ochilor Sionei.  Nu mai vrea să vadă nimic.  Vrea să plece, să plece, să se întoarcă în casa liniștită, să fie lângă mama și sora ei.

– Ouarda… Ouarda…

Dădaca o liniștește cu vorbe dulci și cu un pahar de limonadă.

– Bea, turturica mea, bea, lumina ochilor mei, bea, prințesa mea!  Plecăm acasă, plecăm acasă!

Dar deodată se iscă un tumult care o face pe Siona să tresară.  Pe o colină dinspre mănăstirea armeană apar trei femei negre, în picioare pe cămile și gălăgia reîncepe furioasă, sfâșietoare.  Sunt blestemele tribului nomad împotriva orașului fortificat, cuvintele de ocară adresate de locuitorii din corturi împotriva celor din case de piatră, este melopeea răzbunării, este anatema pe care fiii Edomului o aruncă asupra fiilor lui Sem, sunt bocetele văduvelor șeicului, venite să ceară trupul lui mutilat.

Mulțimea amuțește.  Delirul crud se stinge brusc.  Un fior de teamă și de superstiție înghite întregul oraș.  Poate că la poalele colinei s-a ascuns întregul trib?  Poate că va cere numaidecât răzbunarea?  Lumea întoarce neliniștită capul spre pașă…  Pe Allah!  Askari sunt destui, nu e niciun motiv de îngrijorare.  Și iată că ei le aruncă cadavrul și formele negre fac cale-ntoarsă, ca un stol vulturi.

– Huo! Huo! Mâncătorii de cadavre! – urlă Ouarda și Mansour cu toți ceilalți.

Totuși le-a pierit pofta să mai strige yu-yu-yu-yu-yuuu…  Oamenii, cu inima grea, își ating amuletele. 

Între timp s-a înserat.  Soarele apune, înroșind vechile creneluri.  Cetatea lui David e în flăcări.  Vălurile turcoaicelor se umflă în vânt ca niște baloane colorate… Lumea se grăbește spre poarta ogivală, spre siguranță.  După atâta praf, sânge și țipete, oamenii se tem de străduțele înguste, de bolțile întunecoase, de blestemele pe care beduinii le-au risipit în noapte…

Oameni și animale se îmbulzesc sub bolta cotită a porții Jaffa.  Șeile cămilelor se lovesc de pereți.  În învălmășeală Siona stă să cadă de pe umărul Ouardei în șanțul adânc, în care ochii ei văd un torent de sânge. 

Dar groaza încă nu s-a terminat.  Mai încolo cineva îi apucă pălăria de pai; întorcând capul, văzu deasupra ei un bot larg deschis…  Cămila voia doar să-i molfăie pălăria de pai, dar Siona se și vedea decapitată.  Mai mult moartă decât vie alunecă în brațele dădacei.  Mai apucă doar să audă:

– O, porumbița mea, lumina ochilor mei, o sitti (doamna mea) iubită, nu cumva să-i povestești mamei, spune-i că…

Siona își pierdu cunoștința.

***

După toate emoțiile prin care trecuse, Siona căzu la pat.  Luni de zile zăcu între viață și moarte.  Apoi, într-o bună zi, se trezi în camera luminoasă a tatălui ei, camera cu terasă, cu ghivece de rozmarin și busuioc, ca cele de pe balustrada scării.  O recunoscu pe mama care o veghea și îi cânta cântecele germane.  Îl recunoscu și pe bunul doctor Eliewitch, ale cărui cizme de șapte poște făceau pe scară un zgomot infernal.  Cu hainele prăfuite, cu fața plină de negi și cu sprâncenele ca niște perii, Siona găsea că arată ca un zid vechi.  Ca s-o vadă mai bine, doctorul își punea niște ochelari cu ramă groasă, care îl făceau să arate ca o bufniță, iar urechile lui din care ieșeau smocuri de păr deveneau bastioane pe care creșteau tufe de capere.  Cu vocea lui tunătoare o certa pe Siona că e atât de palidă – dar nu pleca niciodată fără să-i dea o bomboană.

Sora Hilda, diaconeasa șefă, își petrecea cu ea trei după-amiezi pe săptămână.  Era nașa ei și buna prietenă a mamei.  Purta o rochie bleumarin, o bonetă de tafta și avea un zâmbet trist.  Mâinile ei de fildeș o mângâiau cu blândețe.  Ședea lângă patul ei, tricotând și îi povestea despre bolnavii pe care îi îngrijea în spital, despre familiile protestante, despre Dumnezeu și despre pastor.  Înainte de a pleca arunca pe furiș o privire spre lespezile gravate, sprijinite de pereți, spre ierbarele răspândite colo-colo și mai ales spre dulapul închis cu o perdea de lustrin verde.  Doamna Benedictus ofta.  Femeile vorbeau abia șoptit, dar Siona deslușea: idoli… Moab… nebunie… ruină… și înțelegea că femeile îl critică pe tatăl ei.

***

De când Siona se simțea mai bine, sora Hilda, ca să-i dea o ocupație, începu să-i facă educația religioasă.  Mama ei aduse vechea Biblie ilustrată, singura moștenire pe care o avea de la tatăl ei, pastor într-un sat din ținutul Hesse.  Pe prima pagină erau trecute cu cerneală ștearsă numele dnei Benedictus și ale fraților și surorilor ei – și erau mulți în familia pastorului – împreună cu data botezului și câte un verset care să-i călăuzeazcă în viață.

Pe pagina a doua, mâna fermă a soțului ei notase numele copiilor, Elisabeth și Siona, botezate la o diferență de patru ani în capela anglicană de pe Muntele Sion.  Și aici, fiecare nume era însoțit de un verset; Hilda o învăță pe fetiță să-l recite pe cel pe care i-l alesese tatăl ei:  O, fecioară, fiică a Sionului, scoală-te!  Luminează-te!

Sionei îi plăcea să-l repete, i se părea că sună frumos.

Vechea Biblie era atât de grea, încât nu putea fi ținută pe genunchi.  Sora Hilda o deschidea pe masa de pe terasă, în aerul înmiresmat de rozmarin și de busuioc.  În fața lor Ierusalimul își etala cupolele, minaretele, zidurile crenelate…  Se vedea Biserica Sfântului Mormânt, arcul casei lui Pilat, locul vechiului templu, Poarta de Aur prin care Isus și-a făcut intrarea triumfală, în vale era Ghetsemani, mai sus Muntele Măslinilor, în depărtare Betania, drumul spre Ierihon, depresiunea Mării Moarte și la orizont pustietățile Arabiei, unde Sf. Ioan, care se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică, vestea în pustie venirea lui Hristos.

Sora Hilda întorcea paginile Noului Testament.  Sub degetele ei apăreau imagini și ea le citea explicațiile: botezul în Iordan, pilda bunului samaritean, învierea lui Lazăr, osana noroadelor, purificarea Templului, Isus pe Muntele Măslinilor, Isus în fața proconsulului, calvarul, înmormântarea lui Isus…

Dar din vechile gravuri în lemn absolut nimic nu-i amintea Sionei de Iudeea.  Irod locuia într-un castel cu turnulețe ascuțite, casele din Betleem aveau acoperișuri de țiglă, apostolii purtau căciuli de blană, Marta umbla într-o fustă înfoiată, ca o crinolină, Simon din Cirene în pantaloni bufanți, iar magistrații se făleau cu mâneci multicolore.

Astfel că Siona, cu toate că avea în fața ochilor Biblia ilustrată, își formă asupra ei o imagine proprie și cu totul neobișnuită.  Pentru ea Isus și apostolii săi erau occidentali, care trăiseră foarte departe de Ierusalim, undeva la capătul Pământului, într-o lume care îi era necunoscută, ca de exemplu această Americă misterioasă și modernă de care tot vorbeau femeile din Betleem, unde soții lor plecau să-și vândă sculpturile religioase din lemn de măslin.

Și pentru că personajele Evangheliei erau pentru ea niște americani necunoscuți, pe care nu și-i putea deloc imagina, Siona din Ierusalim arăta foarte puțin interes pentru istoria religiei creștine.  În schimb Vechiul Testament îl simțea cu tot sufletul; vechiul text ebraic se anima, fremăta în jurul ei când era în șa, înaintea tatălui ei, pe iapa arabă.

Bunul doctor Eliewitch a prescris aceste plimbări active, care readuceau bujori în obrajii fetiței.  În fiecare seară tatăl și fiica plecau împreună pe iapa albă.

***

De la o vreme mesele din nișa-arcadă își pierdură farmecul.  Muștele care se roteau în jurul lămpii cădeau pe fața de masă albă și întunecau gândurile Sionei; doar Elisabeth se distra adunându-le în grămăjoare.  Mama ei tăcea morocănoasă, tatăl ei mânca fără poftă.  Apoi ca din senin izbucnea o ceartă.  Mama, de obicei tăcută, își dădea drumul la tot ce avea pe inimă.  Aceleași lucruri reveneau de fiecare dată: că Selim e o canalie, că idolii moabiți o să-i aducă la sapă de lemn, că tatăl Sionei ar face mai bine să se ocupe de prăvălie – așa ziceau toți: sora Hilda, episcopul, bancherul Goldmann.  Și apoi încheia, spunând că bunul Dumnezeu nu permite copacilor să crească până la cer.

Încruntat, tatăl nu răspundea; Siona vedea doar două șanțuri verticale care i se adânceau pe frunte.  Uneori devenea însă foarte vehement.  Spunea că nu permite nimănui să se amestece în afacerile lui, că se înăbușe în prăvălie și în casă, că nici mort nu ar renunța la săpăturile din teritoriile beduine.  Își arunca șervetul, dădea brânci mesei și multă vreme după ce Siona era deja culcată, îl auzea mergând în sus și în jos pe terasă.

Dar într-o zi, la ora cinei, s-a petrecut ceva înfricoșător.

Se auziră bătăi în poarta ogivală și Ali, tulburat, spuse că era Selim cu oamenii lui, întorși din țara Moab, dar nu îndrăzneau să intre pentru că erau goi.  Fuseseră atacați de beduini, care îi pândiseră printre mormintele de la marginea orașului și le luaseră absolut totul, chiar și hainele de pe ei.

Palid de emoție, sidi ieși la poartă să-i aducă în curte pe cei patru oameni, acoperindu-i cu pături aduse în grabă de sitt și de Ouarda.  Cei patru erau trași la față, tremurau și aveau cenușă în cap.

Selim gemea, plângea, își smulgea barba, zicând că suferise o insultă groaznică și că mai bine se spânzură decât să trăiască cu rușinea.  Și ceilalți se lamentau, dar cu mai puțină ardoare, păreau mai degrabă să recite o lecție învățată pe dinafară, iar privirile li se îndreptau cu jind spre bucătărie, unde Ali întețise focul și le pregătea de mâncare.

Apoi se așezară în cerc, cu picioarele sub ei, să mănânce.  Brațele care le ieșeau de sub pături erau tefere, nu aveau decât niște zgârieturi ca cele pe care penitenții și le fac singuri.

Tatăl Sionei stătea în fața lor, sprijinit de zid, cu sprâncenele încruntate și îi măsura din ochi.  Selim se fâstâci sub privirea lui scrutătoare și înghițind în grabă îmbucătura, reîncepu să geamă și să-i blesteme pe beduini, dar nu părea prea convingător.

După ce bărbații terminară de mâncat și de băut, sidi se îndreptă cu pași hotărâți spre Selim și îi dezgoli pieptul.

– Ia arată-mi ce răni ai primit, trădătorule!  Fiu de cățea!  Ești nevătămat.  Tu însuți le-ai predat caravana.  V-ați înțeles cu tribul din Ierihon cum să vă împărțiți între voi caii, cămilele, armele, marfa pe care trebuia s-o duceți prietenului meu Amr-ben-Diab, sultanul din Moab…  Dar voi nici n-ați trecut Iordanul și pun pariu că hainele vi le-ați ascuns pe afară.  Ești un mincinos, un hoț și un ipocrit!  Și asta după ce te-am scos din mizerie, te-am iubit ca pe un fiu, te-am echipat ca pe un rege!  Și nu ți-a fost destul să mă jefuiești, ai făcut totul ca să semeni ura între tribul tâlharilor și cel al prietenilor!  Pe toți i-ai trădat.  Recunoaște, mișelule, că pașa te-a plătit, ca să aibă un pretext să-și trimită askarii în țara Moab și să nu mă lase să fac săpături.  Nelegiuitule!  Blestematule!

Pradă furiei, scoase un revolver și îl îndreptă supra celor patru.

– Adevărul, sau vă omor pe toți!

Aici Siona pierdu șirul întâmplărilor.  O mai văzu pe mama ei aruncându-se între soțul ei și Selim, după care ea, mama, Elisabeth și Ouarda fură îmbrâncite în odaie și încuiate înăuntru.  După o vreme totul se liniști.  O culcară ca de obicei alături de patul mamei.

În toiul nopții tatăl ei intră în odaie, se aplecă peste soția lui și o sărută.

– Iartă-mă, Charlotte!  Selim e un ticălos.  Acum va trebui să plec eu însumi ca să fac ordine.  Îți dai seama că ulcioarele sunt deja dezgropate!  Dacă beduinii nu primesc cadourile, așa cum ne-am înțeles, sunt în stare să le spargă!  Va trebui să organizez neîntârziat o nouă caravană, dar nu mai am bani. Va trebui să iau un împrumut de la dl Goldmann.  Îmi pare rău, dar n-am încotro.  O să vezi, Lotte, când termin săpăturile o să câștig de o sută de ori pe-atât!  Vom fi foarte bogați, îți promit!  (Uf, fetița asta nu doarme niciodată?)  Micuța o să aibă o zestre de prințesă!

4

O lună mai târziu tatăl Sionei reveni din țara Moab.  De pe drum trimise acasă un mesager ca să anunțe că reușise peste orice așteptări și că va veni însoțit de Amr-ben-Diab, sultanul din Kedar, de dincolo de Iordan, precum și de mai mulți șeici din tribul său.  Porunci să se pregătească un ospăț fastuos în cinstea musafirilor, care vor sta trei zile.

Încă din zori Ali, ajutat de câțiva bucătari, tăia în bucăți mai multe oi, făcea curmale umplute și își făcea rezerve de unt topit și de lapte acru.

Siona, veselă, dansa prin casă și prin curte, apoi se întorcea la mama ei și la Ouarda, care o găteau.  Din întâmplare chiar în seara precedentă dădaca i-a uns părul „de culoarea lunii” cu un amestec de zahăr și de apă de trandafiri și i-a împletit o mulțime de codițe.  Odată codițele desfăcute, părul îi stătea țeapăn, creț și parfumat, ca o coamă de leu.  Mama o îmbrăcă în rochița albă de in cu broderie, iar la gât îi legă o panglică de catifea neagră, de care atârna o cruciuliță de aur.  Erau hainele ei de sărbătoare, tot ce avea mai bun.  Dar ea și-ar fi dorit o rochie lungă, pestriță, ca fetițele arabe și podoabe de argint care să zornăie și să cânte.

Dar iată că se auzea deja tropotul cailor, apoi un zăngănit de arme și de scărițe de călărie care se lovesc de pereții caselor, pe străduța prea îngustă.  În postul ei de observație de lângă grajduri, Siona stătea cu ochii ațintiți spre poartă.  A apărut întâi tatăl ei, călare pe iapa sa albă, apoi un bărbat într-o mantie neagră, pe un cal bogat împodobit.  Era chipeș și nobil, toată splendoarea

 deșertului părea să intre în curte odată cu el.  Îl urma floarea deșertului, călăreți nomazi cu lăncile între urechile cailor și cu țevile lucitoare ale puștilor pe umeri.  Cortegiul era încheiat de leii lui Amr-ben-Diab, doi războinici care mai purtau cămăși de zale și căști cu vizieră, ca în Evul Mediu.

Caii, obișnuiți cu deșertul nesfârșit, nu se simțeau în largul lor în curtea închisă.  Cuprinși de teamă, cu nările dilatate și cu ochii înnebuniți, se ridicau pe picioarele dinapoi și se repezeau unii la alții, armurile zăngăneau și în curtea vechii case arabe părea să se ducă o luptă din vremuri demult apuse.  Oaspeții au strunit caii, apoi au descălecat.

Primul care a trecut pragul a fost Amr-ben-Diab.  Mantia lui neagră, tivită cu aur, era lungă ca fustele unei femei; cizmele cu tocuri de oțel dantelat – ca să strivească șerpii – loveau cu zgomot în dalele curții; iar mâna lui bronzată și nervoasă ținea o sabie lungă, într-o teacă de argint încrustată cu pietre prețioase.

Când Siona ajunse în sfârșit să-și sărute tatăl, pe fața lui slăbită și arsă de vânt i se păru că recunoaște ceva din frumusețea și mândria lui Amr-ben-Diab, sultanul deșertului.

Sidi o prezentă oaspetelui.  Acesta o privi îndelung, cu capul ușor înclinat, repetând ca pentru sine: agib! agib! (ciudat).

Apoi îl întrebă pe tată:

– Cum o cheamă?

– Fiica Sionului.

– Mai nimerit ar fi fost Fiica Libanului – niciodată n-am văzut o piele atât de albă și un păr atât de blond.

Și își trecu mâna, care purta inelul cu pecete al tribului, peste „coama” parfumată.

Seara, Siona luă parte la ospăț, așezată între tatăl ei și sultan.  (Elisabeth, care mergea deja pe unsprezece ani, fu trimisă în camera de la etaj, împreună cu mama ei și cu Ouarda.)  Șeicii beduini erau întinși în jurul bucatelor, sprijiniți de șei și de saci.  În straiele lor largi și întunecate, Sionei îi apăreau aproape negri.  Și ei, cu gura plină, se minunau de creatura albă, ciudată, ca un fulg de nea căzut de pe culmea muntelui Hermon în mijlocul kedarilor tuciurii.  Dar când o văzură luând câte un dumicat de orez cu degetele și bând din sticlă, la fel ca ei, izbucniră într-un râs copilăresc.

Mirarea lor crescu când înaintea fiecărui nou fel de mâncare ea recită bismillah și hamdoullah, precum și binecuvântarea Profetului.

– Este tot atât de învățată ca Balkis, regina din Saba, exclamă Warak, povestitorul tribului.

Amr-ben-Diab nu râdea, o privea doar tăcut.  Capul lui de vultur era încins cu un șnur auriu care îi ținea vălul.  Și deodată:

– Mi-o dai de nevastă, mai târziu, când e mare?

– Întreab-o tu însuți, glumi tatăl.  E rumie și rumiile își aleg singure soții.

– O, fetiță albă ca laptele și ca luna, ai vrea să fii sultana mea?

– O, tăticule, tăticule!

Sufocată de teamă și de mândrie, Siona se refugie în mantia tatălui ei.

Sultanul, cu o plecăciune, își repetă întrebarea.  Atunci ea se întoarse și îi aruncă brațele cu elan în jurul gâtului:

– Da, sigur că vreau!  Dar atunci va trebui să mă iei cu tine numaidecât!

Beduinii se veseleau, râdeau și băteau din palme.  Apoi cei doi „lei”, cu săbiile trase, dansară un dans războinic, sărbătorind logodna regelui din Moab cu fiica Ierusalimului.

***

Timp de două zile Siona se simți ca o mică regină beduină slăvită de supușii ei.  Fiecare se întrecea să o plimbe pe cal, să-i arate armele, să-i ofere floricele de porumb sau chiar să-i dea să tragă din pipa lui de hașiș.  Amr-ben-Diab îi dărui doi pui de gazelă, un buchet de pene de struț și un săculeț de plante aromatice, daruri de nuntă din țara lui de nisip și de tămâie.

Tatăl ei îi aduse din bazar o rochie pestriță și o sumedenie de podoabe de argint.  Ouarda îi vopsi palmele cu henna și pleoapele cu kohl, cântându-i cântecul tradițional al mireselor: Ay-i-i, ya aroussa! Ay-i-i…

În ultima seară Amr-ben-Diab o așeză în șa înaintea lui și împreună cu oamenii lui ieșiră în goană din cetate, imitând răpirea miresei.  Siona râdea, țipa, beată de poezie sălbatică și de viteză.  Sultanul o lăudă:

– Micuța mea prințesă din Sion are inima neînfricată, ca cea a fetelor din Kedar.

Seara s-a ținut ospățul cel mare.  S-au adus muzicieni evrei, iar cântărețele, prevenite din timp, au cântat și ele cântecul tradițional al mireselor: Ay-i-i, ya aroussa! Ay-i-i…

Amr-ben-Diab o luă pe Siona pe genunchi.  Ea asculta, gravă și tăcută.  Simțea pe ceafă atingerea amuletei metalice și în faldurile mantiei respira mirosul cald de cimbru sălbatic amestecat cu alte mirosuri…

– La ce te gândești, iubita mea?

– O, lumina ochilor mei, visez să ajung mai repede în țara ta de gazele și de plante aromatice.

Dar abia trecură câteva clipe și Siona adormi între sultan și tatăl ei.

***

A doua zi de dimineață nu se mai auzea nici nechezatul cailor, nici tropotul tocurilor de oțel pe dalele curții.  Siona își căută rochia de nomadă, dar și ea dispăruse.  Își puse repede hainele obișnuite și fugi în curte.  Dar curtea era pustie și iapa albă a tatălui ei lipsea și ea din grajd.  Doar Ali punea la loc piedicile cailor.

– Unde sunt oaspeții? îl întrebă Siona cu voce sacadată.

– Au plecat.

– Încotro?

– Au plecat înapoi în țara lor și Allah să-i țină acolo!

– Au plecat fără mine?

Ali izbucni în râs.

– Ya sitti, ce să facă bărbații cu un puișor ca tine?  Dacă era sora ta…

Siona nu-l asculta.  Deodată îi veni o speranță nebunească: poate că nu plecaseră cu adevărat, poate că era doar un șiretlic menit s-o înșele pe mama ei, care n-ar fi lăsat-o să plece.  Ouarda trebuia să știe.  De îndată ce mama va ieși din casă s-o aducă pe sora ei de la școala engleză, Siona va pleca împreună cu Ouarda, ca să-și caute iubitul.

Intră din nou în casă.

– Ouarda, o întrebă ea pe un ton complice, tu mi-ai ascuns hainele?

– El le-a luat.

– Cine?

– Amr-ben-Diab.  Tatăl tău i le-a dăruit pentru una din fiicele lui.

– Pentru una din fiicele lui?  Și eu ce îmbrac când plec după el?

Ouarda o privi, zăpăcită.

– Să pleci după el?  Păi cum, porumbița mea?  Totul a fost numai în joacă!  Doar n-ai vrea că o mielușică gingașă ca tine să fie dată așa unui țap bătrân!  Arză-l-ar focul!!

Și luând-o în brațe, continuă:

– O, micuța mea îndrăgostită!  Nu plânge, lumina ochilor mei!  O să primești un alt soț.  O să-l primești pe micuțul David, care e și mai palid ca tine.  Mâine o să-i cer mâna de la dădaca lui, Aziza cea chioară și preoții armeni o să vă binecuvânteze la umbra cedrului.

Dar Siona nu voia să fie consolată.  Urcă scara spre terasa tatălui său, de unde se vedeau în zare munții liliachii ai Moabului, țara lui Amr-ben-Diab. 

Poate că se mai vedea caravana?  Luă binoclul tatălui ei și, cocoțată pe un scaun, căută drumul Ierihonului.  Pe povârnișurile stâncoase recunoscu cortegiul: iapa albă, călărețul înalt și negru, vârfurile strălucitoare ale lăncilor care se îndepărtau…  I se părea că ceea ce se pierdea în zare era feeria propriei copilării și, coborând de pe scaun, se întinse pe podea și izbucni în hohote de plâns.

Așa o găsi Elisabeth, când se întoarse de la școală și o luă în râs:

– Ai înnebunit?  Să plângi pentru un beduin murdar, un tâlhar, un sălbatic plin de purici și care are mai multe femei!

Dar Siona era nemângâiată.  Ceea ce o deprima acum era mai ales gândul că tatăl ei s-a amuzat pe seama ei, a mințit-o și că acum călărea liber în lumina soarelui, în timp ce ea suferea, singură și dezamăgită, între patru pereți.

Încet-încet se mai consolă, dar tot timpul simțea că a pierdut ceva prețios, că o parte a sufletului ei s-a dus cu oamenii rătăcitori ai deșertului.

***

Nu trecu multă vreme și Siona avu încă o dezamăgire.  Ca de obicei se juca în curte cu gazelele și Ouarda ședea într-un colț, pe pământul gol, cosea și repeta eternul ei cântec:

Ați văzut cumva,

L-ați văzut cumva pe drum,

L-ați văzut pe dragul meu

Călare pe un catâr?…

Și tot ca de obicei Mansour ieși pe furiș din bucătăria unde lucra și coborî scara care ducea de la arhiepiscopia anglicană la grajduri.  Îi oferi bomboane Sionei, apoi se așeză lângă Ouarda.  Era ceva perfect normal, doar Mansour era creștin, nu mislim (musulman) ca Ali.  Dar deodată Siona îi auzi ridicând vocea.  Mansour folosea aceleași cuvinte enigmatice pe care le rostise Zohara, bătrâna spălătoreasă egipteană, când aceasta o bârfise pe dădacă.

Întorcându-se, Siona o văzu pe Ouarda cu obrajii mai aprinși decât broderia rochiei, trăgându-l pe Mansour de barbă și răspunzând vorbelor lui de ocară cu altele și mai amarnice.  Încercând să scape de ea, Mansour o îmbrânci.  Femeia se lovi de zid cu atâta putere încât frumosul turnuleț de pe capul ei se clătină și căzu la pământ, cu tot cu paiete, lănțișoare și monezi.  Mansour scuipă pe cufie, o călcă în picioare și cu o lovitură puternică o aruncă până în fundul grajdului, urlând:

– Cufia cachbei, pfui, pfui, cufie blestemată, uite ce fac cu ea!

Ouarda se repezi la el cu părul vâlvoi și cu mânecile largi fluturând.  Semăna atât de mult cu un strigoi, încât fetița rămase încremenită de groază.  Abia când bucătarul o trânti la pământ, rupându-i vălul, abia atunci țipetele fetiței se alăturară scâncetelor dădacei.

Lumea se apropie în fugă, dar nu era deloc ușor să-i despartă pe cei doi, care tot mai încercau să sară unul pe celălalt și își aruncau ocările cele mai îngrozitoare.

Seara, la cină, a izbucnit o discuție între părinții Sionei.  Mama voia să o concedieze imediat pe Ouarda, spunând că nu poate să țină sub acoperișul ei (încă o expresie pe care Siona nu o înțelegea) o ființă barbară care a îndrăznit să-l lovească pe bucătarul-șef al însuși episcopului!  La început tatăl ei ridica doar din umeri, râzând de ceea ce el numea o ceartă între doi îndrăgostiți, dar la urmă s-a enervat și el.  După părerea lui, Ouarda avea dreptate, Mansour nu era decât un poltron – a doua zi dimineață avea de gând să meargă la episcop și să ceară ca Mansour s-o ia de nevastă pe dădacă, iar dacă refuza, să fie concediat.

Până la urmă niciunul dintre ei nu a fost concediat, nici nu s-au căsătorit, pentru că chiar în aceeași zi Mansour s-a îngălbenit îngrozitor și după două luni a murit la spitalul diaconeselor.

Iar bătrâna spălătoreasă egipteană i-a spus lui Ali:

– Ea l-a deocheat pe bucătarul episcopului!

Chiar dacă Siona admira această putere tainică a Ouardei, nu reușea să uite figura ei de strigoi, nici pierderea frumoasei cufii, cadou de la gunsul italiano.  Și de atunci n-a mai iubit-o pe dădacă. 

În schimb s-a apropiat mult mai mult de tatăl ei.  Când acesta lucra în camera lui de sus, îi dădea voie să stea lângă el.  Îl ajuta să usuce plante între foi de hârtie sugativă, să lipească etichete cu explicații pe fosile, iar când dădea la o parte perdeaua de lustrină verde, să scoată cu grijă urne, vase de lut, cioburi și să le pună pe masă, pentru ca el să le studieze inscripțiile.

Siona știa că erau „caractere” feniciene și nabateene, folosite de moabiți, dar care nu fuseseră cu adevărat descifrate, nu se cunoștea nici măcar alfabetul în întregime.  Tatăl ei le copia de zeci de ori, pe foi mari de hârtie, căutând combinații noi.  De fiecare dată când i se părea că reușește să completeze un cuvânt, sau chiar o frază, exclama cu exuberanță:

– Ascultă, ascultă, fiică a Sionului, ce a descoperit tatăl tău!

Și îi recita texte pe care fetița nu le înțelegea, dar care o făceau să tresară de emoție.

„Dar făcut lui Baal-Kemos de către Amalek, fiul lui Schobal, regele din Kiriat-Adonai…”

– Kiriat-Adonai… – repeta fetița – ce frumos sună!

„…Tauri înjunghiați în amintirea lui… la Rabbath Ammon, de către Marele Sacrificator Oholibama…”

– Mie îmi place mai mult Rabbath Ammon decât Oholibama, îl întrerupea Siona.

„Glorie lui Baal-Zebouth… de către Barak fiul… care l-a învins pe Midian pe câmpul de luptă din Moab…”

– Glorie câmpului de luptă din Moab, suspina Siona, visând la mantia neagră tivită cu aur a logodnicului ei și la mirosul de cimbru sălbatic.

Cuprinsă de înflăcărarea tatălui său, începu și ea să copieze semnele misterioase, discuri, cruci, triunghiuri, conuri, învățând astfel cel mai vechi alfabet din lume înainte de a-l cunoaște pe cel modern.  În curând „descifra texte” în felul ei și remarca cu un aer pedant:

– Cred că ai greșit, tăticule, în rândul trei la stânga trebuia să citești Baal-Zebout, nu Baal-Kemos.

El o săruta, râzând:

– Ce erudită ești, de necrezut!

Uneori chiar îl ajuta cu adevărat, când își strecura mânuța prin gâtlejul îngust al urnelor, sau când reușea cu o dexteritate remarcabilă să asambleze un vas dintr-o grămadă de cioburi.  Pentru ea era un puzzle și îi plăcea mult mai mult decât cel cu care sora ei Elisabeth învăța cele cinci continente.

Uneori tatăl, uitând de prezența ei, se urca pe un taburet și scotea de pe raftul de sus mai multe statuete de teracotă.  Erau figurine erotice, bizare și grosolane, idolii popoarelor edomite.  Unul avea discul soarelui pe cap, altul o semilună, altul aveau coarne.  Unii erau bărboși, alții aveau mamele de jur împrejur, unul avea chiar două fețe și pe fiecare din ele erau organe sexuale diferite.  Acesta o intriga cel mai mult pe Siona – la întrebarea ei, tatăl i-a răspuns distrat că erau gemeni, un băiețel și o fetiță.

Adesea tatăl ei, cuprins de exaltare, vorbea singur și din cuvintele lui Siona a aflat că figurinele se numeau Baal, Milcom, Astaroth, Moloch.  Când tatăl nu băga de seamă, Siona le șterpelea și se juca cu ele de parcă ar fi fost păpuși.  Le înșira de-a lungul peretelui și se juca de-a școala, pe Moloch, mâncătorul de copii, îl punea să stea în colț și pe Astaroth o scotea la plimbare într-un ghiveci cu busuioc.

Dar cel mai mult îi plăceau gemenii.  Îi îmbrăca în cârpe, îi lua în brațe și îi legăna, întorcându-i când pe o parte, când pe cealaltă și le cânta cântecelul de leagăn german al mamei sale: schlaf, Kindchen, schlaf!  Așa a găsit-o într-o zi mama ei, intrată pe neașteptate în camera de la etaj.

– O, Guillaume, Guillaume, cum poți să-i arăți fiicei tale asemenea scârnăvie, asemenea infamie?  Cum poți să-ți justifici purtarea înaintea lui Dumnezeu?  Ți-ai pierdut orice simț moral!  Idolii ți-au luat mințile, la fel ca regelui Solomon!

Roșie de mânie și de rușine, o luă pe fetiță cu ea.

***

Era iarnă, iarna cu ploi și furtuni a Ierusalimului.  Nu era cu adevărat frig, dar de trei luni ploua aproape neîntrerupt.  Apa curgea gârlă pe scara abruptă și gâlgâia, scurgându-se în rezervorul care alimenta fântâna.  Cine trecea prin curte o făcea în fugă, încălțat cu saboți de lemn și ferindu-se de ploaie cu o prelată întinsă deasupra capului.  Ali aducea mâncarea până la nișa-arcadă cu umbrela.

Și totuși nu era trist.  Ouarda cânta hamdoullah (mulțumesc Domnului) din zori și până-n seară, râdea și plescăia desculță prin băltoace și când cineva era udat din cap până-n picioare de apa jgheabului de pe acoperiș, spunea că e binecuvântarea lui Allah.  Căci era nevoie de multă, foarte multă apă pentru a umple rezervoarele Ierusalimului.

Iarna aproviziona orașul nu numai cu apă, ci cu toate cele necesare pentru restul anului, cu aurul turiștilor și al pelerinilor care vizitau locurile sfinte mai ales între Crăciun și Paște.

Începând din noiembrie, curtea se umplea de cămile care aduceau lăzi.  Oamenii le deschideau la adăpostul unui hangar improvizat, supravegheați de dl Alfred.  Lăzile veneau din toate colțurile Europei, din Germania, din Anglia, din Franța și chiar din Rusia.  Au trecut prin tot felul de aventuri până să ajungă la Ierusalim: unele au fost ținute în carantină, altele s-au udat în timpul debarcării, la Jaffa, altele, trecând prin câmpia Saaron, au alunecat din frânghiile care le legau pe cocoașele cămilelor.  Dl Albert îi blestema pe conducătorii caravanelor pentru neglijența lor.

Siona, emoționată, zburda în jurul lăzilor extravagante.  Respira mirosul paielor, aduna rumegușul, cotrobăia printre hârtiile de împachetat și se gândea la Europa îndepărtată și necunoscută.  Uneori găsea un capăt de panglică sau de stofă și atunci își imagina că o fetiță necunoscută din țara frengi le-a pus acolo special pentru ea, ca pe un mesaj de prietenie.  Și visa la mica ei camaradă, care a fost de față când se împachetau lăzile și care trăia departe, dincolo de mare, în țara aceea ciudată și „civilizată” unde erau case înalte până în cer și unde, după spusele dădacelor din Betleem, lămpile se aprindeau singure, învârtind un comutator.

În lăzi se afla marfa pentru prăvălia tatălui ei.  Erau cărți în felurite limbi, unele profane – cărți de călătorii, romane, ghiduri turistice, dar mai ales biblii, evanghelii și cărți de rugăciune.  Mai erau și albume de fotografii, suveniruri din Ierusalim, tocuri și brelocuri care purtau imaginea Sfântului Mormânt sau a Grotei Agoniei.  Și tocmai pentru că aceste obiecte religioase veneau din Europa, păreau să confirme ideea Sionei că sfinții erau occidentali.  Totuși, văzând atâția pelerini care veneau la Ierusalim, fetița începea să-și dea seama că orașul ei natal are o importanță religioasă deosebită.  Subiectul i se părea foarte încurcat. 

Confuzia nu putea decât să crească în prăvălia tatălui ei, unde ea îl însoțea adeseori.  Partea din față era amenajată după moda europeană, cu firmă, cu vitrine, cu o intrare impozantă care dădea în strada Creștinilor, strada cea mai animată și mai cosmopolită în sezonul de pelerinaj.  În schimb partea din spate avea o arhitectură arhaică, cu moucharaby (ferestre sau balconașe turcești, închise cu grilă de lemn în loc de geam), care dădeau spre un heleșteu adormit, cu apă verzuie.

Se povestea că aici se scăldase frumoasa Batșeva, soția lui Urie Hititul, când regele David a zărit-o din palat.  De jur împrejur se ridicau ziduri roșcate, dosuri de case, de mănăstiri, de hanuri, străpunse ici-colo de ferestruici cu gratii și de moucharaby de forme bizare, balconașe de lemn roase de cari, mici grădini neașteptate, care își suspendau deasupra apei stătătoare farmecul vetust.

Așa se făcea că prăvălia dlui Benedictus, la fel ca Ierusalimul însuși, avea două fețe: una modernă și surâzătoare, pentru a-i atrage pe turiști, cealaltă arhaică și gravă, cufundată în trecutul său biblic.

Siona iubea prăvălia tatălui ei.  Încă de departe, de la colțul străzii David, o recunoștea cu mândrie după firma pe care se vedea crucea Ierusalimului în aur, pe un fond alb.  Fetița știa deja să citească numele scris deasupra: Guillaume-J. Benedictus, alături: Librar și anticar, iar dedesubt titlul cu care se mândrea cel mai mult: Corespondent al Muzeului Britanic.  La intrare stătea Hassan, care în costumul său de kawas arăta ca un soldat din garda unui palat. 

Și într-adevăr, Siona simțea de fiecare dată că întră într-un loc magic, într-un fel de templu al limbilor, al cărților și al viselor.  Sub prima boltă mirosea a piele rusească și a cvas; fetița își croia drum cu greutate printre cizmele înalte și cazacele din piele de oaie, care îi evocau îndepărtatele pământuri slave, sărace, pioase și reci.  Urma un fel de coridor larg și boltit, unde tronau dl Alfred la casă și dl Luggi în spatele unei mese.  În jurul lor, pe rafturi, erau înșirate ghiduri Joanne și Baedecker în toate limbile, câteva romane moderne și capodoperele literaturii clasice, de la Dante la Cervantes și de la Racine la Schiller.  Clienții, nu prea numeroși, vorbeau franceză, italiană, spaniolă și germană.  În schimb sala din fund nu se golea niciodată.  Cu aurul mat al cotoarelor de cărți și cu covorul persan, Sionei i se părea că seamănă cu o biserică sau cu o moschee.  Acolo se vorbea numai engleza și cărțile expuse pe tejghele erau biblii, prayer-books, Vechiul și Noul Testament sau albume de flori sălbatice din Țara Sfântă.  Cele mai multe nu aveau coperți – călătorii își comandau coperți speciale, făcute din lemn de măslin, cu crucea Ierusalimului gravată în centru și dedesubt un verset sau câteva cuvinte biblice, la alegerea lor, pe care dl Luggi le adăuga pe loc, cu ajutorul unui șablon. 

Tatăl ei nu se deranja decât pentru turiștii distinși, sau pentru milionarii americani. Ședea în fundul sălii, într-un fel de alcov luminat de un moucharaby, care dădea spre heleșteu. De-a lungul pereților alcovului se afla un divan cu perne moi, iar pe rafturile de pe pereți erau înșirate lădițe care ascundeau manuscrise prețioase: Coranul, Talmudul, evanghelii siriene și suluri ale Legii, învelite în huse de catifea și de mătase, în cilindri de argint încrustați cu pietre prețioase.

În spatele coridorului dlui Alfred se aflau depozitele boltite, unde se îngrămădeau arme, scuturi, platoșe, vase de ceramică, pene de struț, trandafiri de Ierihon, colocinți și mandragore.  Mirosea a salpetru și a mucegai.  Prin grilele ferestrelor pătrundea o lumină verzuie și Siona putea visa în voie că se află în peștera lui Ali Baba, sau într-o grotă submarină.

Trei trepte de piatră și o ușiță joasă, ferecată, duceau spre adevărata împărăție a Sionei.  Erau rămășițele unui vechi harem, o adunătură de obiecte pitorești și disparate: o platformă, o mică grădină căzută în paragină, două arcade care se deschideau în două balcoane roase de cari, aflate deasupra apei heleșteului Batșevei.  În partea opusă era o scară pe jumătate dărâmată, o terasă cu două cupole și mărginită de o balustradă dărăpănată de zidărie, pe care creșteau isop și tufe de capere.  De sus, Siona vedea strada Creștinilor, prin care curgea fluviul nesfârșit al pelerinilor, între malurile formate de acoperișuri.

Când se plictisea să privească trecătorii de sus, mergea să-i privească de jos.  Se așeza pe un taburet la ușa prăvăliei și îi cerea lui Hassan, cawasul, să-i spună de unde erau călătorii.  El lucrase pe vremuri ca ghid și îi cunoștea pe toți: bulgarii în papuci de paie, cerchezii cu cartușele înșirate pe piept, grecii în fustanele albe, evreii polonezi în caftane, persanii cu căciuli de astrahan, austriecii cu pălăriile lor mici și ascuțite.

Când nu era prea multă lume, Siona se strecura în alcovul tatălui ei și stătea ore în șir la moucharaby, privind apa stătătoare a heleșteului.  Cunoștea toate clădirile de-a fir a păr: Grand Hotel Méditeranéen, mănăstirea Fiicele Sionului, mănăstirea franciscană, caravanseraiului unde stăteau pelerinii kurzi și persani pe drumul de întoarcere de la Mecca.  Între caravanserai și mănăstirea franciscană se afla o casă care o interesa în mod special pe Siona.  La parter, aproape de oglinda apei, stătea un croitor de caftane.  El făcea și bolerouri brodate cu fir de aur și de argint pe mătăsuri și catifele de toate culorile.  Când își termina lucrul, își scutura șalvarii deasupra heleșteului și atunci tot felul de resturi de material pluteau pe apa stătătoare ca niște peștișori colorați.  Cu un etaj mai sus stătea un alt croitor, unul european, era tatăl micului David, care trăia în locuința sărăcăcioasă împreună cu fiul său și cu Aziza, dădaca cea chioară.  Siona nu știa cum îl cheamă, ea îl numea „finlandezul”.  Arăta exact ca fiul său: palid, înalt și slab, cu ochi albaștri care clipeau tot timpul, cu gura deschisă și cu părul lung și spălăcit.  Cu un an în urmă își pierduse soția.  Poate de aceea cosea numai stofe în culori triste.  Siona îl vedea așezat cu picioarele încrucișate.  Pe masă, lângă el, era un foarfece uriaș care îi amintea de cel al vestitului croitor german care tăia degetele copiilor, așa cum văzuse în cartea ei cu poze, Strubelpeter.

Uneori, când nu avea de lucru, tatăl lui David se ridica și își aducea vioara.  Cânta în picioare, aplecat deasupra apei, iar micul David îl asculta, palid, tremurând, cu gura deschisă.  Ascultând muzica, cei doi copii se priveau deasupra apei verzi și fetița avea senzația vagă că muzica întruchipa toate temerile și tristețile celor doi finlandezi sărmani, rătăciți pe malul heleșteului Batșevei.

***

La excursiile organizate de Thomas Cook luau parte și multe doamne.  Siona vedea că tatăl ei exercită o atracție deosebită asupra călătoarelor.  Purtau discuții îndelungate asupra textelor biblice și atunci când el trasa pe coperțile de lemn de măslin texte arabe sau ebraice, ele se apropiau și urmăreau cu atenție mișcările peniței.  Odată cumpărăturile terminate, multe rămâneau să mai discute cu dl Benedictus, iar el, de obicei tăcut și rezervat, devenea amabil, exuberant, poetic.  Le povestea legende, le dădea explicații despre manuscrise, scotea sulurile Legii din huse și le desfășura pe masă ca pe niște rulouri de mătase.

Pe doamnele frumoase le invita pe divan, le oferea cafea, le stropea cu apă de trandafiri și arătându-le heleșteul, le spunea povestea Batșevei, pe care David a răpit-o și apoi a poruncit ca soțul ei să fie ucis.  Și, luând o Biblie, le citea cu voce tare despre vizita profetului Natan, despre pilda cu omul bogat și cel sărac, despre căința lui David, pedeapsa și apoi nașterea lui Avesalom, cel care moștenise frumusețea mamei sale, Batșeva.  La sfârșit toate călătoarele se aplecau spre heleșteu și exclamau:

– Ce minunat! Ce poetic!

Într-o zi au intrat în prăvălie două doamne, una tânără și una mai vârstnică; cea tânără era încântătoare, Siona nu-și putea lua ochii de la ea.  Purta un costum de călărie albastru-păun, cu trenă, care o făcea să pară și mai înaltă.  Ochii ei și vălul aveau aceeași nuanță ca rochia, iar mișcările ei unduitoare aminteau un palmier.

Tocmai cumpărase un prayer-book și se pregătea să plece, când zări heleșteul.  Scoase un strigăt de admirație și se îndreptă în grabă spre colivia suspendată deasupra apei.  Dl Benedictus o urmă.  Ea rămase multă vreme tăcută; ochii ei aplecați spre heleșteu reflectau culoarea verzuie a apei.

– Îmi amintește de Veneția, zise ea în sfârșit, ca în vis.  Sau mai degrabă Benares…

– Veneția… Benares… repetă anticarul.  Apoi se priviră.

Atunci o remarcă pe fetiță.  O întrebă cum o cheamă, o mângâie pe cap, apoi se așeză lângă ea pe pernele de la moucharaby.

Dl Benedictus, în picioare, îi spuse povestea despre Batșeva și dragostea regelui David.  Ea îl asculta, cu gâtul lung și alb întins spre el, ca gâtul unei turturele.

– Batșeva!… Batșeva!…  De ce nu i-ați pus fetiței numele de Batșeva?

Mâna ei înmănușată strângea degetele Sionei.

Ea reveni a doua zi și în zilele următoare.  Ruda mai vârstnică, obosită de călătorie, nu o mai însoțea.

Dl Benedictus nu se mai ocupa de alți clienți, exista numai pentru ea.  Desfășura în fața ei sulurile de Tora de o valoare inestimabilă, îi arăta pergamentele rare, manuscrisele prețioase, vasele de ceramică, stelele cu inscripții antice și chiar mica grădină părăginită din fundul depozitului boltit.

– Ah! zise ea cu coatele sprijinite de balustrada dărăpănată, ce n-aș da să rămân aici toată viața!

Apoi începu să povestească despre Benares, despre India și despre o insulă încântătoare, înconjurată de palmieri, unde se păstrau alte manuscrise unice, neasemuite cântece de dragoste, scrise nu pe pergament, ci pe frunze uscate de palmier.

Tatăl Sionei o asculta vrăjit, o fericire tristă se citea în ochii lui frumoși.

Ea se apleca, se înclina, unduia în rochia ei lungă, albastru-păun și în imaginația Sionei apărea Insula fermecată și Cântecul de dragoste, iar noua și misterioasa Batșevă dormea pe fundul heleșteului…

Într-o zi librarul o invită să vadă vechea lui casă arabă.  Dar ea refuză, prefera ca el să o viziteze la hotel.

Petrecu acolo întreaga după-amiază – Siona îl revăzu abia a doua zi, la prăvălie.  Era atât de vesel încât îi făcu o propunere:

– Ce zici, fetițo, să sărbătorim împreună?

Îl trimise pe Hassan la soția sa, să o anunțe că nu vine la cină și comandă tot ce era mai bun la restaurantul armean.  La desert scoase din buzunar o carte, și cu o veselie complice:

– Îți amintești, Miss Young…  E poetă!  Uite!

Și îi arătă titlul: Indian Love-Songs.  Pe prima pagină era o dedicație, scrisă cu litere mari și impulsive:  Regelui David, ca amintire de la Batșeva.

„O poetă!” își zise fetița, stând singură pe balcon; și de atunci la melancolia heleșteului se adăuga farmecul acestui cuvânt nou și încărcat de poezie.

Dar Siona nu o mai revăzu niciodată pe Batșeva.  Plecase, își continua călătoria.  Tatăl ei părea să o fi uitat.  Dar poate că era doar prea ocupat ca să vorbească de ea.  „Sezonul” era nemaipomenit, prăvălia era tot timpul plină, se închidea abia după căderea nopții.

În bazar totul era negru, ud, pustiu.  Hassan îi conducea cu un felinar.  Lumina flăcării se reflecta în băltoacele de pe caldarâm și Siona se temea să nu-și ardă picioarele…

Întâlnirile familiale de sub nișa-arcadă erau plăcute.  Cina era copioasă, tatăl ei mânca cu poftă, iar mama ei povestea despre micile întâmplări de peste zi.  După cină tatăl ei își golea buzunarele pe fața de masă, apoi îmbrăca halatul oriental și se întindea pe divan să-și fumeze narghileaua, uitând de tot și de toate.

Dna Benedictus și Elisabeth alegeau grămăjoarele de pe masă.  Erau acolo claie peste grămadă monede de aur și de argint, bilete de bancă, napoleoni, guinee, lire, cecuri îngrijite și ruble murdare, taleri și medgidii turcești de argint.  Elisabeth și mama făceau tot felul de socoteli, apoi luau banii în căușul palmelor și îi încuiau în dulapul secret.  Dna Benedictus se întorcea cu cheia în mână, se așeza pe marginea divanului, lângă soțul ei și îi lua capul pe genunchi.  Mulțumirea o făcea să arate tânără și frumoasă.  Mâna ei mică și albă îi mângâia părul negru; uneori îi atingea cu buzele fruntea îngândurată și murmura:

– Micuțul meu Guillaume! Soțul meu drag!

El nu deschidea ochii.  Trăgea mai tare din narghilea și scotea fumul cu un oftat adânc, în timp ce petalele de roze dansau prin apă.

Iar Siona, nici ea nu știa prea bine de ce, își imagina că tatăl ei nu era tatăl ei, ci regele David, culcat în palat, lâncezind de dorul Batșevei.

5

În februarie ar fi trebuit să înceapă minunata primăvară a Iudeii, dar iată că se făcu deodată foarte frig.  Nimeni nu mai scotea strigăte de bucurie yu-yu-yu-yu-yuuu, toți clănțăneau din dinți.  Ouarda își lăsa rochia lungă să cadă peste pantofii ascuțiți și își înfășura mânecile largi în jurul brațelor goale.

În nișa-arcadă au pus o sobiță de tablă, în care ardeau rădăcini de măslin, răspândind un miros plăcut de pământ reavăn și de amărăciune.

Era tocmai ziua de naștere a Elisabethei.  După obiceiul german, când s-a trezit dimineața, o aștepta o prăjitură mare cu glazură roză, decorată cu floricele albe, făcută de un cofetar șvab.  Deasupra era scris numele ei și de jur împrejur ardeau douăsprezece lumânări, una pentru fiecare an.

După amiaza ea și-a invitat prietenii: Lydia Klein cu fratele ei Sam – copiii misionarului elvețian, Hetty Goldmann – fiica bancherului evreu convertit, Emma Eliewitch – fiica doctorului, Molly și Poussy Mauss – cele două orfeline de la școala engleză, despre care celelalte mame vorbeau întotdeauna cu o duioșie ușor scandalizată…  Siona l-a invitat pe micul ei prieten David, care a venit înfofolit în șalul verde al mamei sale – avea exact culoarea heleșteului.  Era mai palid și tremura mai rău ca de obicei.

După gustare, când ceilalți copii au trecut în camera de sus, Siona și David au rămas lângă sobă, privind tabla înroșită și lăsându-se pătrunși de căldura aromată.

Deodată micul David ridică ochii mari spre cer.  Gura îi era mai rotundă ca oricând.

– Oh!…

– Oh!… repetă și Siona, privind spre curte.  Dar după primele clipe de surpriză, îi explică lui David pe un ton important:

– Nu e nimic special.  Îngerii își golesc coșurile de hârtii!

Copiii din camera de sus au văzut și ei fulgii albi.  Coborâră scara în goană, râzând:

– Ninge!  Ninge!

Și dansând în cerc în jurul fântânii, cu fețele în sus ca să prindă fulgii, copiii repetau în cor după Elisabeth:

Mătușica Holle

își scutură pernele

până le merg fulgii!

Ninsoarea era atât de deasă că într-o jumătate de ceas curtea se acoperi cu un strat de zăpadă pufoasă.  Elisabeth și prietenii ei făceau bulgări de zăpadă și se bombardau unii pe alții, râzând cu poftă.  Siona și micul David nu prea erau încântați – jocul li se părea cam rece și cam dureros, mai ales că ei primeau cei mai mulți bulgări și nu știau cum să se apere.  Totuși nu dădeau bir cu fugiții, foarte mândri să cunoască și ei această zăpadă misterioasă, această necunoscută albă din țările „civilizate”, pe care o vedeau pentru prima oară.  În sfârșit erau și ei ca toți ceilalți copii, ca cei pe care îi vedeau în poze și despre care se vorbea în basme.  Nu mai erau niște sălbatici care nu au văzut niciodată zăpada.  Iar seara, după plecarea musafirilor, cele două surori și micul David se întoarseră în nișa-arcadă, să-și încălzească la sobă mâinile înghețate.  Toți trei erau de acord:

– E bine să te joci ca în Europa!

Elisabeth le recită fabula cu omul de zăpadă și corbii, apoi adăugă:

– Mâine facem și noi un om de zăpadă!

Dar Siona, care cugetase adânc și credea că înțelege o mulțime de lucruri, îi răspunse.

– Și apoi o să vină Moș Nicolae și după aceea Moș Crăciun.

– Proasto!  Sf. Nicolae e în 6 decembrie și Crăciunul a trecut, cum de ai uitat?

– Da, dar nu a fost un Crăciun adevărat, pentru că nu a fost zăpadă.  A fost Crăciunul arabilor.  Pentru Crăciunul europenilor e nevoie de zăpadă și de un șemineu.

– Proasto! – repetă Elisabeth ridicând din umeri. – La ce bun te-ai născut atât de aproape de Betleem dacă nu știi că atunci când s-a născut Isus vremea era atât de blândă că păstorii au lăsat oile să pască în lumina stelelor?

Micul David aproba în tăcere părerea Sionei.  Un singur lucru o neliniștea: că soba avea un coș foarte îngust.  Cum ar putea micul Isus să treacă prin el?

– Moș Nicolae!  A venit Moș Nicolae! – se auzi deodată o voce groasă îndărătul ușii.

Cei trei copii văzură un bărbat înfofolit care intră în casă, plin de jucării.  Siona fu prima care îl recunoscu pe tatăl ei.

– O, tăticule, tăticule, știam eu că o să vină Moș Nicolae!

Faptul că avuse aceeași idee ca tatăl ei îi făcu și mai multă plăcere decât jucăriile.

Dădaca chioară întârzia să vină după micul David, așa că el rămase la cină.  Siona împărți cu el bucățelele cele mai bune și îl îmbie să se joace cu jucăriile ei, dar sărăcuțul era atât de timid încât nu îndrăznea să se atingă de nimic. 

La desert veni și tatăl micului David.  Era plin de fulgi, care abia se vedeau pe părul lui spălăcit.  Nu mai termina cu scuzele: Aziza refuza să iasă din casă – nu voia să-și strice pantofii, iar el însuși a trebuit să livreze o comandă urgentă…

Îi dădură un scaun lângă sobă și dl Benedictus îi flambă un punci după moda slavă.  La urma urmei erau aproape compatrioți, tatăl Sionei se născuse la Kiev…

– La Kiev!  Ah, da!

El însuși era din Helsingfors, de la Marea Baltică.  Acolo era mult mai frig, bineînțeles…  Vorbea, vorbea, încetase chiar să clipească…  Se simțea bine.  De altfel venea chiar de la consulatul rus – departe în afara zidurilor – unde livrase o redingotă.

– Doamne, ce bucurie să văd zăpada!  E minunat, minunat, totul e alb, alb, în fața porții Jaffa și pe colina rusă.  Pot să-mi închipui cu ușurință că sunt la o sută de mii de leghe de Palestina, că sunt la noi, în Finlanda.  Dacă n-ar fi trebuit să vin ca să-l iau acasă pe băiat, aș fi pornit drept înainte, pe drumul spre Jaffa, pentru simpla plăcere de a umbla prin frig, de a călca pe zăpadă.  E prima dată de când sunt la Ierusalim că nu mă simt în exil.  Prosit! Prosit! (Noroc!)

Toți ridicară paharele.

Apoi finlandezul povesti despre gheața fiordurilor, care scrâșnea sub patine,  despre stepele înzăpezite pe care le traversezi cu sania și unde urlă lupii.

Ce ciudat!  Adulții păreau să se delecteze cu poveștile despre țările reci și cețoase!  Cuibăriți unul lângă celălalt, Siona și micul David ascultau poveștile, dar în sinea lor visau la tufele de iasomie din jurul mănăstirii armene și la pajiștile pline de brândușe ale Iudeei.

– Mâine vă fac o săniuță, le promise croitorul, să mergeți la derdeluș pe Muntele Sion.

– Da, da! – exclamă Elisabeth.  O să mă dau cu săniuța împreună cu Lydia și Sam.

Finlandezul se ridică și își înfofoli băiețelul cu șalul verde al mamei sale.  Dar când văzu că afară continua să ningă, micuțul începu să dârdâie, să-i plângi de milă, nu alta. 

– O, tăticule! – îl rugă ea – lui David îi e frică!  Roagă-l pe tatăl lui să-l lase aici peste noapte!

Croitorul nu se lăsă mult rugat.  Hotărî să facă o plimbare lungă prin zăpadă și să vină după băiat a doua zi.

Îngenuncheată înaintea micului David, care închisese gura într-un zâmbet fericit, Siona îi scoase acul de siguranță care îi ținea șalul.

– Nu-ți fie frică, David, nu-ți fie frică!  O să rămâi cu mine.  N-o să auzi nici scrâșnetul gheții, nici urletele lupilor!

Și întorcând-se către mama ei, spuse pe un ton rugător:

– Mămico, te rog, lasă-l să doarmă cu mine în pat!

– Vezi, zise Ouarda, dezbrăcându-i, vezi că ai deja un soț, și încă unul care nu ocupă prea mult loc.  Ce te făceai dacă trebuia să-l iei în pat pe țapul ăla negru, arză-l-ar focul?

Ouarda începu să cânte cântecul tradițional al mireselor.

– Nu, Ouarda, taci!  Cântecul ăsta nu-mi mai place și apoi ar putea să-l sperie pe micul David.  Mai bine îi cânt eu un cântec de leagăn.

Și strecurând cu duioșie un braț sub ceafa micului ei prieten, începu să-i fredoneze același cântecel pe care îl cântase idolilor moabiți: schlaf, Kindchen, schlaf!

***

Zăpada nu a rămas multă vreme și primăvara s-a întors mai frumoasă.  În mica grădină părăginită, suspendată deasupra heleșteului Batșevei, înfloriseră mimozele, trandafirii și gura leului.  Siona se juca acolo în fiecare zi.  Când venea, lega o batistă albă în vârful unei prăjini pe care Hassan i-o fixase de balustrada balconului.  De cealaltă parte a heleșteului, micul David stătea la pândă; când apărea semnalul, Aziza trebuia să-l conducă prin strada Caravanseraiului și apoi prin strada Creștinilor până la prăvălia tatălui Sionei.  De la intrare se strecura prin mulțimea de mușterii până în fundul prăvăliei, la ușița joasă, unde fetița îl aștepta ca să-l ia în împărăția ei.  O ladă veche le servea drept adăpost de iarnă; înăuntru își păstrau câteva jucării.  Dar în vechea grădină a doamnelor turcești, jucăriile europene aveau un aer destul de jalnic și copiii nu le luau cu ei când se instalau în „castelul mării”, pe balconul arcadei.  Acolo scoteau apă din heleșteu ca dintr-o fântână, sau se amuzau privind în jurul lor.  Toate clădirile le erau bine-cunoscute.  Acolo jos era Grand Hotel Méditeranéen.  Pe balcon bucătarul tocmai arunca gunoiul în heleșteu, apoi scotea din el o găleată de apă noroioasă.  Uneori se zărea vălul albastru al unei călătoare, care trecea fâlfâind, ca un norișor de fum.

– Când o să fiu mare o să-mi cumperi și mie așa un văl, zicea Siona.

Iar micul David, în semn de încuviințare, clipea din ochi și încerca să-și închidă gura rotundă.

Alteori copiii zăboveau pe partea dinspre strada Creștinilor, pe terasa cu două cupole.  În patru labe, fiecare se cățăra pe câte o cupolă.

– Vezi, îi spunea Siona micului David, întreaga lume e a noastră!  Lumea e un glob și fiecare dintre noi are câte o jumătate.  Eu am Polul Nord, iar tu ai Polul Sud – acolo n-o să-ți fie chiar atât de frig…

Din vârful celor două cupole, dincolo de balustrada dărăpănată, copiii coborau în strada Creștinilor, unde trecea șuvoiul de turiști.  Peste drum erau alte cupole, alte terase, alte ziduri și peste tot creștea mușețel galben, isop păros și tufe de capere, ca niște păianjeni uriași.  Din florile caperelor copiii făceau păpuși: dădeau înapoi petalele pe codiță, până arătau ca un pantalonaș bufant, iar staminele roșii aminteau părul zbârlit; păpușile mâncau din farfurii aurii de mușețel și beau din cupele florilor de isop.  Siona a adus de acasă o mașină de gătit de jucărie și amândoi găteau de zor pentru păpuși.

Deasupra lor se afla o singură fereastră acoperită cu o grilă deasă, un moucharaby, care aparținea de locuința de deasupra prăvăliei dlui Benedictus.  Siona nu-i cunoștea pe vecini, pentru că aveau intrare separată și ușa lor era întotdeauna încuiată.  Dar într-o zi când copiii se jucau cu păpușile lor de flori, auziră de sus o voce zglobie de copil.  Prin grilă nu se vedea decât o rochiță multicoloră, doi ochi negri și două degete vârâte printre gratii, ca penele unei păsări într-o colivie.  De altfel și vocea ei era ca un ciripit de pasăre, cuvintele erau cu totul neînțelese. Siona îi strigă în arabă, în rusă, în germană, în engleză – fără rezultat.  Fetița de la fereastră nu înțelegea niciuna din aceste limbi, dar continua să ciripească veselă în graiul ei necunoscut.

De altfel aceasta nu avea nicio importanță, copiii s-au împrietenit repede.  Când era veselie jos, se râdea și la moucharaby, fiecare ispravă reușită de jos era aplaudată și sus.  În curând un degetar legat cu un fir de mătase a început să urce și să coboare de-a lungul zidului: fetița de la etaj primea și ea apă din heleșteu și i se trimiteau bucatele cele mai alese pentru ospățul păpușilor.

Abia mai târziu Siona a aflat de la Hassan că prietena ei necunoscută era fiica unui negustor bogat din Iran; numele nu i l-a aflat niciodată.  Dar prezența invizibilă și misterioasă îi fermeca cu atât mai mult pe cei doi copii.  În zilele când nu-i auzeau ciripitul, parcă jocul își pierdea farmecul.  „Zâna noastră diafană” o numea micul David.  Siona admira ideea prietenului ei și totuși simțea o undă de tristețe.  De fapt era gelozie; de atunci n-a mai vrut să se joace sub fereastră.

***

Apoi a venit vara moleșitoare și uscată.

După un „sezon” deosebit de profitabil dna Benedictus a consimțit să plece în vilegiatură.  Au făcut o călătorie prin Galileea, apoi au stat o perioadă mai îndelungată la Jaffa, pe malul Mării Mediterane.  Așa a ajuns și Siona să vadă acest spectacol impresionant și amenințător: marea.  Dar spre deosebire de copiii europeni, ea o văzu cu tot pitorescul vechiului port oriental, refugiul corsarilor, unde valurile se izbesc de stânci primejdioase, pacheboturile ancorează departe în larg și pasagerii sunt aduși la țărm cu feluca; și în sfârșit cu orașul alb, etajat, cu promenade blonde și grădini aurii, unde se revarsă mireasma portocalelor și a chitrelor.

Văzând atâtea lucruri noi, Siona l-a uitat pe micul David, care, sărăcuțul, a rămas toată vara acasă, pe malul heleșteului.  Dar odată întoarsă acasă, i s-a făcut dor de el și s-a dus imediat la prăvălia tatălui ei, ca să-l revadă.  Heleșteul era de nerecunoscut.  În timpul verii secase aproape în întregime, doar la mijloc mai era o băltoacă verde și mâloasă.  De jur împrejur era acum o potecă și din toate balcoanele coborau scări, una cobora și din mica grădină părăginită pentru că se lucra la repararea zidului.  Micul David, slab și palid ca întotdeauna, era la locul lui, de parcă nu s-ar fi mișcat de acolo de trei luni și nu ar fi făcut altceva decât să aștepte revenirea Sionei.

În clipa în care o văzu, începu să tremure de emoție și să-și fluture batista.

– Vino repede!  Vino repede! – strigă Siona.

Dar el îi explică prin gesturi – își pierduse vocea de emoție – că era singur acasă și nu putea ieși.

Regăsindu-și vocea, îi strigă:

– Mâine! – și îi trimise bezele.

– Nu, nu, acum! – se impacientă Siona.

– Nu pot!  Ușa e încuiată!

Copiii se priveau disperați.

Siona văzu cum băiețelul își ștergea ochii – plângea, dar era resemnat.  Așteptase atâta timp, va mai aștepta o zi.  Siona însă nu voia să aștepte.  Toate bucuriile călătoriei păleau în fața satisfacției de a ședea alături de micul David și de a-l uimi cu poveștile ei.

– Vino!  Vino! – îi strigă ea pe un ton poruncitor. – Vreau să vii acum!  Coboară pe scară și vino.  Pe-aici e mult mai aproape ca prin stradă!

Micul David se aplecă în afară, pregătindu-se de drum.  Scara însăși nu-l speria, coborâse pe ea zilele trecute împreună cu tatăl său.  Dar traversarea…  La colț, sub caravanserai, poteca era întreruptă de o băltoacă lucioasă ca oglinda.  Pe David îl cuprinse un fior.  Dar de pe balconul de vizavi Siona îi făcea semne nerăbdătoare cu batista.

– Vino!  Coboară!  O să-ți ies în cale.

Și ca să-i arate că nu se teme, încalecă pe balustradă, gata să coboare.

Deodată micul David, de obicei atât de fricos, nu se mai teme câtuși de puțin!  Cu trupul lui slăbuț și țeapăn ca o lumânare urcă pe pervazul ferestrei și apoi coboară grăbit pe scara de frânghie.  Ajuns jos, se oprește o clipă.  Ochii lui mirați și gura deschisă par să o întrebe pe Siona: „Și acum?”

– Vino pe aici!  Înconjoară băltoaca!

Și ținându-se strâns cu picioarele de balustrada balconului, îi întinde brațele, ca și cum gestul ei ar fi fost destul pentru ca el să străbată distanța.

Curajos, pornește la drum.  La început pământul este destul de tare, dar apoi începe să cedeze.  Micul David se afundă în noroi până la glezne.  Și iată băltoaca… 

– Ia-o pe dincolo!  Înconjoară băltoaca!  În mijloc pământul e tare! – îi strigă Siona.

El o ascultă și se îndreaptă spre mijlocul heleșteului.  Dar aici, cu toate că pare solid, pământul e și mai moale.  Deodată, cu un țipăt sufocat, copilul se scufundă până la genunchi.  E îngrozitor de palid.  Încearcă să scape, să se întoarcă, dar nu face decât să se împotmolească și mai rău.  Părul spălăcit îi stă măciucă.  Arată într-adevăr ca o lumânare înfiptă în mocirla nefastă.

La început Siona e înlemnită, apoi începe să țipe, să urle, să plângă.  Abia după aceea îi vine ideea să fugă în prăvălie și să ceară ajutor.  Dl Alfred, tatăl ei, Hassan, toți vin în grabă.  Aduc frânghii, scânduri.  Coboară scara, aruncă un pod peste mlaștină, încearcă să-l prindă pe băiat cu un lasou.

După o jumătate de oră tatăl Sionei revine, ținându-l în brațe pe micul David care dârdâie de frig, întinzând mâinile spre Siona. 

Copilul delirează.  Trebuie dus la spitalul diaconeselor.

Sora Hilda îl culcă într-un pătuț și încearcă să-l încălzească.

A doua zi Siona vine să-l vadă.  Micul David e treaz și când fetița îl îmbrățișează plângând, el îi șoptește la ureche:

– Știi, zâna diafană ești tu!

Trei zile mai târziu micul David își dădu sufletul.  Siona îi făcu o coroană din florile caperelor de pe terasă și i-o puse în sicriul pe care sărmanul croitor îl căptușise cu saten alb, alb ca zăpada finlandeză. 

Micul David nu părea mort.  Era mai puțin palid ca de obicei și gura îi era închisă într-un zâmbet fericit, ca în seara aceea înghețată când a adormit cu cântecul de leagăn al Sionei: Dormi, micuțule David, dormi!

6

O întâmplare o consolă puțin pe Siona de moartea micului ei prieten.  Logodnicul ei nomad, Amr-ben-Diab, sultan al țării gazelelor și a tămâii, nu o uitase.  Prin niște mesageri speciali îi trimise „dalbei fiice a Sionului” un struț viu, prins în pustietățile țării lui.

Dna Benedictus exclamă îngrozită:

– Doamne!  E o nebunie!  Va trebui să-l hrănim, ce cheltuială fără rost!  Și apoi poate că e periculos.  Din țara beduinilor nu vine nimic bun!

Dar Siona era încântată de această dovadă de dragoste și de credință a logodnicului ei.  Își mai amintea de sosirea lui Amr-ben-Diab și a suitei lui și i se părea că struțul aducea pe aripile sale ceva din poezia sălbatică a nomazilor.

Deocamdată pasărea, aflată pe neașteptate într-o curte închisă, era atât de zăpăcită încât părea supusă.  Ridicată și ținută de Ali, Siona putea să se plimbe ca o mică regină a deșertului pe calul ei înaripat.  Numai că deodată, fără vreun motiv aparent, struțul se scutură, aruncând-o pe fetiță cât colo – noroc că Ali o prinse în brațe – și porni să alerge înnebunit prin curte, scoțând urlete de fiară sălbatică.

Dna Benedictus, care nu aprecia asemenea bazaconii, declară că era timpul ca Siona, la cei opt ani ai ei, să primească o educație serioasă.  Fetița urma să meargă împreună cu sora ei mai mare la școala condusă de miss Aidy.  La drept vorbind nu se învăța prea mare lucru în instituția întemeiată de pioasele doamne anglicane pentru micile evreice și pentru convertitele din Iudeea.  Abia dacă învățau să scrie și să citească puțină engleză, să recite câțiva psalmi și nursery-rhymes (poezii pentru copii), să coasă și mai ales să brodeze pe carton versete ebraice care se vindeau foarte bine la bazarurile de binefacere din Anglia.

Elisabeth spunea că se distrează la școală și apoi pe vremea aceea posibilitățile erau încă limitate, iar dna Benedictus nici nu voia să audă să o trimită pe Siona, „cu imaginația ei exagerată”, la școala călugărițelor catolice, așa cum o sfătuise soțul ei.

Școala lui miss Aidy se afla în spatele spitalului diaconeselor, pe o străduță cu miros dezgustător, care urca șerpuind din cartierul evreiesc și apoi cobora spre bazar.  Școala se afla pe versantul abrupt al muntelui Sion, astfel că diversele clădiri erau înșirate pe ambele părți ale unei scări largi de piatră, care pornea de la poarta dinspre stradă și se termina într-o curte mare.  De fiecare dată când se deschidea poarta școlii, Siona vedea în fața ei o mulțime de trepte pe care le cobora cu inima strânsă, de parcă ar fi coborât în infern.

Impresia de infern continua și în curtea școlii, printre micile evreice cu părul creț și cu ochii de jăratec, care jucau o horă îndrăcită și își aruncau una alteia grave nume biblice: Abigail, Debora, Sefora, Rebeca, Ierușa…  Elisabeth se descurca printre ele, dar pe Siona o înfricoșau.  Ea prefera să se așeze în spate, în mica grădină tihnită a lui miss Aidy, printre săbiile stânjeneilor, peste care se revărsa lâna de aur a mimozelor.  Poussy Mauss, una din cele două „frumoase orfeline”, venea uneori să se odihnească lângă ea.

– Fetele fac prea multă gălăgie, spunea ea, punând brațul pe umerii Sionei, cu un gest protector.

Siona, sprijinindu-se de umărul ei, îi povestea despre moartea micului David, iar Poussy o consola.  Într-o zi îi spuse:

– Nu-i nimic dacă mori.  Mergi direct în cer.  Mult mai rău este să fii osândită la chinurile infernului.

Și îi împărtăși Sionei că ea știa foarte bine că mama ei era în viață, dar că plecase cu un goy (neevreu), iar tatăl ei, înainte de moarte, îi ceruse rabinului să o blesteme în sinagogă.

– Oricât m-aș ruga pentru mama, tot va ajunge în infern, încheie micuța evreică cu un fior.

– În infern! – repetă Siona cu ochii măriți de groază și de compătimire.  Dar în sinea ei își spunea „Infernul nu e chiar atât de groaznic cum zice lumea.  Are și locșoare liniștite și plăcute ca acesta și cu timpul te obișnuiești.  Numai văzut de sus, de pe stradă, pare înfricoșător…

Confidențele lor erau adesea întrerupte de țipete, de certuri vehemente și de ocări de tot felul, care răzbăteau din spatele grădinii, unde începea labirintul de străduțe sărăcăcioase și înghesuite ale cartierului evreiesc.  Siona asculta, dar nu înțelegea insultele strigate în idiș.  Poussy Mauss înțelegea chiar foarte bine și îi traducea râzând certurile casnice.  Pentru Siona acolo era adevăratul infern.

***

Din toamnă, în vechea casă arabă plana o atmosferă sumbră.  Între părinții Sionei domnea din nou discordia și în discuțiile lor reveneau de fiecare dată aceleași cuvinte funeste: idoli, beduini, Selim, Moab…  În iarna aceasta s-a mai adăugat unul, un nume occidental, pe care tatăl ei îl pronunța cu mânie, iar mama cu ură: Merle-Vanneau.  La început Siona nu prea știa dacă era vorbă de o mierlă sau poate de un tâlhar; abia mai târziu se dumiri că era cancelarul consulatului francez, venit nu de mult la Ierusalim; dar în imaginația ei rămase mai departe ca o pasăre prevestitoare de rele.  Și într-adevăr a adus numai nenorociri întregii familii.

La fel ca tatăl ei, se ocupa de inscripții și de săpături arheologice și îl luă în serviciul său pe Selim, care tocmai ieșise din închisoare.  Iar Selim, pentru a se răzbuna pe fostul său stăpân, îl conduse în țara Moab și îl ajută să ia de acolo o stelă descoperită de dl Benedictus. Bineînțeles că rezultatul a fost o mare dușmănie între cei doi europeni.

Apoi Selim s-a certat cu Merle-Vanneau și, prefăcându-se că regretă sincer, a revenit să ceară cu gesturi teatrale iertarea lui sidi și să-l implore să-l ia înapoi.  Într-un târziu tatăl Sionei s-a înduplecat, în ciuda împotrivirilor soției.  Abia reangajat, Selim a început cu cereri de bani, cu amenințări vagi de a se întoarce la Merle-Vanneau și cu timpul a devenit atât de obraznic încât dl Benedictus și-a ieșit din fire și l-a dat pe ușă afară.

Nu mult după aceea – Siona avea să-și amintească multă vreme acea zi – tatăl ei reveni în fugă de la prăvălie, palid de mânie.  Ținea în mână o broșură mototolită, pe care o aruncă revoltat pe masă, dar o ridică imediat și începu să citească din ea cu voce tare.  Era un articol satiric, în care Merle-Vanneau îl lua peste picior pe „bietul prăvăliaș” de lângă heleșteul Batșevei, care se credea mare erudit.  Autorul contesta autenticitatea idolilor moabiți, făcând aluzie la un anume Selim, care i-ar fi destăinuit că nu era străin de fabricarea lor.  În încheiere lua în zeflemea zelul arheologic al locuitorilor Ierusalimului, mai ales al celor protestanți, care credeau că e de datoria lor ca fiecare să aibă propriul lui șantier arheologic.  Siona fierbea de indignare.  Cum adică?  Să-l numească „biet prăvăliaș” pe tatăl ei cel erudit, serios și frumos, pe care toate turistele îl admirau!?  Ca să-l consoleze, Siona îi sări de gât.  Dar el o respinse nepăsător – nu se gândea decât la insinuările lui Selim și la evidenta rea-credință a lui Merle-Vanneau.

Disputa arheologică a degenerat în dispută religioasă.  Episcopul însuși se simțea ofensat și îl înfieră de la amvon pe tânărul cancelar francez, numindu-l „dragoman eretic și ignorant”.  În vechea casă arabă era un du-te-vino de pastori, clergymen și misionari, un șir de consfătuiri între bărbați austeri în veșminte negre, în camera luminoasă de la etaj, unde mai dăinuia amintirea mantiilor beduine și a mirosului cald de cimbru sălbatic, amestecat cu alte mirosuri…

Iar tatăl Sionei era din ce în ce mai încruntat.  Nu-i mai spunea povești, nu mai făcea petalele de trandafir să danseze pe fundul narghilelei și nu se mai interesa de tinerele turiste care întrau în prăvălie.

„Măcar de-ar veni din nou poeta,” își zicea Siona în sinea ei.  „Poate că ea ar reuși să-l vindece pe regele David de neliniștea care îl roade.  Și apoi aș ruga-o să-i spună afurisitului ăsta de Merle-Vanneau să-l lase în pace pe tata, să nu mai scrie lucruri răutăcioase care îi fac atât de multe griji.  Ea e atât de frumoasă și de unduioasă, sigur că ar îndupleca inima împietrită a acestei păsări prevestitoare de rele.”

În plus dl Benedictus, ocupat mai ales să se apere împotriva atacurilor tânărului său rival, neglija prăvălia, iar afacerile sufereau chiar în plin sezon.  Seara mama Sionei aduna puținele bancnote și suspina:

– Of, afurisitul ăsta de Merle-Vanneau vă mănâncă zestrea, sărăcuțele mamei!

În imaginația Sionei Merle-Vanneau se prefăcu într-o divinitate nefastă, un fel de Moloch care înghițea averea copiilor.  Ea își spunea: „Ce păcat că nu sunt frumoasă și că Ouarda e deja ofilită.  Altfel ne-am fi dus împreună să ne oferim în locul lui și poate l-ar fi cruțat.”  De atunci ea nu și-l mai închipuia decât foarte mare, foarte negru, cu brațele întinse și cu gura căscată.

Or, într-o zi de primăvară, când Siona stătea din nou pe terasa cu două cupole și împletea o cununiță din flori de capere, Elisabeth, privind în strada Creștinilor, exclamă:

– Uite-l, mierloiul afurisit!

Luată prin surprindere, Siona se repezi spre balustradă.  Prin mijlocul străzii călărea un bărbat mult mai tânăr și mai chipeș ca tatăl ei.  Purta pe cap un văl beduin și era urmat de Selim.  Trecând pe sub terasă, ridică capul și zări fața palidă a fetiței de la balustradă, care îl privea cu intensitate.  Cununița de flori albe de pe capul ei îi sugera poate o Ofelie a ruinelor.  El îi zâmbi și schiță un salut.  Siona ar fi vrut să-i arunce flori și bezele, dar Elisabeth o trase de poala rochiei:

– Fugi de-acolo!  O să-ți aducă ghinion!

Era prea târziu.  Bărbatul se îndepărta deja…

***

Articolul lui Merle-Vanneau a avut răsunet și în Europa.  Muzeele care cumpăraseră colecțiile dlui Benedictus au trimis delegați să investigheze situația.  Dl Benedictus i-a convins cu ușurință că ar fi fost imposibil să fabrice un număr atât de mare de obiecte de ceramică într-un oraș atât de mic ca Ierusalimul, fără ca toată lumea să prindă de veste.  Dar un alt articol insinua că obiectele ar fi putut fi fabricate în teritoriile beduine.  Această acuzație era mai greu de combătut.  Delegații ar fi trebuit să se ducă în teritoriile de dincolo de Iordan, dar drumul era anevoios și costisitor.  Dl Benedictus s-a oferit să echipeze pe cheltuiala sa o caravană, dar nu i-a fost ușor să-i convingă pe delegații care preferau să rămână la Ierusalim, în camerele lor de hotel.  Caravana a pornit în sfârșit, condusă de Merle-Vanneau și Selim, dar lângă Ierihon au fost atacați de tâlhari și au făcut cale-ntoarsă fără a realiza nimic.  Dl Benedictus le-a propus să încerce din nou, dar degeaba – domnii se temeau!  Apoi a venit anotimpul secetos…  Delegații trebuiau să se întoarcă în Franța și spre marele necaz al dlui Benedictus, problema a rămas nerezolvată.

Apoi a intervenit și administrația turcească.  Ea pretindea că teritoriul unde se făcuseră săpăturile arheologice îi aparținea și profitând de acest pretext a trimis armata în Moab și a cerut triburilor rebele să plătească tribut.  În lupta între soldați și nomazi, Amr-ben-Diab, logodnicul Sionei, și-a pierdut viața.  Până la urmă armata turcească s-a retras peste Iordan.  Dar beduinii, convinși că tot necazul li se trăgea de la idolii dezgropați, au aruncat în aer ruinele și au distrus întregul șantier arheologic.

Transferat în Asia Mică, Merle-Vanneau și-a oprit atacurile, dar tatăl Sionei nu mai era același.  Îmbătrânise.  Când se întâmpla să privească de pe terasă munții liliachii ai Moabului, ochii i se umpleau de o asemenea tristețe, încât Siona izbucnea în lacrimi, fără să știe dacă plânge pentru tatăl ei, pentru logodnicul mort, sau pentru viziunea fugară a acelui dușman șarmant, care îi zâmbise pe strada Creștinilor.

***

În urma acestor întâmplări mama Sionei nu se mai simțea în largul ei în vechea casă arăbească.  I se părea bântuită de un blestem păgân, un blestem aruncat de sus, de pe terasa cu rozmarin, de către idolii moabiți, cărora deja regele Solomon, părăsindu-l pe Cel Veșnic, le aducea sacrificii „pe orice deal înalt și sub orice copac verde”.

Între timp la Ierusalim civilizația a făcut un mare pas înainte.  În afara zidurilor s-a stabilit o întreagă colonie occidentală.  În fața porții Jaffa s-au deschis magazine și cafenele; se vorbea chiar despre o cale ferată.  Lumea începea să se alarmeze de insalubritatea orașului și mulți europeni părăseau incinta strâmtă a zidurilor, mutându-se la periferie.  Familia Benedictus s-a stabilit în vecinătatea coloniei rusești, unde a închiriat o căsuță europeană, în formă de cub și cu o grădină banală, pătrată.

Siona și tatăl ei regretau vechea lor locuință plină de farmec, dar dna Benedictus era încântată.  În primul rând nu era loc pentru un birou și pentru blestemata de arheologie – toate antichitățile au fost mutate în depozitul prăvăliei – și apoi după părerea ei locuința strâmtă și lineară era tocmai potrivită pentru un creștin cumsecade.

De atâta umilință și ascetism renunțase chiar să mai invite pe doamnele din societatea de binefacere protestantă.  Se mulțumea să meargă la întâlnirile ținute în casele altora și se așeza întotdeauna într-un colț, în tăcere, așa cum îi ședea bine unei femei oropsite de soartă.  Pe soțul ei l-a convins să renunțe la romantica iapă albă și în locul ei să-și ia un măgăruș modest.  Ouarda dormea în bucătărie.  Dna Benedictus ar fi vrut să descototrosească și de struț, dar Siona nu voia să renunțe la el nici în ruptul capului.  Pe Ali l-au înlocuit cu Abdallah, un sclav negru eliberat, care se pricepea să îngrijească struțul; penele lui aduceau un preț bun, asfel încât mama Sionei se văzu nevoită să accepte prezența păsării exotice.  Dar struțul devenea din ce în ce mai posomorât.  Încuiat în mica grădină pătrată, se plimba din zori și până-n seară, fără oprire, în sus și în jos, de-a lungul zidului, sporind monotonia acelei case banale.

Din fericire Abdallah aducea o rază de lumină în noua viață a Sionei.  Drept și subțire ca un chiparos, avea capul rotund ca o minge, iar de ambele părți ale nasului său turtit se vedeau patru jgheaburi adânci, în care se aduna praful drumului – obrajii lui îi aminteau Sionei de un câmp arat.  Abdallah îi povesti că aceste cicatrici erau semnele tribului său, ale marelui său trib negru, acolo, departe, în inima Sudanului, la Ain Galaka, patria struților.  I-a povestit despre copilăria lui, când mama îl ducea pe șold, în cadența piulițeler unde femeile zdrobeau boabele de mei, plimbările, vânătoarea de struți cu lassoul…  Și încă o vânătoare, una mult mai groaznică, vânătoarea de negri…  Apoi cum au fost duși ca dobitoacele, luni și luni de zile prin deșertul încins, până la marele târg de sclavi din Tripoli, unde el a fost cumpărat de un agă turc.  A mai apucat să vadă Tunisul cu lacul său, Smyrna cu grădinile sale de trandafiri și Istanbulul cu Cornul de Aur.  Siona își închipuia toate orașele albe, reflectate pe capul mare și lucios al negrului, ca pe un glob pământesc.

În fiecare dimineață Abdallah le conducea pe cele două surori la noua lor școală germană din Muristan, în Cartierul Creștin.  Zona fusese cedată împăratului, iar acum se aflau acolo consulatul german, o capelă luterană și Spitalul Cavalerilor Ioaniți (Cavalerii de Malta).  Drumul până acolo, călare pe măgar, dura vreo jumătate de oră.  Elisabeth folosea o șa de damă, iar Siona ședea pe o perniță de piele, legată de șa cu niște curele.

La școală Siona nu se plictisea deloc.  Îi plăcea să învețe și avea o memorie bună, așa că era printre primii.  Mai mult, colegul ei de bancă era Freddy Moore, fiul consulului britanic.  La cei treisprezece ani ai săi ar fi trebuit să fie în clasă cu Elisabeth, dar el venea numai ca să învețe germana (ceea ce nu prea făcea) și ceruse să stea lângă Siona, ea fiind singura din clasă care vorbea curent engleza.

Fetița mică și inteligentă se înțelegea de minune cu băiatul mare și frumos, dar leneș.  Ea îi șoptea răspunsurile, îi făcea temele de casă și se simțea foarte importantă.  Iar Freddy îi arăta omizile pe care le creștea într-o cutie de trabucuri și mormolocii pe care îi ținea într-un bocal.  În pauză el o apăra de „brutele de nemți” și de jocurile lor violente, inspirate din istoria biblică sau din obiceiurile locale.  Se jucau de-a „sacrificiul lui Avraam”, „uciderea pruncilor”…  De la o vreme un nou joc, inventat de Elisabeth, făcea furori: „jocul circumciziei”.  Trebuiau întâi să prindă o victimă, pe care o fugăreau peste tot, apoi urma operația făcută de Sam Klein, care juca rolul bărbierului: cu vârful unui briceag îi tăia o bucățică de piele de pe braț.  Apoi fetele îl pansau și îl duceau cu alai, cu imnuri de slavă și cu strigăte de bucurie.

De obicei copiii mai mari îi victimizau pe cei mici, fie ei fete sau băieți.  Într-o zi banda voia să o „circumcidă” pe Siona, dar Freddy Moore îi luă apărarea.  Elisabeth, înfuriată, îl numi dirty Englishman și îi arse o palmă, iar pe Siona o făcu ugly old goose.  După această întâmplare nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de Siona, iar ea, recunoscătoare, mândră și credincioasă, îl urma pe Freddy peste tot, ca un cățeluș.

Într-o zi Freddy îi spuse cu un aer conspirator:

– Come along, old fellow!

O luă în podul școlii și îi arătă o lucarnă din care reușise să scoată gratiile.  El ieși pe acoperiș, apoi o trase și pe ea.  Copiii se aflau pe o terasă care domina întregul cartier.  Freddy se așeză la umbra unei cupole și îi făcu semn Sionei să se așeze alături.  Scoase din buzunar un pachet de țigări, aprinse una cu ajutorul unei lupe și începu să fumeze cu mare plăcere. Îi atrase atenția fetiței că făcea un lucru strict interzis și o preveni să nu sufle o vorbă „brutelor de nemți”.

În jurul lor terasele și cupolele continuau parcă la nesfârșit și totul era atât de alb, atât de alb…  Siona se gândea la zăpada din curtea vechii case arabe.  Dar aici totul părea mult mai frumos, nu era doar alb, erau și tonuri sidefii, sclipiri, o lumină violacee la umbră și roză la soare și pe ici-pe colo tufe mari de mușețel galben care licăreau ca niște flăcări.

Ierusalimul era învăluit într-o splendoare fără margini…

De jos răzbăteau țipetele „barbarilor”, dar Siona abia le auzea.  Ea era sus, sprijinindu-se de marele ei prieten.  I se părea că lumina o pătrunde, simțea o fericire desăvârșită, era gata-gata să se contopească cu splendoarea din jur.

– Hallo, old fellow! – spuse Freddy, scoțând vălătuci de fum pe nări.

Fetița îl privea.  Simțea oare și el frumusețea acestei clipe?  Probabil că nu…  Ochii lui albaștri ca de faianță nu reflectau nicio lumină deosebită.  Și totuși era frumos, cu fruntea lui netedă, cu nasul drept și cu ovalul perfect al feței.

Atunci Siona înțelese că era o mare onoare ca fiul consulului britanic să i se adreseze cu old fellow.

În altă zi Freddy Moore o duse și mai departe, spre o mănăstire abandonată.  Se spunea că locul era bântuit de duhuri rele, că arhitecții și zidarii de pe șantier au murit unul după altul, sau li s-au întâmplat mari nenorociri.  Călugării înșiși, în ciuda tuturor descântecelor și exorcismelor, s-au văzut nevoiți să părăsească clădirea, care mai era locuită doar de bufnițe și de lilieci.  Freddy Moore sfida tot acest rubbish și înainta cu un pas hotărât, fluierând, sub bolțile întunecoase.

Siona era gata să leșine de spaimă.  Pe la urechi îi șușoteau voci, pe ceafă simțea aripile reci ale duhurilor.  Mâna îi îngheța în mâna prietenului ei.  I se tăiau picioarele.  Prefera să rămână pe loc, prefăcută într-o stană de piatră, decât să facă încă un pas.  Dar Freddy îi spuse:

– What’s the matter?  Come along, darling!

Atunci teama îi dispăru ca prin farmec și înțelese vag că acest cuvânt, darling, avea darul să îndepărteze de fetițele mici orice frică și orice vrăjitorie.

Dar poate călugării nu știau acest lucru…

7

În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun.  Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească.  Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal.  Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.  Nicidecum nu și-o putea închipui fără brad și fără turtă dulce, două lucruri pe care fiica ei orientală nu le înțelegea defel.  Atât Siona cât și Ouarda priveau cu dispreț aluatul brun, uscat, condimentat, din care Elisabeth decupa cruci și steluțe.  Lor le amintea mai degrabă de meleagurile dogoritoare ale negrilor, decât de Germania înzăpezită și insipidă.  Siona ar fi preferat baclavale arăbești în culori vii, roz și verde-fistic, înecate în miere și presărate cu zahăr praf.

„Pâinea asta infernală o fi în amintirea negrului Baltazar”, își zicea Siona cu dezgust. 

Dar ceea ce nu înțelegea deloc era legătura misterioasă dintre ieslea din Betleem și brad, acest copac al nordului, întunecat și țeapăn – cel puțin așa apărea în poze – și de care mama ei vorbea cu glasul plin de emoție.  În toată Palestina nu creștea nici măcar un singur brad.  De nevoie luau un pin, cel mai înalt și mai subțirel pe care îl găseau și pe care dl Benedictus împreună cu Hassan îl aduceau cu mare greutate din Valea Ela, într-o duminică de Advent.  Până în Noaptea de Ajun îl puneau în grădină, rezemat de perete.  Arăta atât de sărăcăcios și de trist, pierdut printre mimoze și printre migdalii în floare, încât Siona îl compara cu un pelerin obosit, venit dintr-o țară rece și umedă – ca mujicii din colonia rusă – ca să sărbătorească sub un cer mai blând nașterea pruncului Isus din Galileea.

Pe la patru după amiaza, în Ajunul Crăciunului, când afară era încă lumină, se închideau obloanele, pentru că în Europa trebuia să fie deja noapte.  Adulții aprindeau lumânările de pe pomul de Crăciun, iar copiii așteptau în întuneric împărțirea darurilor.  Pentru Siona acesta era întotdeauna un moment impresionant.

În sfârșit suna clopoțelul, ușa era deschisă de mâini nevăzute și copiii dădeau buzna în camera cu pomul.  După obicei trebuiau să se oprească în prag, uluiți, iar apoi, cu mâinile împreunate și cu ochii pe îngerul din vârf, să asculte imnul cântat de dna Benedictus împreună cu sora Hilda, acompaniate la armoniu.

Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte

Și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui!

Abia după aceea copiii aveau voie să se apropie de masa lungă, unde pe fiecare îl aștepta un pachețel: steluțe de turtă dulce, nuci poleite, un pulovăr inutil și o jucărie „civilizată”: o paiață, o fermă sau o stână.

De obicei erau invitați prietenii Elisabethei, copiii lui Hassan și câțiva orfani arabi.  Dar, spre marea dezamăgire a dnei Benedictus, copiii arabi nu erau deloc impresionați.  Nu recunoșteau frumusețea arborelui deghizat, nici a scenei Nașterii Domnului în coliba cu acoperiș de paie și nici nu le trecea prin minte că bebelușul cu ochi albaștri și cu bucle blonde ar putea fi compatriotul lor.  Nici pulovărele și nici jucăriile nu îi prea interesau pe micii Iudeeni.

A doua zi dimineața întreaga familie mergea la biserica anglicană de pe Muntele Sion.  Nava era decorată cu ghirlande din ramuri de terebint și de tamarin.  Episcopul și cei doi clergymen purtau veșminte de sărbătoare.  Toți cântau imnuri.  La ieșirea din biserică, Freddy Moore veni și o sărută pe Siona:

– Merry Christmas, little darling!

După amiaza Ouarda o luă cu ea pe fetiță în cripta de la Betleem.  Și acolo totul era împodobit, dar nu auster, ca în biserica anglicană, numai cu verdeață, ci cu flori multicolore de hârtie și cu crini albi și aurii, primiți din Franța.  În fața altarului se afla o scenă a Nativității în mărime naturală, proaspăt sosită, cu Maria și Iosif în veșminte somptuoase, cu păstori curați și distinși, purtând pe umeri miei imaculați.  În spate mai erau și cămile cu două cocoașe (nimeni nu văzuse vreodată așa ceva în Palestina!) și cei Trei Crai de la Răsărit, plini de giuvaieruri și însoțiți de negri mititei.

Toată creștinătatea arabă era acolo, contemplând aceste minunății.  De fapt era foarte ciudat: femeile din Betleem, în costumele lor autentice, se prosternau în fața acestor păpuși fanteziste, care mai purtau în cutele veșmintelor adresa fabricantului din Paris.  Dar femeile se simțeau mândre să aibă ca strămoși niște occidentali atât de curăței și de înstăriți.

8

După Anul Nou Elisabeth nu se mai întoarse la școala germană, iar măgărușul cu șaua de amazoană îi reveni Sionei.  Consulatul britanic fiind de-acum și el în afara zidurilor, Freddy Moore, călare tot pe un măgar, mergea spre școală împreună cu Siona.

Pe drum copiii făceau tot felul de năzbâtii: trăgeau cu praștia în șopârle și în păsări, cu o lovitură de cravașă decapitau din mers florile ciulinilor, galopau stând în picioare, se aplecau în șa și ridicau din mers pietre de pe drum…

Dar cea mai mare plăcere era să treacă printr-o străduță îngustă și plină de gunoaie din Cartierul Musulman, sub o boltă întunecată și atât de joasă, încât trebuiau să se aplece ca să nu se lovească de tavanul plin de lilieci.  Freddy o ținea cu brațul pe după umeri, dădeau pinteni măgarilor și se afundau împreună în întunericul amenințător, în timp ce el scotea țipete sălbatice și liliecii zburau speriați în jurul lor.  Siona, înfiorată, își închipuia că e o domniță pe care Făt Frumos o scapă de pe tărâmul umbrelor…

După lecții se întorceau pe alt drum.  În loc să iasă prin poarta Damascului, traversau vechiul cartier Muristan, locuit pe vremuri de cavalerii de Malta și printr-o portiță ascunsă intrau în curtea Bisericii Sfântului Mormânt.  De acolo patruzeci de trepte urcau spre bazarul pictorilor de icoane, care dădea în strada Creștinilor.  Una din isprăvile lor preferate era să urce călare treptele pline de pelerini și de turiști, pe care apariția călăreților îi înfricoșa. 

Uneori cei doi prieteni își priponeau măgarii lângă portiță și se plimbau prin curtea bisericii, unde se îngrămădeau vânzători ambulanți, cu marfa etalată pe caldarâm, ca în vremea lui Hristos.  Se găseau acolo trandafiri de Ierihon, coroane de spini, icoane de ghips, cămăși și bonete pentru înmormântări, „bilete de intrare în rai”, iar pelerinii slavi se târguiau la nesfârșit.  Siona și Freddy se amuzau ascultând discuțiile serioase purtate în jurul acestor biete suveniruri. 

Mica orientală era atrasă mai ales de brățările de sticlă de Hebron, pe care femei în costume bizare, druze, maronite, sârboaice și bulgăroaice, le cumpărau cu sutele, înșirate pe o sfoară.  Uneori, în joacă, Freddy se prefăcea într-un pașă generos, arunca pe caldarâm câteva parale, iar Siona își strecura mâna prin inelele strâmte și pleca, luând cu ea pe brațe o întreagă muzică de cristal.

La intrarea în bazilică soldați și paznici turci fumau narghilele și jucau table.  Când îl recunoșteau pe fiul consulului britanic, se ridicau și îl salutau.  Chiar la intrare se afla Piatra Ungerii, lustruită de lacrimile și de săruturile milenare, încununată cu lămpi în formă de ou de struț, măiestrit lucrate.  Din spatele ei porneau culoare, cotind spre stânga și spre dreapta, spre paraclise, capele, cripte, cuibărite ca niște giuvaieruri în caseta imensă și barbară a bazilicii.

Siona se plimba cu nonșalanță, nici nu-și dădea seama că se află în cel mai vechi sanctuar al creștinătății, Biserica Sfântului Mormânt, pentru care orientul și occidentul au luptat între ei timp de secole.  Freddy Moore zicea că lui aceste construcții heteroclite îi aminteau de Expoziția Universală din Londra, pe care o vizitase cu un an în urmă: iată pavilionul latin – Franța, Spania și Italia, iată-l pe cel rusesc, standul copților, tejgheaua grecilor, depozitul armenilor și al abisinienilor – fiecare cu specialitatea sa: moaște, minuni sau opriri pe drumul crucii.  Freddy spunea că se plimbă pe acolo ca să învețe geografie și să vadă ce ar mai putea cuceri pentru Anglia când va ajunge ofițer la Colonial Artillery.  Și Siona credea orbește în explicațiile viitorului ei erou.

În mijlocul bazilicii, sub cupola cea mare, se ridica un paraclis de marmură albă, pierdut parcă în spațiul imens.  Acesta era internațional și aparținea tuturor riturilor.  Intrarea era printr-o ușiță strâmtă și joasă și înăuntru abia era loc pentru amândoi.  Mirosul de trandafiri, de lumânări și de transpirație era sufocant.  Era însuși Sfântul Mormânt.  Dar Siona nu înțelegea cum putea Isus, care se născuse în condiții atât de modeste, să aibă un asemenea cavou de bogătaș, împodobit cu aur și cu nestemate și de aceea nu simțea nicio emoție în fața celui mai sacru monument la lumii creștine.

Într-unul din pereții de marmură se deschideau două găuri rotunde.  Freddy îi spuse că tot așa arătau hublourile navelor care plecau în Europa și că prin ele, în Sâmbăta Mare de dinaintea Paștelui, patriarhul Ierusalimului scotea Lumina Sfântă, de la care toți pelerinii își aprindeau apoi candelele și de fiecare dată adăuga cu o voce convinsă:

– That’s all rubbish!

Adesea o ducea pe Siona printr-un coridor întunecos spre cripta unde Sf. Elena a găsit Lemnul Sfintei Cruci.  Cripta era de obicei pustie, iar dalele de marmură, puțin cam aspre, erau numai bune pentru jocul cu bile.  Freddy avea întotdeauna buzunarele doldora.  Uneori întâlneau și alți colegi de la școala germană, care veneau să-și piardă timpul pe acolo.  Atunci se jucau cu toții de-a v-ați ascunselea, de-a tâlharii, de-a exploratorii – semiîntunericul coridoarelor întortocheate se preta de minune la aceste jocuri.  Uneori se jucau de-a penitenții, străbătând Via Dolorosa, sau făcând înconjurul zidurilor, așa cum făceau pelerinii în Vinerea Mare.  În loc de cunună de spini se legau la cap cu o batistă, pe spatele încovoiat își duceau rigla în loc de cruce și gemând, umblau în picioarele goale pe bile sau pe piese de mozaic adunate de prin colțuri.  Era o tortură, dar fetița simțea în aceste jocuri o plăcere ciudată.

Dar când se apropia vreun popă, copiii o zbugheau ca niște vrăbii speriate.

Adesea întâlneau procesiuni, preoți armeni cu văluri lungi ca de văduvă, preoți greci în mantii vișinii, femei siriene care își rupeau veșmintele, cântând cât le ținea gura kyrie eleison.  Mai erau și băbuțe rusoaice pline de zbârcituri, care străbăteau biserica în genunchi, plângând în hohote.  Văzându-le, Siona era atât de emoționată încât își părăsea camarazii de joacă.  Ar fi vrut să-și spargă și ea brățările de sticlă, la fel ca Ouarda, în semn de pocăință.

Dar Freddy Moore o lua peste picior:

– Hallo, old fellow! Come along!

Apoi, sărind veseli în șa, Freddy și Siona urcau cele patruzeci de trepte ale Golgotei, lovindu-se de pelerinii care coborau, trași la față, jalnici și atât de cufundați în visurile lor religioase că nu vedeau nimic în jur și copiii trebuiau să le strige iar și iar balek! (atenție!)

– Sunt vizitatorii Expoziției Universale, zise Siona râzând.  Emoția evlavioasă era demult uitată.

Și poate tocmai datorită acestei familiarități cu locurile sfinte, fetița din Ierusalim creștea cu totul indiferentă față de religie.

***

Dl Benedictus avea musafiri, niște prieteni din Londra și voia să-i ducă într-o excursie la Ierihon și pe malurile Iordanului, ca să vadă ceremonia ortodoxă, unde oamenii se scufundă în apele râului sacru în amintirea botezului lui Isus.  Dl Benedictus intenționa să-și aducă în excursie întreaga familie.

Siona nu mai putea de bucurie.  Nu că ar fi avut vreun interes pentru botezul rușilor, dar era nerăbdătoare să se apropie de munții Moabului, pe care îi contemplase de atâtea ori de pe vechea lor terasă, munții liliachii ai Moabului, în spatele cărora se întindeau meleagurile beduinilor, ale gazelelor și ale plantelor aromatice.

De altfel Siona știa că va trebui să străbată un pământ sălbatic și nesupus, locuit de păstori nomazi și de înfricoșători șeici tâlhari, ca cel decapitat în fața porții Jaffa; se aștepta deci la o călătorie plină de primejdii și de poezie. 

Călătoria trebuia pregătită cu grijă, iar pentru ea pregătirile erau deja un preludiu al marii aventuri.  Excursia urma să dureze patru zile, deci trei nopți trebuia să doarmă în corturi.  Era nevoie de un întreg arsenal de camping, de un bucătar, de catâri care să ducă bagajele și de catârgii care să-i mâne.

Dl Benedictus, care voia să dea un accent romantic călătoriei, a pus la cale o întreagă escortă de beduini, care să întâmpine caravana cu tot dichisul oriental: cizme roșii cu tocuri de oțel dantelat – ca să strivească șerpii – mantii bogate, capete acoperite de văluri cu ciucuri de mătase, puști cu țevi lucitoare, lănci și iatagane cu mânere cizelate.

Dl Benedictus și prietenii lui călăreau pe cai, dar pentru femei s-au adus două cămile care purtau în spate câte un bassour, un fel de paner de răchită acoperit cu un umbrar de pânză. Elisabeth și mama ei mergeau pe o cămilă, Siona și Ouarda pe cealaltă.  De fapt nu erau împreună, le despărțea cocoașa cămilei și Siona vedea numai cufia dădacei, cu lănțișoare și beșlici, care zornăiau la unison cu clopoțeii la gâtul cămilelor.

Pentru a o contrabalansa pe dădaca planturoasă, au umplut panerul Sionei cu cutii de conserve.  Unele erau albe, altele galbene, dar toate sclipeau de parcă ar fi fost de aur sau de argint.  Cămila ocolea cu mersul ei legănat Muntele Măslinilor, iar fetița visa că logodnicul ei nomad mai trăia, cutiile de la picioare erau darurile lui de nuntă, iar ea, tânăra mireasă, se îndrepta spre sultanul ei rătăcitor și spre nisipurile lui înmiresmate…

Prânzul l-au luat în locul unde bunul samaritean îl ajutase pe omul atacat de tâlhari, iar tabăra de noapte au făcut-o într-o oază încântătoare, lângă Izvorul Sultanei, un pârâiaș înconjurat de leandri.

În timp ce se desfăceau corturile și Hassan aprindea focul, dl Benedictus le povestea prietenilor săi din Londra că numele izvorului era legat de Cleopatra, care se scălda aici după ce Antonius îi dăruise puternica cetate a Ierihonului, pe care mai târziu avea să o vândă foarte scump lui Irod.

Noaptea, în patul ei de campanie, Siona nu reușea să adoarmă.  Gândurile îi zburau spre Cleopatra care, la fel ca Batșeva, se scălda sub cerul liber și căreia bărbații îi dăruiau orașe, așa cum fetițelor li se dăruiau păpuși.  Ouarda, culcată alături, pe o saltea, nu putea nici ea să închidă ochii.  Nu Cleopatra o neliniștea, ci mântuirea sufletului ei apostolic.  În jurul căsuței lor de pânză diavolul dădea târcoale în litaniile slave și în rugăciunile schismatice, iar Ouarda gemea tot mai puternic și repeta neobosită singura invocație „latină” pe care o știa: Ya Sitti Miriam, ora bro nobiiis! [Ya = particulă arabă de vocativ, sitti = doamna mea în arabă, Miriam = Maria.  Latină este numai formula „ora pro nobis”, dar și aceasta este deformată, pentru că în arabă lipsește sunetul P.]

A doua zi dimineața caravana porni mai departe.  Siona luă cu ea în bassour un buchet de flori de leandru, pe care le așeză pe capul cămilei, făcându-și o mică grădină aeriană.  Ea îi aducea un pic de prospețime în fața ochilor, pentru că acum drumul străbătea un deșert absolut.  Erau torenți de lavă petrificată, ziduri vulcanice, era sinistrul Defileu de Foc, coborâșul lent și înăbușitor către depresiunea sulfuroasă a Mării Moarte, unde dormeau pe veci orașele scufundate, Sodoma și Gomora.

La ieșirea din defileul lugubru se aud de focuri de armă și strigăte de bucurie.  În picioare în panerul ei, Siona vede, dincolo de grădina ofilită, călăreții beduini din Ierihon, care le ies în întâmpinare cu lăncile între urechile cailor și cu mantiile fluturând în vânt.

Caravana poposește la umbra arborilor de balsam – „Balsam de Galaad” suspină Siona, numele însuși o îmbată.  Dl Benedictus oferă tuturor celor prezenți un ospăț copios, iar fetița primește învoirea să stea împreună cu oaspeții.

Când răsare luna deasupra munților Moabului, tatăl ei pronunță visător „Luna lui Astaroth și a lui Rabbat-Ammon” și Siona își amintește că nu demult se jucase cu aceste divinități.  Apoi adolescenții tribului, care mai poartă și acum două codițe încolăcite pe tâmple în formă de corn al lui Ammon, pornesc un dans al săbiilor, la fel ca cel dansat odinioară de „leii” lui Amr-ben-Diab în curtea vechii case arăbești, sărbătorind logodna regelui Moabului cu fiica Ierusalimului.

Caravana pornește în zori și ajunge la Iordan.  E prima dată că Siona vede vestitul râu și e destul de dezamăgită.  În loc să fie cristalină, precum se spune în cărți, apa e galbenă și noroioasă.  O încântă doar tamarinii de pe maluri, care își revarsă în apă ramurile suple.

Botezurile începuseră deja.  Din loc în loc pe suprafața apei se văd pontoane, pe care stau popi bărboși.  Rușii coboară spre apă în șiruri lungi și albe, ca primii catehumeni, dar ceilalți schismatici nu au haine speciale de botez, ci se îndreaptă spre Iordan așa cum sunt, în caftan, în cazacă, în fustanelă ca de balerină, sau pe jumătate goi.  Popa îi scufundă de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.  Când ies din apă, se scutură ca niște câini și apoi se așază în jurul focului ca să-și usuce hainele.

Popii lucrează foarte repede, au atât de mulți pelerini de botezat…

Ouarda și Siona se apropie de malul apei ca să vadă mai bine.  Pe femeia din Betleem o dezgustă „schismaticii sălbatici”, care nu se dezbracă nici măcar pentru a primi botezul și ea îi mărturisește Sionei că e foarte mulțumită că aparține cultului catolic.  Dar în aceeași clipă piciorul îi alunecă pe pământul argilos, ea își pierde echilibrul și se rostogolește în apă.  Abia a înțeles ce se petrece și un zdrahon de popă bărbos o prinde de umeri și o scufundă în apa binecuvântată.

– În numele Tatălui…

– Nu, nu, e o greșeală! – strigă Ouarda, îngrozită.

Dar oricât s-ar zbate și ar protesta că e catolică, baba nu vrea să audă.  O scufundă iar și iar, cu văl și cu paiete cu tot și când iese în sfârșit la mal, udă leoarcă și țipând ca apucată, urmașa cruciaților, care jurase că își va da viața pentru credința latină, se trezește deodată aparținând irevocabil bisericii bizantine, prin legământul botezului în Iordan.

9

La întoarcerea din excursie, în căsuța pătrată nu se mai vorbea decât de plecarea Elisabethei în Europa.  Avea cincisprezece ani, era atât de frumoasă și de împlinită, încât Ouarda nu pricepea ce așteptau să o mărite. De fiecare dată când dădaca făcea aluzie la nuntă, evenimentul fericit, de fapt unicul rost al vieții unei fete, dna Benedictus se îmbujora ca o fată mare și o certa, făcându-i semn cu capul spre Siona:

– Taci, taci!  Nu vorbi așa!  Sitt Zabeth e un copil.  Și apoi un soț nu e totul în viață.

Se gândea la educația creștină, dar tăcea, Ouarda tot nu ar fi înțeles.

– De ce să n-o trimitem într-un pension la Londra? – zicea tatăl ei.  Am afaceri în City și prieteni la British Museum.  Am primit prospectele mai multor instituții…  Da, Londra ar fi un loc excelent pentru Elisabeth; noi, orientalii, ar trebui să dăm copiilor noștri o educație engleză.

Londra…  Londra…  Tatăl ei insista atât de mult asupra Londrei!  Și Sionei i se părea că pronunța acest cuvânt cu un tremur în glas.  Ea știa că Miss Young locuiește la Londra.  Deci regele David nu o uitase pe unduioasa lui Batșeva!  Siona revedea cu ochii minții figura suplă, în rochia albastră-păun, aplecată deasupra balustradei dărăpănate și vorbindu-i tatălui ei despre Veneția, Benares…  Și apoi pe neașteptate, privindu-l cu ochii ei de culoarea heleșteului: „Ah! Ce n-aș da să rămân aici toată viața!”

Acum se auzea din sufragerie glasul mamei ei, care propunea din nou să o trimită la Kaiserswerth sau la Hildesheim, unde avea o mătușă diaconeasă și un văr pastor.  Acolo Elisabeth va fi educată să devină o femeie virtuoasă, care este mai de preț decât mărgăritarele, cum scrie în proverbele lui Solomon.

– Ai înnebunit, Charlotte?  Nu, niciodată, nici Siona, nici Elisabeth!  Nu vreau ca fetele mele să se usuce în viața austeră de acolo, să se ofilească în celibat.  Vreau ca ele să trăiască, să se mărite, să fie fericite, sau chiar dacă suferă, vreau ca ele să iubească.  De aceea nu vreau ca Elisabeth să meargă nici la Kaiserswerth și nici la Hildesheim!

***

A venit și ziua mult așteptată.  Elisabeth a plecat cu tatăl ei în Europa, iar mama, Siona și Ouarda i-au condus până la Jaffa.  O zi întreagă s-au hurducat într-o căruță de modă veche.  În aceeași zi pleca – într-o trăsură mult mai prezentabilă – și familia Moore.  Părinții îl conduceau pe Freddy în Anglia, unde urma să intre la școala de cadeți din Woolwich.

Cele două plecări în îndepărtata Europă o tulburau pe Siona.  Plecarea surorii ei îi stârnea imaginația, dar inima îi rămânea indiferentă.  În schimb ideea de a-și pierde prietenul o întrista cu adevărat.

– O, Freddy!  N-o să mă uiți?  O să-mi scrii? – îl implora ea la cină, la hotelul din Jaffa, încercând să-și strecoare mânuța sub pumnul osos al prietenului ei.

– Well!… răspundea Freddy cu un aer superior, retrăgându-și mâna.  Well!… Vom vedea, vom vedea…

El se simțea deja elev  Royal military college, se și vedea cu tunică roșie și cu chipiu și nu era sigur dacă un viitor ofițer de la Colonial artillery nu și-ar fi dezonorat regimentul scriind unei asemenea „sălbatice”.

În vechiul port din Jaffa au luat cu toții o barcă până la marele pachebot ancorat în larg.  Sionei îi amintea de vestitul pește care l-a vărsat pe Iona chiar pe acest țărm.

Au urcat o scară nesigură și odată ajunși pe punte au intrat într-o lume complet nouă.  Era un colțișor al Europei.  Inima Sionei bătea plină de emoție.  Aici nu mirosea nici a tămâie, nici a apă de trandafiri, nici a transpirație.  Era un miros necunoscut, care îi amintea de lăzile cu marfă pe care tatăl ei le primea o dată pe an.  Nu era un miros plăcut, Siona se simțea chiar ușor îngrețoșată, dar asta nu avea nicio importanță, pentru că era mirosul occidentului, mirosul civilizației! 

Și apoi erau atâtea de văzut, atâtea lucruri nebănuite!  Siona își uită tristețea, Freddy își uită orgoliul și luând-o de mână ca odinioară, se grăbi să-i arate lucrurile pe care el le cunoștea deja: salonul unde trona pianul cu coadă, sala de mese cu scaunele turnante, stewarzii cu ancore de argint și subretele cu bonete albe, coridoarele și cabinele care nu erau mai mari decât paraclisul Sfântului Mormânt și, la fel ca mormântul lui Hristos, erau străpunse de gemulețe rotunde numite hublouri.

Siona era în extaz.  Acum știa și ea ce este un pian cu coadă, văzuse un duș, linoleum, lămpi electrice.  Și când sună clopotul de plecare, coborî din nou scara nesigură și se întoarse în barcă, plină de mândrie.  Sus, pe punte, toți își fluturau batistele…

Plecând cu mama ei modestă, ajungând la plaja lui Iona, unde le aștepta Ouarda în costumul ei din alte vremuri și căruța de modă veche, Siona se simți umilită să se întoarcă în țara ei incultă, în Ierusalimul barbar, în timp ce Freddy și Elisabeth se îndreptau într-un caravanserai plutitor spre meleagurile creștinătății și ale progresului.

***

Prima scrisoare primită de dna Benedictus de la soțul ei a fost resimțită aproape ca o catastrofă.  El o informa că urmând sfaturile unuia dintre iluștrii săi prieteni, prof Hartwig de la Universitatea din Berlin – un liber-cugetător! – a înscris-o pe Elisabeth la un liceu de fete din cartierul cel mai aristocratic al capitalei prusace, unde va primi o educație solidă și emancipată.  În plus va primi, ca orice persoană din lumea bună, lecții de cânt, de dans, de pictură și de conversație franceză.  În internatul acestui liceu se aflau, sub protecția directă a împărătesei, câteva fete de familie bună din Anglia, Scandinavia și America – Elisabeth se va simți bine acolo.

De altfel Elisabeth a scris și ea pentru a-și liniști mama.  Povestea elogios despre Berlin și despre primirea care i s-a făcut.  La pension, unde toți o adorau deja, se distra foarte bine.  În fiecare după amiază mergeau să asculte fanfara militară de la grădina zoologică și o dată chiar a plecat cu colegele ei, au luat tramvaiul electric până la Grünewald și au cules fructe de pădure.  Ea mai povestea despre supa de duminică, făcută cu bere blondă și stafide, apoi despre o nouă prietenă și fratele ei student, împreună cu care a fost la o cofetărie elegantă de pe bulevardul Unter den Linden ca să mănânce Schlagsahne (frișcă).

Citind scrisoarea, Siona vibra de curiozitate.  I se părea ca un basm.  Elisabeth mergea să asculte fanfara la grădina zoologică!  Au cules fructe într-o pădure adevărată, ca Hänsel și Gretel!  Împreună cu un student a mâncat frișcă – asta ce-o mai fi? – sub teii veșnici!  Și sora ei, care până atunci îi fusese destul de indiferentă, deveni în ochii ei o eroină romantică.

În schimb mama ei era consternată: „Berlin?  Un liceu liber-cugetător?  Un cartier aristocratic?  Lecții de cânt și dans, prieteni bogați, lingușiri, rochii elegante?  Ce cheltuieli!  Doamne, ce idei avea soțul ei???

După amiaza, când prietena ei Hilda veni să o vadă, biata mamă reîncepu să se tânguiască.

– Și eu care îmi doream ca fiica mea să fie educată ca o femeie virtuoasă din Biblie!  A dus-o la Berlin, într-o instituție mondenă și frivolă!  Elisabeth nu mai vorbește decât de distracții!  E tratată ca o prințesă din orient, pe când ea, sărăcuța, nici măcar nu are zestre!  Zău că pe soțul meu l-a apucat grandomania.  O să ne ducă pe toți la pierzanie.  Draga mea soră, roagă-te împreună cu mine ca Domnul să lase măcar copiilor mei o inimă curată care se mulțumește cu puțin.

10

Tatăl Sionei reveni abia la sfârșitul lui octombrie, cu mult după sosirea lăzilor cu marfă.  Fetița, melancolică, îl aștepta de săptămâni.  De la Berlin plecase întâi pentru câteva zile la Londra, dar vizita se tot prelungise.  De zece ori își anunțase familia că e gata de plecare și de tot atâtea ori le trimisese câte o depeșă, spunând că e reținut de afaceri urgente.  Din când în când le scria în grabă câteva rânduri pline de exclamații și de veselie – Sionei îi amintea de veselia întoarcerilor lui din țara Moab și de zilele poetei.  Le povestea că afacerile mergeau peste orice așteptări, că British Museum îi cumpărase niște manuscrise, plătind cu greutatea lor în aur, că Londra era un oraș minunat, că va aduce daruri splendide scumpei sale soțioare și fiicei Sionului.

Dar cu cât scrisorile erau mai exaltate, cu atât mama devenea mai nervoasă și fetița mai tristă.  „Ne-a uitat din cauza Batșevei”, își zicea Siona, cuprinsă de invidie.

Și scrisorile Elisabethei deveneau tot mai laconice.  Freddy nu dădea niciun semn de viață.  În schimb dna Benedictus umplea paginile una după alta.  Nu mai stătea ore în șir în fotoliul de răchită tricotând, nu mai cânta și dacă povestea ceva, își pierdea șirul gândurilor.  Adesea mergea la sora Hilda, sau la miss Aidy, sau la dl Berger, pastorul, sau la dl Alfred, care nu mai prididea cu prăvălia.

Siona, lăsată în voia ei, își reluă plimbările călare pe măgar, dar în acest anotimp natura era atât de mohorâtă!  Atunci începu să citească din cărțile aflate în prăvălia tatălui ei, Don Quijote, Ivanhoe, Ierusalimul eliberat, sau se plimba prin colonia rusească din apropiere.  Tocmai începuse sezonul, veneau primii pelerini și prin ferestrele înguste ale dormitoarelor vedea băbuțele care se instalau pe lavițele de lemn, cu samovarele, cu încălțările de rezervă și cu icoanele cu candelă la căpătâiul culcușului lor sărăcăcios.  Bătrânelele zbârcite, înfofolite în cojoace de oaie, radiau o fericire tainică, bucuria de a fi în sfârșit în Țara Promisă, unde se vor putea culca cu harul Domnului pentru somnul de veci.

Ele zâmbeau fetiței care le privea serioasă, cu ochii mari și albaștri, care le aminteau de patria lor.

– Zdravstvuite, barâșnia! (Bună ziua, domnișoară!)

Și o invitau să intre.  Înăuntru mirosea a untură râncedă, a cvas și a sărăcie, dar Siona nu îndrăznea să refuze un pahar de ceai sau o bucată de pâine neagră, tare ca piatra, coaptă în satul lor de baștină, peste mări și țări.

Siona știa puțin rusește și bătrânele se amuzau când ea spunea câteva fraze puerile.  La întoarcere vor povesti nepoților că întâlniseră o barâșnia, blondă la fel ca ei și care totuși se născuse la Ierusalim, la fel ca pruncul Isus…

Apoi își continua plimbarea printre clădirile austere, construite din blocuri de piatră, un trist oraș slav, transportat prin miracolul credinței sub cerul orientului.  Peste tot se vedeau chipuri zbârcite, trupuri ofilite înfășurate în șaluri negre, mizerie. 

„Acesta să fie occidentul?” se întreba Siona consternată, târșâind picioarele pe dalele sonore.  Dar tot ea își răspundea: „Nu, e numai mizeria și suferința pe care Europa ne-o trimite nouă.  Și tocmai de aceea, cu tot frigul și umezeala, europenii sunt atât de veseli și de fericiți!”  Simțea o dușmănie surdă împotriva acestui occident rafinat și egoist.

***

În sfârșit sosi și tatăl ei.  Cu toate că lăzile de marfă veniseră deja, el mai aduse câteva, care conțineau cadourile promise.  Sionei i se părea că în ele se află întreaga Londră, cu toate minunile lumii civilizate.  Ce nu se găsea acolo: cărți, jocuri, jucării mecanice, parfumuri cu pulverizator, mănuși, ciorapi, sandale, o lampă electrică, un manșon, o tocă de blană, dantele, mătase de rochie pentru mama ei și pentru ea un ceas de aur, o brățară și o rochie albastră-păun croită pe măsura ei.

Ar fi reușit tatăl ei să aleagă toate aceste nimicuri femeiești fără ajutorul poetei?  Această mărinimie nu era oare mărturia unei remușcări ascunse?  Poate de aceea era atât de visător în timp ce Siona despacheta comorile?  Oare ce amintiri îi trezeau aceste obiecte și de ce alesese tocmai o rochie albastră-păun?

– Ce nebunie, Doamne, ce risipă! – ofta mama ei.  N-aș îndrăzni niciodată să port lucruri atât de frivole, și nici Siona!  Ce o să spună soția episcopului??  Doar „consulesele” își pot permite asemenea toalete, nu noi.  O, Guillaume, Guillaume, ai păcătuit prin mândrie, la fel ca și copacul care voia să crească până la cer.  Și câți bani aruncați pe fereastră!

Siona lua însă partea tatălui ei.  Era atât de veselă și de exuberantă încât mama se înduplecă, mai ales când Siona adăugă:

– Mătasea și dantelele le păstrăm pentru rochia de mireasă a Elisabethei, ea care e atât de frumoasă merită să le poarte.  Iar eu o să port rochia albastră-păun numai duminica…

Iarna a trecut fără alte discuții. Siona s-a întors la școala germană, unde învăța acum și după amiaza, iar tatăl mergea în fiecare zi la prăvălie, de unde se întorcea spre seară, cu buzunarele doldora.  Niciodată nu a fost atât de împăciuitor, cu spiritul atât de puțin vagabond… Iar seara, când Siona devora noile ei cărți la lumina lămpii, o auzea pe mama ei șoptind, aplecată asupra frunții soțului ei și mângâind-i obrazul cu mâna ei albă:

– Micuțul meu Guillaume! Soțul meu drag!

Odată cu venirea primăverii s-a petrecut o schimbare în viața familiei.  Tatăl Sionei declară că nu mai poate trăi în casa aceea strâmtă și banală, trebuiau neapărat să se mute.  La început mama ei se împotrivi, dar apoi încuviință și ea: locul devenea tot mai nepotrivit pentru o familie de buni creștini și de oameni cumsecade.

Alături de casa lor niște evrei polonezi deschiseseră o cârciumă, iar pelerinii ruși, după atâtea mortificări și atâta abstinență, nu mai aveau putere să reziste alcoolului.  Așa se face că pe lângă casa familiei Benedictus se împleticeau tot mai mulți bețivi, ba se întâmpla chiar ca vreun chefliu, plin și rotofei, să fie dat pe ușă afară și să se rostogolească la vale ca un butoi.

De cealaltă parte se afla o casă care o intriga în mod special pe Siona.  Spre deosebire de cârciumă, aceasta părea tot timpul ferecată.  În timpul zilei nu se vedea nicio mișcare, dar spre seară, Siona, care stătea la pândă, observa ofițeri turci, înfășurați în mantale cu glugă, care băteau la ușă și apoi dispăreau înăuntru prin ușa întredeschisă.  Noaptea, când nu dormea, auzea cântece, țipete și râsete, iar prin crăpăturile obloanelor vedea figuri înlănțuite care se plimbau pe terasă.

– Cine locuiește acolo, mamă?  Și de ce lumea se veselește numai noaptea?

Iar dna Benedictus răspundea îmbujorată (ce ușor roșea mama Sionei!):

– Taci, taci!  Nu e frumos să fii atât de curioasă!  Elisabeth nu a încercat niciodată să afle lucruri care nu o privesc!

Deci dna Benedictus era de acord că trebuiau să se mute, doar că și-ar fi dorit o casă tot atât de mediocră și de banală ca cea în care locuiau.

Dar într-o zi Siona și tatăl ei găsiră o ocazie unică, extraordinară: vila Aga Rașid, pe jumătate europeană și pe jumătate musulmană, situată departe, pe drumul Jaffei. 

Dna Benedictus se îngrozi de eleganță, de preț și de distanță, dar până la urmă cedă.  Nu putea ține piept celor două forțe aliate împotriva ei: dorința soțului și rugămințile fiicei.  De altfel, odată instalată, trebuia să recunoască și ea că noua casă era plăcută, spațioasă și aerisită.  Construită pe o colină, casa agăi privea spre o grădină care cobora în trepte până la drum.  Era ca grădina din Cântarea Cântărilor, unde pomii roditori creșteau printre legume și flori.  În zilele acelea de primăvară era o adevărată feerie.  De-a lungul potecilor stânjeneii își ridicau florile de ametist care țâșneau din cupe de jad.  Pe lângă zidul de piatră al grădinii creșteau tufe de trandafiri, ca un al doilea gard de flăcări, anghinarea își legăna pămătufurile albastre ale florilor pe sub frunzele gri-verzui ale măslinilor, vița de vie se cățăra pe trunchiurile smochinilor, țesând o boltă de verdeață, ca cea sub care „fiicele Ierusalimului își așteptau iubitul”. 

Și interiorul casei o încânta.  Parterul își păstra caracterul arab.  Sionei îi plăcea ușa grea, ogivală, care în fiecare seară era baricadată ca o poartă de cetate, cu o grindă care intra în perete; apoi odăile boltite, ferestrele care străpungeau zidurile groase, unde imaginația ezita între pacea unei capele sau neliniștea unei temnițe.  Din contră, la etaj aga s-a inspirat din ideea de progres și de civilizație.  Pereții nu erau pur și simplu văruiți, ci aveau o tencuială de ghips decorată cu un chenar albastru.  Tavanele erau joase și plate și pe ele se vedea – un lux nemaiîntâlnit – schița unui cer cu nori, unde zburau rândunele.  La ferestre, în loc de bare grele, ca de închisoare, erau doar lănci subțiri de fier forjat.  Dar culmea eleganței erau două terase deschise, de unde se vedea grădina, drumul Jaffei, dincolo de care era o colonie albă într-un cuib de verdeață, iar apoi Câmpia Filistenilor cu cimitirul musulman și o întindere stâncoasă care urca spre un vechi turn dărăpănat.  Siona nu se mai sătura să stea pe terasă.  Mica orientală, lipsită până atunci de spațiu și de priveliști largi, petrecea acolo ore în șir, admirând peisajul.  Era fascinată de mișcarea de pe drum, de misterul căsuțelor albe, dar cel mai mult îi plăcea întinderea stâncoasă din depărtare, ca o turmă de oi împietrite.  „Acolo e împărăția mea, mioarele mele prefăcute în stane de piatră.”  Îi făcea plăcere să-și închipuie că vrăjitoarea era ea însăși.

După ce familia s-a mutat, fie datorită noului decor, fie datorită rochiei albastre-păun pe care o purta în fiecare duminică, Siona începu să scrie versuri.  Compunea „psalmi”, „imnuri de bucurie”, „cântece de doliu”, pe care și le recita în șoaptă, sub bolta de verdeață a viței de vie, sau le scanda de pe terasă turmei ei de mioare împietrite.  Mama ei era îngrijorată.

– Doamne, ce romantică e fata asta, se plângea ea sorei Hilda.

Iar sora Hilda, cu surâsul ei trist, începea să-i facă morală Sionei:

– Bunul Dumnezeu nu iubește fetele poetice – nici El și nici bărbații.

– Ei și?  Eu nu vreau să mă mărit, vreau să fiu profetesă.

Tatăl, din contră, se bucura de interesul ei pentru poezie.

– Mica mea Debora!  Mică poetă! – îi spunea și o săruta de fiecare dată când ea îi arăta versurile.  Și într-o zi ea îl observă punând într-un plic unul din imnurile ei de bucurie, desigur pentru a-l trimite celeilalte poete, pentru că luă singur scrisoarea la poștă.  Și Siona se simțea foarte mândră la gândul că versurile ei vor fi citite tocmai în Anglia!

Siona nu mai mergea la școala germană – la doisprezece ani o absolvise deja – astfel încât tatăl ei începu să se ocupe el însuși de educația ei.  Își instalară sala de studiu într-una din camerele cu terasă.  Tatăl își aducea acolo inscripțiile și manuscrisele, iar fiica își aducea cărțile.  Învățară împreună istorie și literatură, citiră Goethe, Shakespeare, Pușkin, Dante, și cum tatăl ei nu era foarte metodic și adesea uita că are de-a face cu un copil, o iniție chiar în tainele Talmudului și Coranului.

În timpul plimbărilor pe care le făceau împreună în afara orașului – își cumpărase din nou o iapă – învăța cu ea geologie și botanică, iar seara, după cină, se întindeau pe cele două bănci din grădina înmiresmată, lângă sarcofagul cavalerului de Malta care le servea de havuz și privind împreună cerul înstelat, el îi explica mersul astrelor și mitologia lor voluptuoasă.

Siona știa o sumedenie de lucruri de care fetele de vârsta ei din Europa nu aveau habar, dar îi lipseau două lucruri elementare: pianul și franceza.  Aveau acasă un pian, cumpărat de ocazie de la soția episcopului, pentru Elisabeth.  În colonia germană se făcea multă muzică și se găseau profesori.  Dar urechea Sionei, încântată încă de mică de clinchetul podoabelor și de asprele melodii arabe, era insensibilă la armoniile civilizate.  Niciodată nu a reușit să cânte nici măcar o gamă și după un an de tortură pentru toți, dna Benedictus a renunțat definitiv la orele de pian.

Cât despre franceză, dificultatea era alta: la Ierusalim nu existau profesori laici.  Dl Benedictus era de părere să o trimită pe Siona la venerabilele călugărițe de la Sf. Ana, sau la Surorile Sionului, dar soția lui nu accepta această posibilitate nici în ruptul capului:

– Să duc un copil cu o imaginație atât de vie într-o mănăstire catolică?  O să-i împuie capul cu tot felul de prostii!  În niciun caz!

Trebuiau deci să se mulțumească cu o creatură blândă și nenorocită, Miriam, pe care arabii o numeau il madjnune (nebuna).  Era o femeie maronită, care pe vremuri a fost culeasă de pe stradă și educată la orfelinatul Fiicele Sionului din Beirut.  Apoi și-a făcut noviciatul și a depus jurământul de călugăriță.  Dar foarte curând s-a lăsat răpită – dacă ar fi să-i dăm crezare Ouardei – de un preot armean care a luat-o de soție, apoi a părăsit-o cu un copil.  Copilul a murit și fosta călugăriță a venit la Ierusalim.  Detestată de catolici, ea s-a convertit la protestantism și ducea o viață de mizerie, dând lecții de croitorie și de franceză stricată unui public reformat.  Miriam nebuna a devenit profesoara de franceză a Sionei.

Siona o iubea pe femeia blândă, cu ochii negri și îndurerați și îi plăcea și felul cum preda.  Nu făcea nici sintaxă, nici gramatică – probabil că ea însăși nu le prea știa.  În schimb Siona învăța cu ea tot felul de poezioare, al căror înțeles adesea le scăpa celor două orientale.  Dar ce importanță avea?  Cu mâinile ei mici strânse între palmele fierbinți ale guvernantei, Siona repeta cu plăcere, iar și iar aceleași versuri:

O mademoisèle,

Vous si belle,

M’aimez vous?

Sau

Bétite fille di Paris

Brète-moi tes souliers gris

Por aller au baradis.

Sau încă una:

Trois bétits anges

Qui sont bartis

En robes blanches

Jusqu’á midi.

Landeriri, landerirette,

Mes sabots sont dis lounettes!

În special această ultimă poezie o făcea pe Siona să viseze.  Oare de ce saboții semănau cu „lounettes”?  Dar cum Miriam nebuna nu văzuse niciodată o pereche de saboți, nu putea să-i dea nicio explicație.

Apoi mai erau și fabulele lui La Fontaine, pe care Miriam le reținuse în felul ei.  Fabula ei preferată era Corbul și vulpea.  Dar fără îndoială că unele cuvinte îi lipseau din vocabular și, naivă, o puse pe Siona să recite în loc de:

Il ouvre un large bec et laisse tomber sa proie

(Deschide ciocul mare și lasă să-i cadă prada),

Il ouvre un archevêque et laisse tomber sa croix

(Deschide un arhiepiscop și lasă să-i cadă crucea).

Cele două cuvinte sacre aveau o ironie cu totul deosebită în gura călugăriței caterisite, dar fetița născută în orașul preoților și al crucilor le găsea cât se poate de naturale.

***

Între timp dna Benedictus era de părere că Siona își pierdea vremea de pomană și nu învăța destul.  Pastorul Berger, doctor în teologie, tocmai deschisese un curs de latină pentru băieții din Ierusalim.  Bineînțeles că o fată poate să se descurce în viață și fără latină; dar pentru un suflet romantic ca cel al Sionei, mai bine să se ocupe de latină decât de poezie.  Pastorul Berger era un om integru și onorabil, era și compatriot al dnei Benedictus – studiase teologia la Giessen, în ținutul Hesse – și după părerea ei nu putea decât să aibă o influență pozitivă asupra fiicei ei.

Prin urmare, Siona mergea de două ori pe săptămână cu poneiul la ora de latină, care se ținea în prezbiteriul din cartierul Muristan, lângă școala germană.  Pastorul purta ochelari cu ramă aurită și cizme, avea pasul țeapăn și vocea sacadată.  Și cu toate că era un om tânăr, înalt și chipeș, pastorul îi era antipatic, iar progresul ei la latină era mediocru.

După lecție Siona trebuia să treacă pe la spitalul protestant, pe la nașa ei, pe care dna Benedictus o rugase să-i facă morală tinerei „profetese”.  Dar sora Hilda nu mai avea surâsul trist de altă-dată și, plină de animație, o descosea pe Siona despre temele de latină, despre pastor – cum arăta, cum se simțea – despre casa lui de holtei; nu odată își trecea mâna mângâietoare peste paginile caietului de latină al finei, pe care un condei imperios le corectase cu cerneală roșie.

Într-o zi, când Siona se pregătea să plece de la nașa ei, pastorul bătu la ușă.  Siona remarcă tulburarea sorei Hilda, care, cu totul neobișnuit, uită să-i dea bomboane de mentă și să trimită Grüsse (salutări) mamei ei.

***

Nu mult după aceea dna Benedictus îi povesti Sionei că nașa ei urma să se mărite cu dl Berger.  Și cu toate că Siona știa că diaconesele se pot mărita – însuși mama ei fusese o soră protestantă – simțea o mare tristețe, era chiar scandalizată că blânda și melancolica „logodnică a lui Isus” urma să devină soția pastorului autoritar.  Și când o văzu, la întoarcerea din călătoria de nuntă în Galileea, lipsită de surâsul ei trist, de rochia bleumarin și de boneta de tafta, când o văzu stângace și profană, într-un vulgar costum gri, Siona plânse o zi întreagă și timp de două săptămâni refuză să meargă la orele de latină ale pastorului proaspăt însurat.

„Dacă mama o să vrea să mă fac diaconeasă, eu o să mă fac călugăriță carmelită, ca cele din mănăstirea de pe Muntele Măslinilor, unde am fost cu Ouarda.  Ele nu-și arată decât vocea.  Cel puțin atunci o să fiu o călugăriță adevărată și n-o să-l înșel pe bunul Dumnezeu!” se gândea Siona.

Încă o dezamăgire fu plecarea tatălui ei, pe care sperase că frumusețea grădinii din Cântarea Cântărilor îl va reține pentru totdeauna la Ierusalim.  E adevărat, nu pleca în Europa rece și umedă, ci în Arabia încinsă și tăcută – și asta o mai consola.  De data aceasta nu pleca numai în țara Moab, ci în interiorul Yemenului și al Hedjazului, patria lui Balkis, regina din Saba și a viteazului Antar, unde orașe necunoscute dormeau în pustietățile de nisip.  British Museum îi încredințase o dublă misiune, etnografică și lingvistică: deghizat în musulman să încerce să pătrundă în Mecca și în Medina.  Bineînțeles că era o călătorie grea și primejdioasă, dar anticarul era entuziasmat de aventurile care îl așteptau și era convins de reușită.

– Vei vedea, Siona, îi spunea fiicei lui care îl ajuta la pregătiri și se lăsa antrenată de entuziasmul lui, vei vedea că tatăl tău va deveni celebru și vei fi mândră de el!

La fel ca în anul trecut, soția și Siona îl conduseră până la Jaffa, revenind apoi singure și mohorâte, ca văduva și orfana din Biblie.

Dar în casa cea nouă Siona nu suferea de singurătate.  Trăia într-o lume de vis.  Grădina avea atâtea cotloane fermecate, încât nici nu apuca să ajungă peste tot.  Locul ei preferat era migdalul înalt cât casa de lângă fereastra sufrageriei.  Siona se cățăra ca o pisică și se cuibărea între două crăci.  Acolo își închipuia că e o pasăre bătută de furtună, sau un tânăr marinar pe catarg.  Șopârlele și cameleonii se obișnuiseră cu prezența ei și nu se speriau.  Iar ea își închipuia că trăiește în haosul de la începutul lumii, printre crocodili și balene.  Uneori le arunca cameleonilor bucăți de pânză colorată, ca să vadă cum își schimbă culoarea; dar avea mare grijă să nu caște și să nu cânte lângă ei, pentru că știa de la Ouarda că i-ar putea sări în gură!  Brrr!

***

Tatăl ei reveni în octombrie cu o pradă formidabilă: săgeți, lănci, scuturi, maimuțe, papagali…  La Mecca și la Medina nu reușise să ajungă, dar găsise manuscrise prețioase pe care urma să le vândă la anul la Londra, după ce le va fi descifrat și comentat.

Tatăl și fiica au refăcut împreună aventurile călătoriei, mai ales noaptea, la lumina stelelor.  Tatăl Sionei, cu sandale din piele de bivol în picioarele goale și înfășurat într-o mantie de mătase care mai păstra mirosul de tămâie și de plante aromatice, se întindea pe una din băncile care încadrau sarcofagul cavalerului de Malta.  Siona se așeza lângă el.  Pe cealaltă bancă mama ședea și tricota – găsea că e necuviincios să se culce sub cerul liber.  Și între clinchetul andrelelor și suspinele narghilelei, Siona asculta povești uimitoare: sosirea tatălui ei la Port Said, traversarea Canalului Suez, căldura toridă a Mării Roșii, Jeddah, Hodeidah, Aden, porturi pustii și dezolate; apoi drumurile caravanelor prin pustietățile nemărginite, triburile israelite – cele zece triburi pierdute – și în sfârșit, în mijlocul deșertului, orașul uluitor Sana’a, vechea capitală a reginei din Saba, cu geamuri de alabastru și cu clădiri de șase etaje.  Toți locuitorii erau evrei și mai vorbeau limba lui Balkis și a fiului ei Himyar.

Nu o dată a înfruntat primejdii, a scăpat de moarte ca prin minune.  Cu ajutorul unor leacuri pe care le avea la el a vindecat mai mulți bolnavi, după care a fost temut ca un vrăjitor și venerat ca un Mesia.

Siona asculta fascinată în grădina călduță și înmiresmată, dar mama ei tricota, oftând.  Și pentru a spulbera vraja malefică a depărtărilor din sufletul fiicei ei, se amesteca și ea în vorbă, povestea întâmplări banale din viața zilnică, neplăcerile dnei Berger cu bucătăreasa, întâlnirile societății de binefacere organizate de soția episcopului, ultima scrisoare a Elisabethei, turiștii așteptați în sezonul următor.  Dar Siona nu o asculta.  În fața ochilor ei se perindau geamurile de alabastru, deșertul nesfârșit…

Atunci dna Benedictus se ridica:

– La culcare, Siona!

Fetița se cuibărea și mai aproape de tatăl ei și o ruga:

– Încă puțin, mamă, încă puțin!

Mama ceda și intra în casă.

– Mai povestește, tăticule!

Și când el se oprea, răpus de somn, ea îi spunea cu o voce pasionată:

– Mai târziu, când o să fiu mare, o să călătorim împreună!  Pe mine n-o să mă trimiți în Europa.  O să trăim în Arabia.  Aș vrea să rămân cu tine întotdeauna.  Ce păcat că nu poți să te măriți cu propriul tată!  Dar mi-ar place să am un soț ca tine.  Ouarda spune că o să mă mărit cu un prinț, dar pentru mine tu ești mai mult decât un prinț!…

***

În singurătatea în care trăia, Siona era preocupată nu numai de dorul de aventură ci și instinctul matern.  Frați mai mici nu avea, păpușile le găsea stupide, de aceea iubea cu pasiune animalele.  Vila Aga Rașid devenise o adevărată menajerie.  În afară de animalele neobișnuite aduse de tatăl ei, pentru care construiseră un adăpost în spatele casei, Siona avea o sumedenie de pisici, turturele îmblânzite, pui de gazelă pe care îi creștea cu biberonul și care dormeau pe covorașul de lângă patul ei și o urmau la tot pasul, credincioși și gânditori, ca niște căprioare fermecate din basme.  Dar mila Sionei se îndrepta mai ales asupra câinilor, asupra bietelor potăi jigărite și înfometate.  Îi aduna de pe stradă sau îi răscumpăra cu propriile ei economii de la cei care îi chinuiau.  La etaj, unde aerul era mai bun, instalase un azil și cu cât câinii erau mai urâți, mai infirmi și mai râioși, cu atât mai mult îi iubea.  Îi lua în brațe, îi ținea pe genunchi, îi mângâia.

– Uite, mamă, micuțul meu lepros e mai bine, spunea cu o duioșie nemăsurată.

Mama, care găsea această milă cam exagerată, o certa puțin, de formă, dar adesea o podideau lacrimile și încrucișând brațele, murmura:

– O Doamne, îți mulțumesc că i-ai dat fiicei mele o inimă atât de milostivă, ea o s-o scape de vanitatea tatălui ei.

În primăvară, când Siona află că nașa ei avea un bebeluș, sări în sus de bucurie și o iertă pe loc că o dezamăgise, măritându-se cu pastorul.  În fiecare zi făcea drumul lung de la vila Rașid până în cartierul Muristan și ore în șir nu se putea dezlipi de lângă leagăn.

Problema nașterii o preocupa intens.  Mai demult mama îi spusese că barza e cea care aduce copiii și cu vreo lună înainte le dă de veste părinților clămpănind din cioc, ca să pregătească leagănul, hăinuțele și scutecele.  Dar când aducea bebelușul, barza se supăra – nu se știe de ce, poate pentru că ar fi vrut să-l păstreze ea însăși – și cu ciocul o mușca pe mamă de picior, de aceea mama trebuia să rămână câteva zile în pat, uneori chiar mai mult.  Pe Siona povestea aceasta nu o convinsese niciodată, pur și simplu pentru că la Ierusalim nu erau berze și totuși veneau pe lume bebeluși!  După părerea tatălui, într-un oraș atât de sfânt ca Ierusalimul, bebelușii erau aduși de îngeri. 

Dar foarte curând Siona înțelese – și Ouarda îi confirmă – copiii, la fel ca puii animalelor, ieșeau din burta mamei.  Acest fapt nu o scandaliza câtuși de puțin.  Din contră, ideea de a purta în sine un prunc i se părea reconfortantă pentru că, trecând cu palma peste fustă, putea să-l mângâie încă înainte de ce venea pe lume.  Dar cum venea copilul pe lume nu avea habar și, naivă, își închipuia că la un moment dat mama apăsa pe buric ca pe un buton și hop, burta se deschidea ca o ușă cu două canaturi și înăuntru era un bebeluș roz și surâzător, culcat ca pruncul Isus în iesle.  În imaginația Sionei, acesta era momentul în care tatăl se apleca, scotea bebelușul și apoi împingea la loc ușa, care se închidea cu un clic. 

***

Anul acela a adus la Ierusalim multă emoție și multe schimbări.  Persecutați cu cruzime în Rusia și Polonia, evreii au fugit spre țara lor strămoșească, îngroziți și săraci lipiți.  Protestanții au organizat acțiuni de ajutorare.  Siona și-a neglijat chiar azilul de câini, încercând să-i ajute pe oameni.  Ajutorul cel mai eficace a sosit din Anglia, unde în câteva săptămâni s-a format Societatea Refugiaților Evrei (J.R.S.), care a strâns donații și le-a trimis în Palestina, împreună cu medici, arhitecți, agronomi, dar și misionari și clergymen.  J.R.S. voia într-adevăr să-i ajute pe evrei să se stabilească în patria lor, dar numai cu condiția să se convertească întâi la creștinism.

În cel mai scurt timp Ierusalimul s-a îmbogățit cu orfelinate, seminare anglicane, corturi unde misionarii împărțeau prozeliților Biblia cu o mână și un bon pentru țara promisă cu cealaltă.  În fruntea misiunii se afla reverendul Green, care locuia cu familia într-o casă nu departe de vila Rașid.  Părinții s-au simpatizat de la început, iar Siona și-a găsit în sfârșit o prietenă de vârsta ei, Alice.  Să aibă o prietenă europeană a fost o adevărată revelație pentru fiica Ierusalimului.  Alice și Bertie, fratele ei mai mic, știau atâtea lucruri despre care Siona nu avea habar!  Vorbeau de tram (tramvai), railway (tren), canoe, Punch and Judy (teatru de păpuși), tennis, football și cricket.  În schimb ei nu știau să călărească, nici să tragă cu praștia, nu știau nici limbi străine, iar animalele Sionei, maimuțele, struțul și mai ales cameleonii îi speriau.

Împreună cu familia Green au venit misionarul Gutmann cu soția, o londoneză plină de viață și cu copiii lor, apoi câteva doamne mai în vârstă, foarte pioase, o învățătoare și Hannah, o tânără subretă, care, la fel ca stewardesele de pe vapor, purta un șorțuleț cochet și o bonetă de dantelă.  Alice, cu toate că avea încă părul lung, care îi cădea pe spate, purta fuste trei sferturi, strânse în talie pe un corset adevărat.  Se purta ca o domnișoară, cânta la pian, cânta la slujbele de duminică și îi destăinui Sionei că avea un „flirt” în Anglia și mai mult ca sigur își va găsi unul și în Palestina.  Lângă ea Siona se simțea ca o sălbatică.  Nu mai îndrăznea să se cațăre în copaci, nici să se joace de-a Romulus care suge de la o lupoaică, ba chiar îi ceru mamei sale să-i lungească fustele și să-i cumpere o centură cu balene.

Cele două fete erau inseparabile.  Mâncau când la una, când la cealaltă, luau ore cu învățătoarea – Siona, care știa atât de multe, se prefăcea neștiutoare, ca să nu-și umilească prietena – lucrau împreună la ajutorarea refugiaților și dădeau lecții de catehism orfanilor prozeliți. Dar pentru că în Noul Testament scrie că împărăția lui Dumnezeu nu este tristețe, ci bucurie în Duhul Sfânt, dl și dna Green organizau serbări de binefacere, concerte religioase, tombole și picnicuri la care erau invitați noii convertiți.

În fiecare duminică misionarul Gutmann și soția lui dădeau un high tea (cină) în sala de mese a seminarului.  Părinții stăteau la o masă, copiii la alta, iar la masa din centru stăteau elevii seminarului, tineri între 16 și 25 de ani care se pregăteau să devină misionari.  Printre ei se aflau și oameni distinși, care își începuseră studiile în universitățile din Rusia și pe care jalea, mizeria și descurajarea îi împingeau acum spre creștinism și spre meseria de misionari.  Alice îl remarcă pe Nicolas Younes, un adolescent subțirel cu bucle negre ca pana corbului și cu obraji ca piersica și îl ridică la rangul de cavaler servant.  Îi adresa ocheade în timpul meselor, îi arunca cocoloașe de pâine și după slujbă îi dădea cartea ei de rugăciuni, în care strecurase bilețele și flori presate.  De obicei petreceau seara în salonul dnei Gutmann, unde adulții discutau activitățile misiunii, iar copiii își petreceau timpul cu ghicitori și șarade.  Uneori Alice organiza mici reuniuni dansante.  Cum nu aveau parteneri, Alice obținuse permisiunea tatălui ei să-și aleagă câțiva dintre seminariști.  Nicolas era nelipsit și Alice dansa numai cu el.  Pe Siona o sfătui să-l adopte ca „flirt” pe Salomon Cohen, prietenul lui Nicolas.  Dar Salomon Cohen nu era pe gustul ei și apoi Sionei nici nu îi plăcea dansul.  Cu chiu, cu vai Alice o învăță să danseze polca și Bertie, fratele mai mic al Alicei, îi ajungea ca partener.

Spre sfârșitul serii Hannah, tânăra subretă cu șorțulețul cochet și cu boneta de dantelă, aducea gustări.  Apoi mai cântau un psalm și își luau rămas bun în sunetele imnului britanic, God Save the King.

Acum Siona nu mai trebuia să o invidieze pe Alice: putea să se creadă și ea undeva departe, transplantată într-un colț al Europei.

***

În toamnă J.R.S., care își începuse activitatea sub auspicii atât de favorabile,  întâmpină greutăți.  Tocmai se formase o nouă societate, cea a sioniștilor, susținuți de bancheri evrei.  Și ei doreau să răscumpere Palestina, dar pentru a forma pe teritoriul ei așezări evreiești.  Evreii botezați, chiar dacă se căiau, nu erau admiși.  Ca urmare printre refugiați conversiunile încetară de pe o zi pe alta.  Mai rămâneau evreii născuți în Iudeea și către ei misionarii trebuiau să-și îndrepte acum întregul zel.  Era timpul să organizeze o acțiune de propovăduire a Evangheliei în lungul și în latul Țării Sfinte, ca pe vremea apostolilor.  Doamnele engleze aplaudară ideea.  Vor trăi ca în vremurile biblice, vor face camping!  Copiii erau entuziasmați să călătorească, să vadă țara; cine știe câte aventuri îi așteptau?  Alice obținu cu ușurință permisiunea tatălui ei de a se alătura misiunii și de a o invita pe Siona.  Din expediție trebuiau să facă parte un farmacist, un medic, un fotograf și câțiva elevi ai seminarului – ca să învețe meseria, dar și ca să slujească de momeală foștilor lor coreligionari.

Dna Benedictus, ca și familia Berger de altfel, nu era încântată de acest prozelitism gălăgios și romantic și ar fi preferat să-i interzică Sionei să participe.  Dar ea, surescitată, insistă până când primi încuviințarea mamei.  Mai mult, tatăl îi dădu propria sa iapă și îi cumpără un costum de călărie, o pălărie garnisită cu un văl albastru, mănuși, o cravașă și o pereche de pinteni mici de argint.  Astfel echipată, ca o domnișoară din înalta societate și însoțită de un călăreț arab, Siona își făcu apariția la punctul de plecare, lângă poarta Jaffa.  Numai că ajunsă acolo, abia se stăpâni să nu izbucnească în râs la vederea pioasei caravane.  Doamnele engleze ședeau în lăzi montate pe catâri, refugiații călăreau pe niște măgăruși slăbănogi, care abia se țineau pe picioare, iar Alice și fratele ei tremurau de emoție, legați pe spatele unei mârțoage.  Reverendul Green, misionarul Gutmann și câțiva refugiați plecaseră cu o zi înainte cu corturile și cu bucătăria de campanie.

Drumul până la Hebron, prin deșertul Canaan, a durat o zi întreagă.  Siona se enerva că trebuia să urmeze cortegiul ridicol care se oprea la tot pasul – ba se desfăcea o chingă, ba cădea un călăreț, ba se speria un animal și doamnele din lăzi țipau, alarmate…  Abia spre seară au zărit în depărtare un orășel alb, înconjurat de livezi, pe o înălțime care domina câmpia.  Iar în fața lor, lângă un cimitir musulman, la umbra unor măslini, îi aștepta tabăra de corturi.  Siona, beată de fericire și de libertate, dădu pinteni iepei și se avântă în galop, cu fusta și vălul fluturând în vânt.

Printre măslini stăteau trei bărbați: Nicolas Younes, Salomon Cohen și un tânăr înalt, în haine de doliu, pe care Siona nu-l cunoștea.  Era ora adăpatului și tabăra era pustie.  Însoțitorul arab al Sionei rămăsese departe în urmă.  Atunci tânărul necunoscut ieși în calea amazoanei.  Cu o mână de o finețe neobișnuită mângâie botul aburind al iepei, apoi, scrutând fața Sionei, îi oferi galant brațul și cu o mișcare îndemânatică o ajută să descalece.

– Thank you, îi spuse ea, amețită.

Până ce toată lumea s-a instalat în corturi, s-a lăsat seara.  Pe crengile măslinilor erau agățate lampioane, dar lumina lor tremurătoare abia ajungea pentru grupul din jurul mesei pliante: doamnele engleze, reverendul Green și misionarul Gutmann.  Siona abia distingea silueta elegantă a tânărului necunoscut, sprijinit pe o șa de catâr.  Dar mai târziu, plimbându-se împreună cu Alice prin tabără pentru a ura tuturor o seară plăcută, el se ridică în grabă și o salută cu o plecăciune, ca pe o doamnă.

– Alice, întrebă Siona, după ce se culcară în cortul lor, știi cumva cine e domnul înalt care stătea în dreapta lui Nicolas?

– Da, e un nou refugiat.  Se pare că e de familie bună, e chiar bogat.  A hotărât să se dedice lui Isus Hristos după ce și-a pierdut logodnica.  Rușii au dat foc casei și ea a fost arsă de vie.  De aceea e în doliu.  E simpatic, dar mie mi se pare cam bătrân, are douăzeci și cinci de ani.  Good night, goosey!

Și Alice suflă în lumânare.

– Cum îl cheamă? – insistă Siona.

– Cazimir Krakowitch.

„Cazimir Krakowitch!  Îl cheamă Cazimir!” își repeta Siona în gând.  Și numele acesta părea să lumineze în întuneric, pentru ea nu exista pe lume un nume mai frumos.

A doua zi dimineața misionarii au plecat în cartierul evreiesc, iar doamnele engleze și copiii au explorat între timp orașul.  Hebronul are o fabrică de sticlă, unde se produc, pentru întreaga Palestină, inelele fragile care încercuiesc brațele femeilor ca niște șopârle de cristal.  Siona și Alice și-au cumpărat brățări din belșug.  Deodată Sionei îi reveni în minte imaginea lui Freddy, cumpărându-i brățări de sticlă în curtea Bisericii Sfântului Mormânt și se simți cuprinsă de melancolie…

– Hai să mergem spre cartierul evreiesc, îi șopti ea Alicei.

Alice încuviință numaidecât, voia și ea să fie alături de Nicolas.  Îi găsiră pe misionari în fața moscheii unde se află cel mai vechi monument din lume: Peștera Patriarhilor, unde Avraam a înmormântat-o pe Sara și unde fiii lui, Isaac și Ismael, l-au înmormântat pe el.  Dar dintre toate neamurile, evreii sunt singurii care în zilele noastre nu au acces la mormintele strămoșilor lor.  Dacă vor să se închine acolo, trebuie să se folosească de un subterfugiu și să se deghizeze în rumi (creștini).  Elevii școlii de misionari, fiind îmbrăcați în straie europene, au fost admiși fără discuție.

Siona se strecură în spatele lui Cazimir în peștera strâmtă.  Vizitase în viața ei atâtea locuri sfinte, încât acesta o lăsă rece.  Dar refugiatul căzu în genunchi, izbucni în plâns și sărută exaltat piatra lustruită de generații de pelerini.  După câteva clipe se ridică și ieși fără a-i arunca fetei măcar o privire.  Iar ea, cuprinsă brusc de emoție, căzu în genunchi și își apăsă cu putere buzele exact în locul pe care îl sărutase Cazimir.

Niciodată nu simțise atâta dragoste pentru Avraam.

Seara misiunea luă cina devreme, în jurul unei mese improvizate la marginea taberei.  Era ora cea mai frumoasă a Palestinei, ora poeziei biblice și a liniștii patriarhale.  În față se vedea Hebronul.  Alături, prin cimitirul musulman umblau câteva figuri îmbrăcate în alb, de parcă tocmai ar fi înviat.  Pe pământul gol, lângă bucătăria de campanie, ședeau câțiva arabi în mantii vărgate și cu toiege de păstori.  Din depărtare, de la adăpătoare, se auzea clipocitul apei și strigătele guturale ale catârgiilor…

Peste evanghelizatori se așternea o liniște evanghelică…

Reverendul Green prezentă realizările zilei, apoi dl Gutmann citi din Epistola către corinteni: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.”

– Ah, suspină Siona, dacă nu am dragoste!…

Apoi doamnele engleze și pastorii s-au retras să discute programul pentru a doua zi, iar tineretul s-a adunat sub măslini.  Alice se așeză lângă Nicolas, dar Siona nu îndrăzni să se apropie de Cazimir, care visa, palid și trist, rezemat de o șa.  Cu un burnuz alb peste hainele sale cernite și cu fața gânditoare, încadrată de bucle blonde, amintea de cea a lui Hristos.  Siona îi admira mai ales eleganța mâinilor și suplețea trupului zvelt.

Cât de aristocratic părea pe lângă ceilalți evrei!  Dacă Ouarda l-ar vedea, ar spune și ea că arată ca un prinț.

Unul dintre elevi începu să cânte un cântec german, dar Nicolas îi strigă:

– Taci din gură, mă, neamțule!  Lasă-l pe Cazimir să ne cânte un cântec rusesc!

Cazimir își scutură coama, aruncă burnuzul cât colo și sprijinindu-se de trunchiul unui măslin, porni să cânte una din acele melodii slave sfâșietoare, ca cele intonate de mujici în biserica lor moscovită.  Cu fiecare strofă vocea îi devenea mai răsunătoare și mai disperată.  Nu, nici măcar mujicii nu cântau așa; nici măcar mujicii nu aveau atâtea motive să plângă ca acest persecutat, care cânta în limba celor care îl oprimau.

Siona asculta tremurând.  Ea care nu iubea muzica, cât de mult iubea această voce!  Cu bustul ridicat pe scaunul pliant, înaltă și subțire ca un șarpe negru în costumul ei de amazoană, privirile îi erau ațintite asupra lui Cazimir.  Iar el, fascinat de fața care fremăta și de ochii ficși și strălucitori, părea să cânte numai pentru ea.

Stăteau cu toții în lumina lunii.  O ramură argintie a măslinului abia atingea fruntea cântărețului.  În spatele lui se aflau corturile, paznicii arabi, cimitirul musulman și apoi orașul unde mormântul lui Avraam își doarme somnul milenar.

Ce căuta tristețea slavă în noaptea senină din Iudeea?  O tristețe nesfârșită strângea inima delicată a Sionei.

„Rușii i-au luat totul,” își spunea ea, „casa, averea, părinții, logodnica.  Ar trebui să se bucure că a scăpat cu viață și a lăsat totul în urmă.  Și totuși Rusia e patria lui.  Acolo a auzit primele basme.  Și eu am simțit acest lucru.  Alice zice că Palestina este o țară îngrozitoare, că Europa e mult mai frumoasă.  Mai târziu o să fac și eu ca Elisabeth, o să merg la bal, la teatru, la operă, poate că o să-mi fie chiar rușine că am crescut printre „arabii murdari”, dar sunt convinsă că nu voi uita niciodată cântecele Ouardei.”

Cazimir cânta mai departe, parcă voia să-și reverse întreaga melancolie într-o singură seară.

Doamnele engleze și pastorii se apropiară.  Toată lumea aplauda, admira, se extazia.  Misionarul Gutmann era încântat:  „Ce voce!  Un dar!  O punem în slujba Domului și dublăm numărul conversiunilor!”

Apoi Cazimir fu rugat să cânte pentru doamne Home, sweet home, iar pentru reverend Nearer, my God, to thee, la care toți cei prezenți se alăturară în cor.

În micul ei pat de campanie Siona nu reușea să adoarmă.  Tresărea, fremăta, simțea că moare de duioșie.  Da, el era!  L-a întâlnit pe prințul ei, pe ursitul ei.  Îi auzea vocea, îl vedea, mai frumos ca toți eroii din romane, melancolic și pasionat, sprijinit de trunchiul măslinului și cu buclele blonde ca o aureolă în lumina lunii.  A cântat numai pentru ea!  Cum să nu-l iubească la nebunie, cum să nu-i aparțină pe vecie?

E adevărat, era cam tânără ca să se mărite – treisprezece ani și jumătate – mama ei se va opune din toate puterile.  Dar se vor logodi, se vor săruta, își vor scrie, vor merge împreună la plimbare, la braț, după moda germană, și împreună vor mântui suflete!

– Cazimir!  Iubitul meu!  Iubitul meu!

De afară se auzeau șoaptele paznicilor, sforăiturile cailor și, în depărtare, urletele șacalilor.  Uneori perdelele cortului se mișcau ușurel și mirosurile taberei pătrundeau înăuntru, aduse de briza răcoroasă.  Poezia din jur se împletea cu dragostea ei ca în romanele lui Walter Scott și Siona simțea că cesta îi va fi destinul.

***

În dimineața următoare misionarii și elevii lor au plecat să predice Evanghelia pentru evreii din Hebron.  S-au întors foarte târziu, cu fețele chinuite de martiri și cu hainele sfâșiate, Cazimir cu fruntea bandajată și dl Gutmann cu un pătrat de tafta engleză lipit de obraz.  Dar erau plini de exaltare: aduceau bisericii noi adepți!  De mult nu mai atrăseseră atâtea suflete!  Succesul se datora cel puțin în parte elocvenței lui Cazimir Krakowitch.  Cu vocea sa plină și vibrantă, drapat în burnuzul alb, vorbise în fața celor adunați în sinagogă.  El, care mai era încă evreu, le-a povestit despre nenorocirile prin care trecuse, despre teroare și exil, iar când publicul era emoționat până la lacrimi, a declarat cu zelul unui vizionar că de-acum încolo își dedica viața aceluiași Hristos în numele căruia fusese persecutat. 

În aceeași clipă s-a dezlănțuit un vacarm de nedescris.  Oamenii s-au năpustit pe el, l-au scuipat în față, l-au blestemat:  „Goy!  Goy!  Renegatule, hulitorule!  La moarte!  La moarte!”  Rabinul l-a lovit în cap cu sulul Torei.  Cine știe cum s-ar fi terminat povestea dacă misionarii n-ar fi luat-o la fugă!  Dar odată ajunși în afara zidurilor, și-au reluat predica.  Au fost urmăriți, loviți cu pietre – de aici se trăgea rana dlui Gutmann – dar până la urmă au fost ascultați și mulți le-au sărutat chiar mâinile.

– Cazimir al nostru e un al doilea Apostol Pavel!  Ce convingător, ce elocvent! – repetau misionarii, în timp ce tânărul martir, palid și istovit, căzuse grămadă pe o bancă.

„O, eroul meu!  Frumosul meu erou!” se gândea Siona, ascultând cu emoție povestea.  Pe de o parte îi părea rău că rana nu era mai gravă, ce n-ar fi dat să-l îngrijească la fel ca pe câinii de pripas; pe de altă parte simțea o gelozie surdă pe acest apostolat care îl îndepărta de ea – Cazimir nu-i aruncase nici măcar o privire toată seara!

Misiunea era terminată, a doua zi toți se întoarseră la Ierusalim.  Cazimir, refăcut după emoțiile și rana de deunăzi, călărea plin de grație.  Pe câmpie, el se apropie de Siona și galopară o vreme împreună.  Dar calul lui nu putea ține pasul cu iapa Sionei.  Siona reveni spre el, cu părul fluturând în vânt și cu fața animată de plăcere.

– Ce animal frumos și ce călăreață desăvârșită! – exclamă el plin de admirație.  În prima seară, când v-am văzut sărind peste morminte, am crezut că era îngerul Ariel călare pe un cal înaripat.

„Îngerul Ariel călare pe un cal înaripat…”, repeta Siona, uimită, în sinea ei.

– Pe vremuri aveam și eu cai buni și îmi plăcea să mă avânt prin stepă.  Dar mi-au luat totul, mi-au ars totul, nu mai am nimic.

Siona ar fi vrut să-i răspundă „Ce contează, atât timp cât aveți dragostea”, dar se mulțumi să-i arunce o privire pasionată.

Apoi, ca să nu-i rămână datoare și să-i mulțumească că o comparase cu îngerul Ariel, îi spuse:

– Alaltăseară, când ați cântat, vocea dumneavoastră avea și ea aripi de înger și m-am simțit în Rusia.

– În Rusia?  Cunoașteți Rusia?

– Nu, eu m-am născut aici, dar l-am citit pe Pușkin și pe Turgheniev.

– V-ați născut la Ierusalim și ați citit Pușkin? – se minună el.  Dar câți ani aveți, domnișoară?

– Paisprezece, mărturisi ea, roșind.  Dar știți, să fii născută la Ierusalim nu e un motiv să fii considerată o gâsculiță.  Alice poate să se laude că vine din Europa, dar în afară de pian și de dans, ea știe mult mai puțin ca mine!

Și pentru a-și dovedi superioritatea, începu să-i enumere autorii ei preferați: Goethe, Tasso, Byron, Dante…  Iar în încheiere îi recită, ca pe propria ei mărturisire, lamentul Andromacăi din Hektors Abschied de Schiller:

All mein Sehnen will ich, all mein Denken

in des Lethe stillen Strom versenken,

Aber meine Liebe nicht.

Cazimir o privea tot mai aiurit.

– Și părinții vă permit să citiți toate astea?

– Oh, mama nu are habar, iar tata… tata mă lasă să fac tot ce vreau, nu îmi refuză nimic.

Siona insistă asupra ultimei fraze, pentru a-i da de înțeles; „Poți îndrăzni, tata nu-ți va refuza mâna mea.”

Dar Cazimir nu remarcă intenția fetei și își continuă șirul gândurilor:

– Și ce veți citi la douăzeci de ani?

Siona îl privi cu reproș, răspunzându-i în gând  „La douăzeci de ani vom fi demult căsătoriți.  Eu o să-ți citesc predicile, iar tu o să-mi citești poeziile.”

Drumul îngust îi obligă să se despartă.  Deși Cazimir se afla în celălalt capăt al cortegiului, Siona îl simțea în spatele ei.  Mergea cu dragostea ei, cu visurile ei și călătoria i se părea atât de minunată, de parcă ar fi călărit pe un cal înaripat, care o lua spre cer.

Văzând zidurile cenușii ale Ierusalimului, extazul i se topi și iapa își pierdu aripile.  „Acolo, în fața porții Jaffa, va trebui să ne despărțim, va trebui să ne luăm rămas bun de față cu oameni străini.”  Și totuși se simțea fericită la gândul că toată melancolia Sionului va asista la despărțirea lor…

***

În aceeași seară Siona încercă să se destăinuiască tatălui ei.  Dar când urcă în fugă scările spre camera lor de studiu, îl găsi într-o asemenea stare de exaltare, încât părea că uitase cu desăvârșire de excursia fiicei.  Iar când, aruncându-i-se de gât, începu cu înflăcărare:

– Tăticule, știu că încă nu am împlinit paisprezece ani, dar Ouarda s-a măritat la doisprezece…

El o respinse ușurel și o duse la masa pe care niște piei înnegrite erau înmuiate în apă.

– Siona, nici nu poți să-ți închipui ce am descoperit astăzi după-amiaza!  Vezi pergamentele astea?  De câteva săptămâni mă chinui să le curăț…  Dacă se dovedește că sunt autentice, îți dai seama cât valorează?

– Tăticule, îl cheamă Cazimir Kra…

– Mie îmi vor aduce gloria, iar ție o avere!

– E evreu, dar o să se convertească.

– Siona, e Deuteronomul!

– Logodnica lui a pierit într-un incendiu.

– L-am cumpărat pe o nimica toată în Arabia…

– A fost un adevărat martir…

– Și eu care l-am aruncat la grămadă, cu alte manuscrise de duzină.

– Și ce voce are, tăticule!

– Credeam că nu are nicio valoare…

– Să știi, tăticule, dacă nu mă mărit cu el…

– Bine că te-ai întors.  Îl mai lăsăm o vreme la muiat și tu o să mă ajuți să copiez conținutul.  Gândește-te, fetițo, dacă pergamentul acesta e autentic – și mi se pare din ce în ce mai probabil – va fi cel mai vechi manuscris din lume, Deuteronomul mozaic!

La masă, tatăl ei își continua monologul.  Mama ei era și ea foarte preocupată și abia o ascultă pe Siona.  Tocmai primise o scrisoare de la directoarea liceului: Elisabeth căzuse la pat, avea bronșită.  O bronșită putea fi foarte gravă, mai ales pentru o orientală, care nu era obișnuită cu frigul din Berlin.  De ce nu scrisese ea însăși?  Poate ar trebui să-i telegrafieze?

„Îngerul Ariel călare pe un cal înaripat”, scanda în gând Siona.  Cu ochii minții vedea corturile ridicate în umbra măslinilor și pe Cazimir privind-o cu ochii mirați și mângâind cu mâna sa fină botul aburind al iepei.

Nici cu dădaca ei, a doua zi, Siona nu avu mai mult succes.  O găsi șezând pe dalele bucătăriei, pisând ardei iute și se așeză lângă ea.

– Ouarda, draga mea, măicuța mea, am și eu un iubit.

– Ai și tu unul, porumbița mea?  Domnul să fie lăudat!  Și cum e prințul tău?

– E frumos ca o cămilă! [În orient cămila este considerată etalonul de frumusețe!]

– Binecuvântat să fie!  Și câți dinari are?  Câți cai și câte case?

– Nu are nimic, săracul de el, i-au luat totul!

– Blestemat să fie!  Și de ce credință e?

– E evreu, mărturisi Siona rușinată, dar e un evreu rumi și o să se facă creștin.

– Un yahudi!…  Pfui, pfui!… Un yahudi!  Dumnezeu să-i ardă bordeiul!!

– Oh, Ouarda, nu vorbi așa! – protestă Siona, amărâtă.  I-au ars deja logodnica.

Dar dădaca nu voia să audă nimic și, lovind cu putere în piulița de alamă, ca pentru a pisa o întreagă armată, începu să cânte cu însuflețire:

Yahudi! Yahudi!

Dumnezeu să-ți ardă bordeiul!

Femeile să te piseze praf și pulbere!

Bărbații să te taie în fâșii subțiri!

Yahudi! Yahudi!

Rasă blestemată!

***

După atâtea eșecuri, Siona nu îndrăznea să-și mărturisească dragostea prietenei ei Alice.  De altfel simțea că Alice, care se pricepea la flirturi, nu avea idee ce înseamnă dragostea adevărată.  Cazimir trebuia să plece în curând într-un tur de evanghelizare la Tiberiada și apoi în toată Galileea.  Siona prefera să petreacă această perioadă în singurătate, trăind numai cu amintirea lui.

La început s-a gândit să-i dedice versuri, dar nu reușea să adapteze bogăția nesfârșită de imagini la limitările cerute de versificație.  A încercat să scrie proză, dar rezultatul i se părea banal.  După ce l-a numit „regele meu”, „mântuitorul meu”, „fericirea și suferința mea”, după ce i-a comparat statura cu un cedru, părul cu un munte de cimbru și respirația – pe care nu o simțise niciodată – cu o grădină de trandafiri, după ce a declarat că „dragostea transformă lumea” și că „nu există fericire mai mare decât să auzi două inimi care bat la unison”, inspirația i-a secat și a încheiat cu vorbele pe care Rut le-a adresat soacrei ei: „Poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; Unde vei muri tu, voi muri și eu… și numai moartea mă va despărți de tine!”

Din lipsă de idei proprii, a făcut apel la cele ale poeților și s-a mirat ce bine îi exprimau ei sentimentele.  Din librăria tatălui ei a scos volume de versuri: Byron, Freiligrath, Heinrich Heine și de fiecare dată când vedea cuvântul love, sau Liebe, copia toată pagina și o învăța pe dinafară pe crengile migdalului, printre cameleoni.

Poemul care i se părea cel mai bine adaptat situației lor era Cântarea Cântărilor.  Nu accepta deloc explicațiile mamei ei și ale pastorului Berger, că ar fi expresia pasiunii mistice a lui Hristos pentru Biserică; ea știa foarte bine că poemul proslăvește dragostea Sulamitei celei negricioase și a tânărului rege Solomon.  Și cu toate că ea însăși nu era negricioasă „cum sunt corturile Chedarului”, îi plăcea să-și imagineze că ea era Sulamita care l-a întâlnit pe regele Solomon.  Și șezând sub bolta de verdeață, ca cea sub care „fiicele Ierusalimului își așteptau iubiții”, recita plină naivitate și de exaltare:

„Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui; el își paște turma între crini.”

„Ce frumos ești, preaiubitule, ce plăcut ești! Verdeața este patul nostru!”

„Preaiubitul meu este ca un mănunchi de mir care se ascunde între sânii mei.”

„Preaiubitul meu este pentru mine un strugure de măliniţă din viile din En-Ghedi.”

„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.”

Acest ultim verset o fermeca pe Siona mai mult ca oricare altul.

„O, Cazimir! Cazimir Krakowitch! Numele tău este ca o mireasmă!”

Și în singurătatea ei exaltată, Siona uita de realitate.  Uneori își mai revenea seara, pe bancă lângă tatăl ei, când acesta își fuma narghileaua și îi vorbea despre Deuteronom, despre speranțele lui și despre viitorul ei, pe care îl dorea glorios și bogat.

Atunci silueta lui Cazimir se estompa și ea accepta: „Nu-l cunosc aproape deloc.  Abia am schimbat câteva cuvinte.  Și apoi ca soție de misionar o să duc o viață plicticoasă și mediocră.  Poate ar fi mai bine să aștept?  O să mă mărit cu un explorator, sau o să rămân fată bătrână și o să călătoresc cu tata.”

Dar noaptea, în pat, ascunsă sub plasa albă de țânțari ca într-un palat de vis, ea retrăia întreaga călătorie.  Îl vedea sub măslin, melancolic și pasionat, cântându-și cântecul sfâșietor.  Sau îl vedea în picioare, zvelt, mângâind botul iepei și apoi întinzându-i brațul.  Îi auzea și acum vocea măsurată, slavă, care susura ca un pârâiaș peste pietre: „Am crezut că era îngerul Ariel călare pe un cal înaripat.”

La aceste amintiri trupul ei firav de fetiță tresărea ca scuturat de febră.  Apoi se gândi la nenorocirile prin care trecuse și la sărăcia lui și simți că îl iubește cu atât mai mult, fără literatură și fără romantism, îl iubea pentru că inima ei tandră și sălbatică simțea nevoia de a arăta milă și compătimire.

În nopțile fierbinți era din nou obsedată de misterul maternității.  Alice spunea că o femeie nu trebuie neapărat să fie măritată pentru a avea copii, că o îmbrățișare strânsă și un sărut dat într-un fel anumit, în cinci minute, în plină zi, nu contează unde, pe câmp sau într-un salon, putea să facă un copil.  Dar Siona nu credea în asemenea bazaconii europene și pentru că Dumnezeu îi crease pe Adam și Eva în orient, aici trebuia căutat răspunsul!  Și ea știa că pentru a avea un copil, căsnicia și noaptea erau esențiale, că cei doi trebuiau să doarmă unul lângă altul în același pat, înlănțuiți, așa cum făcuse ea cu micul David, în noaptea înzăpezită.

Deci, la fel ca sora Hilda, va avea și ea un bebeluș când va fi soția lui Cazimir.  Gândul la un copil o umplea de o fericire inefabilă.  Se delecta la ideea să poarte în pântecele ei o ființă micuță, care va crește ca un pui în găoace până când într-o bună zi va bate la ușă, cerând să iasă.  Atunci ea îi va spune lui Cazimir: „Deschide-i, iubitule!”

Și Cazimir, cu ochii puțin cam mirați – asemenea lucruri sunt destul de surprinzătoare când le trăiești pentru prima oară – se va apleca asupra ei (ce emoționant!) va apăsa pe buric, burta se va deschide ca o ușă cu două canaturi și înăuntru bebelușul roz și surâzător va întinde brațele spre tatăl său.  Cazimir îl va scoate cu grijă, spunând „Oh, dragă Sulamito, e un al doilea rege Solomon!

Două săptămâni după călătoria la Hebron, Siona află de la Alice că misiunea s-a întors din Tiberiada; fetele îi vor vedea desigur pe elevii misionari a doua zi dimineața la biserica anglicană și apoi seara la high tea la seminar.

Își va revedea iubitul!  Îl va revedea pe regele Solomon!  Siona nu închise ochii toată noaptea.  Cum o să-l întâmpine?  Ce o să-i spună?  Vor putea să se întâlnească de față cu oameni străini fără să leșine?  Puse la cale să meargă la biserică pe iapa tatălui ei, în costumul de amazoană și cu pălăria garnisită cu văl albastru, care îi venea atât de bine.  Dar mama o opri indignată:

– Ce te-a apucat?  Nu se merge la biserică în costum de călărie!

Și spre marea ei dezamăgire Siona fu nevoită să îmbrace rochia obișnuită de duminică și să încalece pe măgar.  Mama călărea pe o măgăriță domoală, închiriată special pentru această plimbare duminicală, pentru că era prea departe de la vila Rașid până la Muntele Sion.

Intrând în nava gotică, Siona era atât de tulburată, încât nu-și mai recunoștea banca și s-ar fi rătăcit dacă doctorul Eliewitch nu ar fi apucat-o de mânecă.  Se împiedică de lădița cu prayer books, îngenunche fără să poată spune o rugăciune, apoi se ridică din nou, cu privirea ațintită drept înainte, spre băncile familiilor Green și Moore, dincolo de care se afla tronul episcopului din colțul absidei, amvonul reverendului Green și în spate altarul dominat de cele Zece Porunci.  Ceva mai liniștită, Siona se prefăcu că numără elevii orfelinatului anglo-arab din transeptul din stânga, dar nemaiputând suporta, întoarse brusc capul și văzu silueta înaltă și elegantă a lui Cazimir.

„Ca un măr între copacii pădurii, așa este preaiubitul meu între tineri” psalmodia Siona cu un fior de mândrie.  Și până la sfârșitul slujbei nu l-a mai văzut decât pe el, nu a auzit decât vocea lui.

Atras parcă de ochii ei stăruitori, Cazimir întorcea și el capul din când în când în direcția ei, dar Siona nu reușea nicidecum să-i prindă privirea, care părea că zboară deasupra capului ei.

„Parcă ar privi pe cineva mai înalt ca mine” își zise Siona, întorcându-se.  Dar în spatele ei nu se aflau decât proprietarul Grand Hotel Méditeranéen cu fiii lui, bătrâna moașă poloneză cu soțul ei, croitorul, iar pe partea cealaltă a navei ședea personalul episcopiei și Hannah, subreta, care în locul bonetei de dantelă purta acum o pălărie garnisită cu maci.

„Oare la cine se uită?  Oamenii aceștia nu au nimic interesant”, își spunea Siona.  „Înseamnă că tot la mine se uită, numai că mă vede cu ochi de vis, așa cum m-a văzut la Hebron, mai înaltă, mai avântată.”  Era tristă că nu putuse veni în costum de amazoană.

În timpul predicii cugetă: „Mai bine să nu-l întâlnesc în dimineața aceasta.  O să plec cu mama imediat după terminarea slujbei – elevii ies întotdeauna ultimii – ca să nu mă vadă călare pe măgar.  O să-i vorbesc diseară la seminar.  Când vorbesc, chiar dacă arăt ca o fetiță, se cunoaște că sunt o persoană instruită și destul de matură ca să mă logodesc.”

Numai că după slujbă dna Benedictus întârzie în curtea bisericii, sporovăind cu doamnele engleze.

– Vino, mamă, hai să plecăm, o trăgea Siona de mânecă, văzând că biserica se golește.

Dar mama voia să se mai sfătuiască cu dr. Eliewitch cu privire la bronșita Elisabethei și tocmai când Siona încăleca pe măgar, apăru la ușa bisericii grupul de seminariști în frunte cu Cazimir.  Roșie de rușine, Siona își strânse picioarele sub fusta de școlăriță.  Cazimir trecu fără să o ia în seamă, fără să recunoască pe „îngerul Ariel” în călăreața prea puțin atrăgătoare.

După amiaza Siona încercă să-și adune gândurile și să hotărască ce îi va spune lui Cazimir diseară la seminar.  În cele două săptămâni de pasiune tăcută se adunaseră atât de multe lucruri în sufletul ei, încât nici nu știa de unde să înceapă. Până la urmă hotărî să copieze niște versuri și amintindu-și de prima seară de la Hebron, unde el o transportase pe aripile cântecului, alese din cartea lui Heinrich Heine poezia cea mai potrivită acestei amintiri:

Auf Flügeln des Gesanges

            Herzliebchen, trag ich dich fort,

            Fort nach den Ufern des Ganges

            Da weiss ich den schönsten Ort.

(Pe aripile cântecului, iubita mea, te voi duce pe malurile Gangelui, acolo știu un loc minunat.)

Poate că nu era o legătură prea clară între câmpurile de măslini din Iudeea și malurile Gangelui, în schimb ultima strofă se potrivea perfect; o copie, subliniind fiecare vers:

            Dort wollen wir niedersinken

            Unter dem Palmenbaum

            Und Liebe und Ruhe trinken

Und träumen seligen Traum.

(Acolo vom cădea la pământ sub palmier, vom bea dragostea și tihna și vom visa un vis fericit)

Apoi, gândindu-se că la acest cântec laic ar fi bine să adauge o poezie religioasă, Siona alese Psalmul 137, lamentul lui Israel în captivitate:

„Pe malurile râurilor Babilonului ședeam și plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.

În sălciile din ținutul acela ne atârnaserăm harpele.

Căci acolo biruitorii noștri ne cereau cântări și asupritorii noștri ne cereau bucurie, zicând: “Cântați-ne câteva din cântările Sionului!”

Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?”

Iar în încheiere, Siona puse o variantă, urmată de nenumărate semne de exclamare:

„Dacă te voi uita, Hebron, uitată să fie dreapta mea!!!!!”

Siona împături foaia în formă de semn de carte și o strecură în cartea de rugăciune pentru a i-o da lui Cazimir, așa cum Alice făcea cu Nicolas.

În timpul cinei tânărul apostol era tot timpul cufundat în gânduri și nu și-a întors privirile nici măcar o singură dată spre masa copiilor, unde Siona, disperată, nu era în stare să înghită delicioasa Sunday pie, pe care dna Gutmann o pregătea ea însăși în fiecare săptămână.

După rugăciune, în momentul în care seminariștii urmau să se retragă, Siona se avântă spre ușa sălii de mese și îi întinse lui Cazimir cu o privire rugătoare cartea ei de rugăciune.  El se opri surprins, o privi o clipă și recunoscând-o, i se adresă pe un ton amuzat:

– Oh, is that you, little miss Jerusalem?  (Tu erai, micuța domnișoară Ierusalim?)

Apoi, arătând spre carte:

– Ce să fac cu ea?

Siona nu avea curajul să-i răspundă: „Să citești biletul meu de dragoste.”  Lăsă ochii în pământ și luă cartea înapoi, în timp ce Cazimir ieșea din sală, mirat.

Ședea posomorâtă într-un colț al salonului și asculta fără interes povestea lui Bertie, care îi explica cum băieții din Anglia își construiau singuri un canoe.  Ofta adânc, văzând cum în alt colț al încăperii Alice și Nicolas citeau împreună psalmi, pe când cartea ei de rugăciune, cu semnul de carte alb, odihnea, inutilă, pe genunchii ei.

Totuși la un moment dat ieși brusc din toropeală – Hannah aducea gustările, urmată de Cazimir, care o ajuta să servească siropul de rodii pregătit de dna Gutmann.  Tânărul se opri o clipă ca și cum ar căuta pe cineva.  Când o zări pe Siona se îndreptă spre ea și, ridicând carafa roză spre lumină, îi zise:

– Este tocmai băutura potrivită pentru fiicele Ierusalimului, domnișoară Sulamita.

Și, galant, îi turnă un pahar.

Obrajii Sionei se înroșiră mai tare ca floarea de rodie și inima i se umplu de o fericire atât de mare încât ar fi vrut să cadă în genunchi și să-i sărute mâinile – „Mâinile lui sunt niște inele de aur ferecate cu pietre de crisolit” – care îi întindeau cupa rubinie.

Apoi, după ce termină băutura aleasă – „Miere picură din buzele tale, miere și lapte se află sub limba ta” (și-ar fi dorit să aparțină sectei Aissaoua, la fel ca Ali, și să înghită și paharul, pisat într-o pulbere fină) puse cu părere de rău paharul înapoi pe tavă, dar în așa fel încât să stea alături de cel al lui Cazimir.

Ca de obicei încheiară seara cu imnul

Nearer, my God, to thee,

Nearere to thee!

(Mai aproape de Tine, Doamne,

Mai aproape de Tine!)

Siona, care stătea lângă Cazimir, se simți mai aproape ca niciodată de Dumnezeu.

***

De atunci Siona se simțea cuprinsă de zel evanghelic.  Începuse perioada Adventului și în colonia engleză se făceau pregătirile pentru Crăciun.  În fiecare zi Siona mergea ori la casa reverendului Green, la prietena ei Alice, ori la dna Gutmann, la seminar.  Le ajuta pe doamne să tricoteze pentru pomeni, să frământe aluatul pentru plum pudding, să despacheteze numeroasele lăzi sosite din Anglia și să orânduiască darurile de Crăciun trimise de J.R.S. refugiaților de la misiunea din Ierusalim.

Episcopul a hotărât ca în acel an Nașterea Domnului să fie sărbătorită cu și mai mult fast ca de obicei: catehumenii israeliți urmau să fie botezați tocmai de Crăciun, pentru ca lumea să se bucure atât de gloria Mântuitorului, cât și de cei renăscuți.

Ah! Cât de rău îi părea acum că nu era în stare să cânte nici cel mai simplu imn, să-și ridice vocea către Mântuitor!  De ce nu învățase mai bine la școala germană și apoi cu profesorul de pian, în loc să se mulțumească cu refrenele sălbatice ale negrului și ale Ouardei?  Dacă și-ar fi dat silința, poate ar fi reușit, că doar avea și ea o voce melodioasă și acum nu ar fi fost cu nimic mai prejos ca Hannah.  Ar fi stat alături de Cazimir, figura lui înaltă și suplă s-ar fi aplecat asupra notelor, coatele lor s-ar fi atins și toată bucuria înălțată spre Isus i-ar fi fost adusă în inimă de iubitul ei.

Niciodată muzica cultă nu i s-a părut atât de importantă; se temea chiar că neputând cânta, și-ar pierde prestigiul de „fiică a Ierusalimului” în fața lui Cazimir.

În schimb lucra cu înverșunare, făcea ghirlande și coronițe, contribuind măcar prin aceasta la triumful creștinătății.  De altfel devenise mare maestră în arta decorațiilor de Crăciun.  Toată lumea o lăuda pentru imaginație și pentru îndemânare, dna Green chiar nu mai făcea nimic fără să-i ceară părerea.

Pentru a-i supraveghea pe micii orfani și pentru a aprecia efectul de ansamblu, Siona se urcase pe catedra de unde misionarul citea rugăciunile dimineața și seara.  La picioarele ei Bertie tăia rămurele și i le întindea, iar ea le fixa pe o sfoară.  Uneori sfoara era atât de lungă încât se răsucea de mai multe ori în jurul catedrei, iar Siona părea așezată, ca o mică driadă, pe un tron de verdeață.  Ea domnea peste o întreagă împărăție verde.  Toată sala de mese era plină de verdeață aruncată alandala, tufe și chiar arbori întregi, ciudați și străini pentru ceilalți, dar pentru ea cunoscuți de când lumea, tamarini argintii de pe malurile Iordanului, care mai miroseau a pământ umed, terebinți din Canaan, roșcați și îndesați, chiparoși din Ghetsemani – ah! ce aromă tristă! – și palmieri din Idumeea, care îi aminteau de poeta mlădioasă de pe balconul ros de cari, aplecată peste apa heleșteului Batșevei, poeta cu rochia albastră-păun, care suspina privindu-l pe regele David cu ochii ei de culoarea apei: „Veneția… Benares… Ce n-aș da să rămân aici toată viața!”

Mai erau și ramuri de cedru aduse din Libanul îndepărtat.  Mirosul lor pătrunzător de rășină o tulbura, făcând-o să murmure cu înflăcărare:

„Iubitul meu e frumos ca cedrii și mirosul hainelor sale este ca mirosul Libanului.”

Dar prin ușa deschisă se auzea melodia monotonă și cuvintele liniștitoare:

Hark the herald angels sing

Glory to the newborn King!

(Ascultați îngerii cântând,

Glorie regelui nou-născut!)

„Glory to the newborn King!” – repeta Siona ceva mai calmă, chiar dacă nu știa prea bine dacă regele nou-născut era Isus, sau Cazimir care renăștea prin botez, sau micul rege Solomon pe care abia aștepta să-l vadă ieșind din pântecele ei…

Și în timp ce degetele ei țeseau ghirlande parfumate, gândurile țeseau cununițe din florile dragostei, pe care le vor culege împreună, în luna de miere.  La fel ca sora Hilda și pastorul Berger, vor pleca în Galileea, vor călări unul lângă altul, el înalt, în casca lui tropicală, ca un războinic apostolic, iar ea micuță și plăpândă, într-un costum de călărie de mătase blondă, cu trenă.  Își vor ridica cortul și vor întinde paturile de campanie lângă Nazaret, unde s-a născut Fecioara Maria; vor pluti pe Marea Galileei, vor visa printre trestii și printre orașele uitate, vor încerca să convertească suflete la Tiberiada, apoi, urcând spre Siria vor pătrunde în antica Fenicie, la Tir, de unde flotele lui Solomon plecau spre Ețion-Gheber, la Byblos, unde Adonis a murit pe genunchii iubitei sale Venus, apoi în Liban…

„Vino în Liban, mireasa mea, vino cu mine în Liban!”

În pauze, cântăreții veneau în sala de mese.  Cazimir se oprea de fiecare dată în fața estradei pe care stătea Siona.  Îi plăcea să țină în mână ramurile din care strămoșii lui își clădiseră colibe în deșert și din care Israel, în amintirea exodului, construia până în ziua de azi căsuțe de verdeață de Sărbătoarea Corturilor.

Îi plăcea mirosul pătrunzător de rășină al cedrilor și privea degetele Sionei care fixau rămurelele pe sfoară.  În spatele ei, rezemate de perete, frunzele de palmier de pe valea Iordanului formau un perete de verdeață și lui Cazimir i se părea că mica Sulamita arăta ca unul dintre acei idoli moabiți pe care femeile lui Solomon, și chiar Solomon însuși, îi adorau „pe orice deal înalt și sub orice copac verde”.

Într-o zi, când Siona își pusese pe cap o cununiță de frunze de tamarin, care semănau cu frunzele de salcie, el îi spuse:

– Aha, domnișoară Ierusalim, acum arătați aproape ca Velleda.

– Velleda?  Ce Velleda? – întrebă Siona fremătând.

– O profetesă a occidentului, o profetesă care știa multe lucruri… ca dumneavoastră.

Dar dna Gutmann îl rechemă la armoniu și discuția se întrerupse.

„Velleda! – repeta Siona în gând. – Velleda, o profetesă!  A ghicit că sunt profetesă!  Deci nu mă disprețuiește pentru că nu știu să cânt la fel ca Hannah.  A ghicit că eu nu am nevoie de muzică pentru a lăuda pe Domnul și pentru a sărbători bucuria vieții.  Eu îmi ridic sufletul spre Dumnezeu în fraze sonore și cadențate, ca în Biblie și vei vedea, regele meu iubit, că am un glas mlădios și mângâietor care îți va șopti vorbe de dragoste cum nu găsești în niciun imn protestant…”

***

A venit Crăciunul.

Biserica, împodobită cu ghirlande de verdeață, răsuna de imnuri de slavă.  Cazimir Krakewitch lipsea din hemiciclul seminariștilor, dar Siona știa că el îl slăvea pe Dumnezeu sus, la orgă și că urma să coboare îndată, să asculte predica și să primească sfântul botez acolo, în mijlocul transeptului, deasupra baptisteriului de marmură albă pe care îl împodobise ea însăși cu ghirlande din rămurele de cedru de Liban…

Ideea că regele ei iubit, că acest tânăr înalt și chipeș, că apostolul ei eroic va fi botezat în fața întregii congregații, ca un copilaș, o înduioșa și o făcea să se simtă mai apropiată de el, ca o mamă.  Și-l închipuia în cămașa lungă, albă, întinzând brațele spre ea, ca și cum ar cere ajutor.  Și era mândră de vechimea credinței ei, față de proaspătul convertit…

De la amvon, misionarul Gutmann vorbea despre acțiunea mântuitoare a J.R.S., despre drumul lor la Hebron, despre Peștera Patriarhilor, unde Avraam și Sara dormeau de patru mii de ani.  Apoi vorbi despre călătoria lor de propovăduire în Galileea; la Samaria, unde adepții au adorat în Spirit și în Adevăr, la Nazaret, unde au crescut în Înțelepciune, la Tiberiada, unde au crescut în Speranță, la Marea Galileii, unde au crescut în Credință, când li s-a părut că văd cu ochii lor pe Isus umblând pe apă, așa cum L-au văzut primii discipoli…

Misionarul vorbea gesticulând – mânecile largi ale sutanei fluturau ca niște păsări – și privea spre transeptul din dreapta, unde, printre ceilalți catehumeni, Cazimir își ascundea în mâinile fine capul lui de Hristos îndurerat.

„O, frumosul meu convertit!  O, dulcele meu renăscut! – gemea Siona.  Doamne, Dumnezeule, Tu care i-ai salvat sufletul, ajută-mă și pe mine să mi-l purific pe al meu, să-l spăl cu isop, până va fi alb ca zăpezile Libanului, să fie demn de soția păstorului Tău!”

Apoi, în fața baptisteriului frumos împodobit, episcopul în togă roșie vărsă apa sfințită peste capul înclinat al refugiatului – nu purta veșminte albe ci hainele lui obișnuite – dându-i numele creștin de Paul-Teofil și numindu-l „copil al lui Dumnezeu și al Luminii, moștenitorul Împărăției Cerurilor și a Pământului Nemuririi.”  Siona plângea în hohote, cu fața în batistă, copleșită de emoție.

Îl revăzu în aceeași seară în sala de mese a seminarului, la high tea în jurul pomului de Crăciun, dar chipul lui de „om nou” era cu totul transfigurat și Siona nu îndrăzni să i se adreseze.  El însă o sărută pe frunte, zicându-i:

– Merry Christmas, surioara mea întru Isus.

Ea simți că leșină la atingere buzelor renăscute, ar fi vrut să decupeze pielea sărutată de el și să o poarte la gât ca pe o amuletă.

***

Odată cu anul nou, viața reintră pe făgașul ei liniștit.  Siona nu-l mai vedea pe Teofil-Cazimir decât de la distanță, la biserică și oricât încerca să-l fascineze cu ochii ei plini de adorație, nu reușea nicidecum să-i prindă privirea, care părea, la fel ca prima dată, să zboare deasupra capului ei, către cineva mai înalt.  În spatele ei ședeau numai persoane nesemnificative: proprietarul Grand Hotel Méditeranéen cu fiii lui, bătrâna moașă poloneză și croitorul, iar pe partea cealaltă personalul episcopiei și Hannah, care înlocuise boneta de dantelă cu o pălărie garnisită cu maci.

„El mă vede cum voi fi peste doi ani, ca viitoare mireasă”, se consola Siona.”

De atunci Siona nu mai avea decât un singur scop în viață: la fel cum făcuse Cazimir în ziua botezului, să renunțe la Satana și la plăcerile lui deșarte, să-și învingă dorințele trupului și să-și înalțe sufletul spre Dumnezeu, să lucreze cu mâinile, să fie ca femeia virtuoasă din Biblie, să fie demnă de a deveni soția unui misionar.  Renunță la plimbări, îi puse de-o parte pe poeți și chiar Cântarea cântărilor, al cărei erotism îi rănea acum pudoarea evanghelică…  Apoi își impuse o disciplină strictă: se scula în zori – ah! ce mult îi plăcuse odinioară să viseze, pe jumătate adormită în penumbra plasei de țânțari – își făcea patul, își mătura camera, citea „capitolul zilei”, mergea la piață cu Ouarda, pregătea prânzul, gătea mâncăruri economice – „când vom fi căsătoriți poate că vom fi săraci” – peticea, călca, tricota.  Dădea dovadă de un asemenea zel în gospodărie, încât dna Benedictus nu mai știa cum să mulțumească Mântuitorului că i-a prefăcut fiica cea romantică într-o gospodină virtuoasă.  Siona o vizita și pe sora Hilda, asista la baia fetiței, îi pudra fundulețul, îi pregătea biberonul, o legăna în brațe și o adormea cu singurul cântec de leagăn pe care îl știa, cel pe care îl cântase odinioară idolilor moabiți: Schlaf, Kindchen, schlaf…

Abia seara, după o zi întreagă petrecută „pe căile Domnului”, își permitea o mică plimbare călare pe măgar, spre Câmpia Filistenilor și spre colina stâncoasă.  Acum nu mai compara stâncile cu o turmă de oi prefăcute în stane de piatră și nu se mai vedea pe sine ca o profetesă care destramă vraja cu un singur cuvânt.  Acum înțelegea că jocurile imaginației erau un păcat al trufiei și ca să-și supună sufletul exaltat, făcea un efort ca în timpul plimbării să nu-și „închipuie” nimic și să nu se bucure de deșertăciuni, să nu vadă în apusul soarelui o mantie roșie de profet și nici în stânca scobită pe care se așeza să nu vadă tronul lui Solomon.  Nu își permitea nici măcar să fie receptivă la tristețea câmpiei, cu cimitirul musulman și cu turnul dărăpănat, pentru că știa că tristețea acestui pământ biblic este plină de voluptate.

În fiecare seară Siona își priponea măgarul de trunchiul unui copac pipernicit și se așeza în stânca ei scobită „ca să nu simtă nimic”, apoi se întorcea, mulțumită de indiferența ei de soție de misionar și adormea sub plasa de țânțari, murmurând Crezul și Tatăl nostru.

Dar într-o seară, întorcându-se de la stâncile ei, văzu silueta înaltă a iubitului ei care se apropia.  Ce făcea în această pustietate decât să o caute pe ea?  Fără îndoială că ghicise tainele sufletului ei, recunoscuse pe fața ei plină de spiritualitate că nu se mai interesa nici de Pușkin, nici de Shakespeare, nici de Schiller și că în sfârșit era demnă să devină logodnica lui.

Sufocată de emoție, Siona se pregătea să descalece și să-i sară în brațe.  Dar el o salută, rece și distrat, și își continuă drumul fără a-i adresa un singur cuvânt.

A doua zi, la aceeași oră, Siona îl zări încă de departe – mergea pe aceeași potecă.  Imaginația ei, regăsită, inventa o mie de motive pentru a-i scuza indiferența: timiditatea lui de proaspăt convertit, sărăcia, admirația lui pentru Sulamita, sau poate chiar dragostea, marea dragoste care îți taie răsuflarea și îți întunecă mințile.  Deci ea trebuia să ia inițiativa, așa că își pregăti un discurs magnific, ba chiar un întreg dialog – în cazul în care emoția l-ar fi împiedicat pe Cazimir să răspundă, tot ea ar fi dat și replicile.  Principalul era să intre în vorbă.  Să-i strige de departe ”How do you do, master Krakowitch?”, sau un „zdravstvuite” serios, pe rusește, sau poate ar fi mai bine în ebraică „pacea să fie cu tine”?

Dar în momentul în care Cazimir se apropie de ea, ochii i se întunecară, răsuflarea i se tăie și de data aceasta ea trecu fără ca măcar să-l salute.

„O să vin mâine ceva mai târziu,” – se gândi ea în pat, sub plasa de țânțari – „și atunci ne vom întoarce împreună pe înserat.  Eu o să mân măgărușul încet-încet, el o să mă înlănțuie cu brațul, eu o să-mi pun capul pe umărul lui și o să-i șoptesc cât de mult îl iubesc…”

A doua zi într-adevăr Siona ieși la plimbare mai târziu ca de obicei.  Pe potecă nu se vedea nici urmă de Cazimir, dar deunăzi băgase de seamă că după întâlnirea lor, el cotise spre câmpia stâncoasă.  „Știe că mie îmi place câmpia stâncoasă, că e turma mea de mioare prefăcute în stane de piatră și că eu sunt profetesa lor,” își zise ea.  Priponi măgarul și porni pe jos printre stânci.  Și tocmai lângă „tronul lui Solomon” văzu capul lui Cazimir.  „Ah! Iubitul meu a ghicit că acesta e locul unde fiica Ierusalimului se odihnește și visează la el”, își spuse ea, beată de dragoste.

Apoi, în lumina palidă a amurgului văzu ceva viu colorat, tresărind lângă umărul lui.

– Cum?  Au apărut deja anemonele?  „Prin el stâncile aride vor da rod,” recită ea, dar inima i se strângea fără să știe de ce.

Apropiindu-se, desluși o pălărie garnisită cu maci și auzi vocea atât de emoționantă a regelui Solomon al ei, care suspina, aplecat spre subreta străină:

– O, my darling! (O, iubita mea!)

11

La început Siona credea că o să moară pe loc.  Se gândi să se înece în heleșteul Batșevei, acolo unde se scufundase micul David, sau să sară de pe zidurile cetății în valea lui Iosafat, sau să bea zeamă de colocinți, sau să-și spargă capul, mânând iapa drept într-un zid.

Ar fi vrut să facă la fel ca Ouarda când era disperată: să-și smulgă părul, să-și rupă hainele, să se bată cu pumnii în piept, să-și spargă brățările de sticlă, să-și verse durerea în gesturi dramatice și în hohote de plâns.

Mai târziu simți nevoia să se destăinuiască, să încredințeze unei urechi omenești marea ei iubire trădată.  Dar cui?  Alice ar fi luat-o peste picior, sora Hilda, care nu mai avea surâsul trist de alt[-dată, își pierduse odată cu el și darul de a compătimi.  Și apoi Siona se temea că seara, în pat, ea ar fi putut dezvălui întreaga poveste pastorului Berger.  Mama ei?  Nici vorbă!  Tatăl ei, care altădată ar fi înțeles-o, devenise distant, nu se mai interesa decât de Deuteronom.  Nu-i rămânea decât Ouarda.  Dar abia apucă să pomenească numele lui Cazimir și dădaca începu să bată din palme și să cânte sacadat:

Yahudi! Yahudi!

Dumnezeu să-ți ardă bordeiul!

Femeile să te piseze praf și pulbere!

Bărbații să te taie în fâșii subțiri!

Yahudi! Yahudi!

Rasă blestemată!

Ce păcat că nu era catolică!  Ar fi putut cel puțin să se spovedească unui preot.

A doua zi Miriam nebuna veni să-i dea lecția de franceză.  Când femeia maronită văzu figura tragică și pleoapele înroșite ale elevei ei, îi luă degetele reci în mâinile ei fierbinți.

– Ce-ai pățit?  Ce-ai pățit, turturica mea chinuită?

– O…!  O…!  O…!  M-a înșelat cu Hannah, subreta!  M-a înșelat cu subreta!  O cunoști, aia care lucrează la familia Green, care cântă la cor și care are o pălărie cu maci…

– Cine te-a înșelat? – întrebă fosta călugăriță, cu ochii mari și dintr-o dată aprinși.

– Iubitul meu!  Cazimir Krakewitch, refugiatul.  Cel înalt și frumos, pe care l-au botezat de Crăciun și care o să fie misionar.

– Te-a trădat, frumoasa mea?  Păi cum?

– Îl iubeam!  Eram logodiți!

– Logodiți?  Te-a sărutat?

– Da, răspunse Siona, cu gândul la sărutul evanghelic pe frunte.  Da, m-a sărutat.

– Te-a îmbrățișat?

Nebuna gâfâia. 

Siona își amintea că o ținuse în brațe, ajutând-o să descalece, la Hebron.  Și prinsă de pasiunea și de plăcerea lui Miriam, răspunse cu înflăcărare:

– Da, m-a îmbrățișat!

– Păi atunci… ești însărcinată, mielușica mea!

Mâinile ei arzătoare pipăiau rochia Sionei.

Însărcinată?  Siona nu prea știa ce să creadă, dar… de fapt era posibil.  Atâtea nopți visase la Cazimir, de atâtea ori și-l imaginase aplecat asupra patului ei, scoțând din sanctuarul pântecelui ei pe micul lor rege Solomon, roz și blond…  Era posibil ca toate acestea să fie de ajuns ca să o facă însărcinată?

Plângând în hohote, se aruncă la pieptul maronitei, care întâmpină cu o plăcere sălbatică această nouă nenorocire.

– Micuța mea îndurerată, sărăcuța nevinovată, abandonată, ca mine, exact ca mine!  Eram o călugăriță ca atâtea altele la mănăstirea Fiicele Sionului din Beirut și într-o zi l-am întâlnit când mergeam la plimbare.  Se numea Baba Tokatlian.  Ah, cât era de înalt și de frumos printre ceilalți preoți, cu barba mare, cu părul lung și lucios, cu vălul negru fluturând!  Într-o noapte a pătruns în mănăstire pe o scară de frânghie, în altă noapte m-a răpit, m-a dus în munții Libanului pe un cal alb, iar în altă noapte m-a abandonat.  Eram însărcinată, la fel ca tine, mielușica mea.  Când copilul meu s-a născut în dureri, l-am luat și am sărit în rezervorul cu apă.  Îngerașul a murit, dar pe mine m-au scos.  Dar de atunci m-au alungat de peste tot.  Vai, sărăcuța naivă și nevinovată, trădată!  De ce te-ai încredințat unui bărbat?  De ce ai crezut în dragoste?  Dragostea bărbaților e mai amară ca moartea!  Acum va trebui să te convertești și să-ți ispășești păcatul!

Amestecând în amintirea ei plăcerile gustate cu preotul armean și educația strictă pe care o primise la mănăstirea catolică, Miriam nebuna descria cu atâta înflăcărare păcatele dragostei și pedepsirea lor, încât Siona regreta în taină că nu păcătuise mai mult, pentru a-și putea ispăși păcatele cu și mai multă ardoare.

– În loc să tresari de plăcere, zvârcolește-te de durere! – îi predica călugărița.  Tăvălește-te prin urzici, biciuiește-ți spatele, freacă-ți sânii (Siona încă nu-i avea) cu ardei iute!  Ai băut saliva lui ca pe un vin îmbătător, acuma fă-ți băuturi amare.  I-ai sărutat carnea caldă (Siona o făcuse doar în imaginație), acum sărută piatra rece!  Ți-ai încununat capul cu flori, acum pune-ți cenușă în cap!  Ai dormit înlănțuită de brațele lui pe perne moi, acum culcă-te singură pe o lespede și roagă-te Domnului, singurului tău mântuitor! 

Siona îndeplinea aceste precepte cu o furie îndrăgostită, pentru că îi permiteau să savureze în pedepse voluptatea pe care iubirea ei nevinovată nu o cunoscuse.

Ah!  Ce schimbare de la virtutea protestantă insipidă, de la disciplina de gospodină model și până la această ispășire vehementă!  Acum ura întregul cult protestant pentru zelul ei risipit fără niciun folos.  Nu mai călca nici pe la biserică, nici pe la seminar, nu se mai ocupa de gospodărie, nu mai deschidea cartea de rugăciuni și pentru că fusese trădată de un „om nou”, de un viitor misionar, hotărî că nu va mai avea decât un soț ceresc și că va intra într-o mănăstire catolică.  Miriam nebuna, uitând că ea însăși abia se convertise la protestantism, admira hotărârea Sionei.  Îi spuse dnei Benedictus că fiica ei va învăța mai bine franceza în timpul unei plimbări și sub acest pretext o duse pe Siona la Biserica Sfântului Mormânt, în fața altarelor rivale și a moaștelor adversare.  Aventura fetiței pasionate părea să fi trezit în sânul maronitei toată ardoarea sumbră a neamului ei, iubirile crude și sălbatice ale anticului ținut al Byblosului, unde fecioare și adolescente erau oferite unei Astarte bisexuale. 

Fiind tocmai vremea pelerinajelor, tot timpul le ieșeau în cale procesiuni de toate riturile și de toate neamurile, care urmau Drumul Crucii cu lumânări și cădelnițe.  Mulți penitenți purtau coroane de spini și târau după ei cruci grele de lemn.  Se rugau, plângeau, sărutau dalele, urcau în genunchi treptele Calvarului.  Miriam și Siona îi urmau, fascinate de durerea lor, îmbătate de mirosul lumânărilor și al tămâii și de emanațiile trupurilor chinuite.

Uneori penitenții purtau o figură mare de ceară a lui Hristos.  Nebuna se credea ba Sf. Veronica, repezindu-se să șteargă fața Fiului lui Dumnezeu, ba păcătoasa Maria Magdalena și, desfăcându-și părul, ștergea picioarele statuii, ba se credea Sf. Fecioară Îndurerată, își dezgolea sânul brun și striga că poartă șapte pumnale înfipte în inimă.

Și când, ajunși în Capela Calvarului, ridicau pe cruce figura de ceară, Sionei i se părea că în chipul divin recunoaște fața iubitului ei, cu rana pe frunte, așa cum îl văzuse pe câmpul de măslini…

„Cine știe, poate într-o zi, când va fi misionar, undeva departe, într-o țară de sălbatici – Hannah nu va ști să-l apere – poate că îl vor răstigni și pe el.  Atunci poate că își va aminti de Hebron și de îngerul Ariel…”

Și uitând de „trădarea” iubitului ei, plângea la picioarele scumpului ei crucificat…

În fața paraclisului Sfântului Mormânt, unde se jucase odinioară cu Freddy, vegheau soldați turci înarmați cu puști.  Ei păstrau ordinea între procesiunile rivale și îi opreau cu lovituri de toiag pe credincioșii prea zeloși, care se îmbulzeau în fața intrării strâmte.

În interiorul Sfântului Mormânt căldura și mirosul erau atât de puternice încât mulți pelerini ieșeau pe jumătate leșinați.  Siona intră în spatele fostei călugărițe, care striga cu o voce înnebunită:

– Pocăiește-te!  Pocăiește-te!  Adoră-l pe Cel care ne-a adorat!  Sacrifică-te pentru Cel care s-a sacrificat pentru noi! – și femeia se prăbuși, lovindu-se cu capul de mormânt.

Siona îngenunchease și stătea cu buzele lipite de piatra caldă și umedă.

– Iubirea mea e moartă, moartă și îngropată, se tânguia.

Îi revenea în minte că Freddy comparase mormântul cu o cabină de vapor și deschizăturile pe unde ieșea Lumina Sfântă cu două hublouri.

– Dumnezeu m-a pedepsit pentru necredința mea!

Și în semn de remușcare lăsă ceara fierbinte a lumânării să-i picure pe mână.

– Iubirea mea e moartă și nu va învia, se lamenta, în timp ce de afară pătrundea zgomotul baionetelor și înjurăturile pelerinilor bulgari care își pierduseră răbdarea așteptând la ușa îngustă a celui mai sfânt dintre Morminte…

Dar dintre toate sanctuarele, maronita prefera capela întunecoasă a ritului sirian, unde o Madonă brună ca o Venus feniciană ținea pe genunchi un Hristos cu coastele străpunse, frumos ca Adonis.  Petrecea acolo multă vreme și vorbea cu preoții.

Uneori se opreau acolo procesiuni venite din Liban.  Femeile purtau văluri lungi de doliu și podoabe de regine barbare.  Veneau să se roage Fecioarei negre și Fiului ei cel alb să le dea copii.  Își sfâșiau hainele, își dezgoleau sânii sterpi, țipau cât le ținea gura Kyrie eleison și apoi plecau fericite, după ce primeau sărutul păcii de la un baba (părinte) bărbos.

Într-o zi de mare sărbătoare a schismaticilor, când întreaga bazilică răsuna de cântări și de strigăte, Miriam nebuna o aduse pe Siona în capela siriană, care era pustie.  Un preot le aștepta în confesional.  Intră întâi călugărița, apoi o împinse înăuntru pe Siona.

– Spovedește-te!  Eliberează-ți sufletul!  Preotul îți va lua păcatele asupra lui și îți va curăța fructul impur al dragostei.

Căzută în genunchi, Siona implora:

– Baba!  Baba!  Am păcătuit, iartă-mă!

Preotul îi întinse mâinile să le sărute.  Erau delicate și calde, ca mâinile lui Cazimir.

– Baba!  Baba halil (iubit)!

Din rotonda Sfântului Mormânt se auzea zarva hoardelor schismatice, care transforma bazilica creștină într-un templu păgân.

Preotul își puse mâinile și pe părul blond al Sionei.  Apoi i se adresă în arabă:

– Deci vrei să te faci rumie (romană, catolică), vrei să intri în sânul Domnului nostru Issa?

Se aplecă spre ea și îi ridică fața spre el.  Era tânăr și chipeș, ochii negri îi străluceau în fața mată, buzele cărnoase în barba lucitoare erau ca un fruct savuros, iar nările îi palpitau la fel ca cele ale lui Cazimir, când respira parfumul Libanului în ramurile cedrilor.  Veșmintele lui răspândeau parfum de tămâie și apă de trandafiri, care se amesteca cu atmosfera sufocantă a bazilicii.  Mâinile preotului îi mângâiau fața, îi atingeau fruntea, ochii, buzele…

– Ai păcătuit pe aici… și pe aici… și pe colo ai păcătuit…

Apoi mâinile lui coborâră spre pieptul încă nedezvoltat al fetei, în timp ce fața lui se apropia de a ei.

– Baba!  Baba! – implora Siona, amețită de mirosul de tămâie și de mâinile catifelate și purificatoare…

– Și pe aici ai păcătuit, trebuie să te pocăiești…  Iau asupra mea, iau asupra mea…

Deodată Siona scoase un țipăt și împingând la o parte mâinile preotului, se repezi spre ieșirea capelei.  Ușa nu se deschidea, parcă cineva, afară, era rezemat de ea.  Din spate auzea vocea răgușită a nebunei Miriam, care urla:

– Sacrifică-te lui Isus!  El îți ia păcatele dragostei asupra lui!

Cu un efort suprem Siona deschise ușa, îmbrânci mulțimea și pe jumătate moartă de frică și de rușine, traversă în goană bazilica în plină sărbătoare.

***

Timp de mai multe zile Siona rămase acasă, abătută și arzând de febră.  Bunul doctor Eliewitch îi spuse dnei Benedictus că nu era nimic grav, era doar un semn al pubertății și va trece de la sine.  Ceru să se aducă un șezlong în sala de studiu și o sfătui pe Siona să se odihnească în fața ușii larg deschise a terasei.

Alături, tatăl ei se ocupa de transcrierea și comentarea Deuteronomului.  De fiecare dată descifra numai câteva cuvinte, pentru că literele de pe vechiul pergament erau atât de șterse încât trebuia să înmoaie bucățile de piele într-o baie de esență de rozmarin și de alcalii.  Sionei îi plăcea mirosul acrișor și tonifiant.  Uneori tatăl ei pronunța cu voce tare fraze ebraice, ample și sonore, alteori, pe măsură ce scria cu condeiul de trestie, le traducea:

„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.”

„Să dărâmați chipurile cioplite ale dumnezeilor lor, să le ardeți în foc idolii.  Și să aduci arderi de tot!”

„Suie-te pe muntele Abarim, în țara Moabului, în fața Ierihonului…”

Siona își amintea de prima ei copilărie, când fusese bolnavă și o urcaseră în camera tatălui ei, printre idolii moabiți.  Tot acolo, pe terasă, printre ghivecele de busuioc și de mentă, sora Hilda întorcea paginile Bibliei ilustrate.  În fața lor Ierusalimul cobora, alb, până la vechile ziduri crenelate.  De pe aceeași terasă urmărise cu privirea, pe drumul spre Ierihon,  cortegiul logodnicului ei, regele nomad care se întorcea fără ea în țara lui de gazele și de plante aromatice.

Apoi își aminti de micul David, pe care îl iubise atât de mult, care tremura de frică lângă ea în noaptea înzăpezită; jocurile lor în grădina suspendată de lângă prăvălia tatălui ei, zâna diafană din moucharaby, tristul heleșteu al Batșevei, unde micul David, care nu voia decât să se joace cu ea, se scufundase ca o lumânare în mocirla nefastă…  Era tot în aceeași grădină suspendată când frumosul dușman al tatălui ei, Merle-Vanneau, îi zâmbise, văzând-o aplecată peste balustradă, cu cununița de flori de capere.  Apoi Freddy și școala germană, plimbările lor pe cupolele blonde, cavalcadele lor sub bolțile întunecate…

„Via lor este din vița de vie a Sodomei și din șesurile Gomorei…” copia tatăl ei, făcând să scârțâie condeiul pe hârtie.

Prin ușa deschisă a terasei Siona vedea grădina înflorită, drumul Jaffei cu caravanele, colonia albă într-un cuib de verdeață, Câmpia Filistenilor și urcând spre colinele Canaanului, întinderea stâncoasă, unde mergea să viseze la Cazimir pe „tronul lui Solomon” și unde regele ei se aplecase asupra pălăriei garnisite cu maci a femeii străine.  Întreaga ei viață nu era decât tristețe și dezamăgire…

„Numai de departe vei vedea pământul pe care Eu îl dau fiilor lui Israel, dar de intrat nu vei intra în pământul acela.”

„De fapt”, se gândi Siona, „mie mi s-a întâmplat exact la fel: am văzut de departe țara Canaan, dar nu am intrat.”  Și izbucni în plâns.

– Plângi, Siona?

Tatăl ei aruncă cât colo bucățile de pergament, se așeză pe marginea șezlongului și o strânse pe Siona în brațe.

– De ce plângi?  Ce s-a întâmplat?  Trebuie să-i povestești tatălui tău tot ce te apasă.

– O, tăticule, suspină Siona, cu capul rezemat de umărul lui.  O, tăticule, am suferit atât de mult!  E din cauza lui Cazimir, îl știi, Cazimir Krakewitch, cel care s-a convertit.  Am fost împreună în misiune la Hebron…  Atât de mult l-am iubit!  Pentru mine era întruchiparea poeziei, ca Batșeva pentru tine.  Îmi spunea domnișoara Ierusalim, îngerul Ariel, sau micuța Sulamita, iar el era pentru mine regele Solomon.  Îl iubeam și pentru că era sărac și persecutat și îmi doream să-i aduc mai multă bucurie în viață.  Îl iubeam și pentru că mă puteam perfecționa pentru el.  Și uite că el a preferat-o pe Hannah, subreta engleză a familiei Green!

Siona plângea în hohote.  Tatăl ei o luă pe genunchi și începu să-i pună întrebări, cu grijă, cu tandrețe.  Iar ea îi povesti, plină de elocvență pasionată, despre dragostea ei nevinovată pentru Cazimir, despre întâlnirea lor din Peștera Patriarhilor, despre cântecul slav, rana sa de pe frunte, cavalcada lor pe câmpie, paharul de sirop de rodii în ziua de Crăciun, sărutul cast al convertitului, toate speranțele și visurile ei…

„Vai, ce mult îmi seamănă!” se gândea el, ascultându-i vocea înflăcărată.  „Sufletul ei e la fel ca al meu, tot timpul beat de himere, orientul i-a dezlănțuit imaginația.”

Apoi încercă să o consoleze.  Era limpede că nu ar fi fost fericită alături de acest Cazimir, care avea un viitor tot atât de mediocru ca și subreta pe care și-o alesese.  El spera pentru ea la un viitor strălucit.  Dar până atunci el, bătrânul ei tată, avea nevoie de toată tandrețea ei.  Și el era singur, foarte singur.  Batșeva se măritase și plecase din nou în India, la Benares…  Nu o mai avea decât pe ea, fetița lui, lumina ochilor lui – și Deuteronomul, care le va aduce avere și glorie.

– Cred în autenticitatea manuscrisului mai mult ca oricând!  Dar lucrând de unul singur, treaba merge încet.  O, dacă ai vrea să mă ajuți!  Vom munci împreună, vom fi tot timpul împreună.  Ai vrea, draga mea?  Știi ce?  O să-ți arăt tot ce am transcris până acum.

Se întoarse în grabă la masa lui și se porni să citească plin de entuziasm fetei, care își uitase demult suferința.

„Iată cuvintele legământului pe care Domnul a poruncit lui Moise să-l încheie cu copiii lui Israel în țara Moabului, dincolo de Iordan, în deșert…”

***

În primăvara aceea dl Benedictus primi musafiri din Berlin: bunul său prieten, prof. Hartwig, celebrul orientalist și soția lui, care conducea revista de femei Căminul.  La început mama Sionei se cam temuse de vizita celei pe care o numea cu un respect ușor scandalizat „literata”, dar foarte repede a fost cucerită de cordialitatea exuberantă a dnei Hartwig și de veștile entuziaste pe care le aducea despre Elisabeth.

Nu se mai sătura să îi laude grația, frumusețea, blândețea, precum și succesele ei la serbările liceului, la picnicurile și balurile organizate de revista Căminul.  Fiica ei, care mergea la același liceu, dar ca externă, o adora și dna Hartwig nu ascundea faptul că fiul ei cel mare, Privatdozent-ul (conferențiar universitar onorific), era îndrăgostit de ea.  La ultima sărbătoare la patinoar, chiar Kronprinz-ul (prințul moștenitor) a remarcat farmecul ei exotic și, aflând că era din Ierusalim, a invitat-o la vals.

– Zabeth!  Micuța Zabeth!  Kronprinz-ul a invitat-o la un vals pe gheață!  Dna Benedictus plângea de bucurie, apoi de rușine că o bună creștină poate simți atâta mândrie pentru niște plăceri atât de ușuratice.

– Cât despre studii, notele ei nu sunt strălucite.  Are greutăți la învățătură și probabil că nu va trece examenele.  De altfel asta nu are nicio importanță – eu nu am idei feministe.  O fată atât de frumoasă nu trebuie să se spetească cu învățătura; va avea o zestre frumușică, nu?

Directoarea Căminului privea în jur, ca pentru a evalua covoarele persane și frumoasa grădina înflorită care cobora până la drum, ca și cum ar fi încă un covor prețios.

Zestre?  Dna Benedictus se simți roșind.  Ca zestre Elisabeth avea deocamdată numai rugăciunile mamei sale…  Să nu fie vreo neînțelegere, ei erau oameni simpli, modești, soțul ei câștiga doar atât cât aveau nevoie pentru trai.  Numai că în orient viața e ieftină și la prima vedere poate apărea grandioasă.  De altfel Elisabeth era educată mult peste posibilitățile lor… ea însăși se împotrivise… ar fi preferat o educație evanghelică la Hildesheim, dar soțul ei, odată cu antichitățile, devenise obsedat de splendoare și fast…

– Dar, obiectă dna Hartwig, Deuteronomul e autentic, nu?

Da, fără îndoială, atunci… cu ajutorul lui Dumnezeu fetele ei vor avea zestre.  Cine știe?  Soțul ei era optimist, dar în orient se comiteau atâtea înșelăciuni… și apoi lui Dumnezeu nu-i plăceau copacii care creșteau până în cer.

– Hai să mergem la plimbare, spuse dna Hartwig pentru a schimba subiectul.

Încălecară pe măgari și porniră la drum, în timp ce soții lor, în sala de studiu, discutau faimosul manuscris.

Siona era ghida perfectă pentru plimbările lor.  Cunoștea toate colțurile tainice și pitorești ale Ierusalimului, toate mănăstirile, toate sanctuarele și cu ajutorul ei reușiră să pătrundă chiar în cartierul evreiesc, în casele arabe, creștine și musulmane.  Cunoștea și legăturile cu Noul și Vechiul Testament.  Dna Hartwig, care lua notițe într-un carnet, era entuziasmată.

– Fiica dvs. cea mică este tot atât de inteligentă pe cât cea mare e frumoasă!  E atât de plină de viață, știe atâtea lucruri, e neprevăzută!  Și foarte biblică, foarte biblică, repetă ea, încântată de epitet, o adevărată regină din Saba!  Hai, micuța mea Balkis, mai povestește-mi ceva!

Foarte curând dna Benedictus găsi plimbările prea obositoare și Siona ieși numai cu musafira.

Într-o zi, când vizitau Peștera lui Ieremia, dna Hartwig îi spuse Sionei:

– Îmi închipui că tu scrii versuri.

Fata încuviință și seara îi arătă poeziile ei.

– Nu e cine știe ce, declară directoarea Căminului.  Prea multă emfază și prea puțin sentiment.  Dar ai multă imaginație, culoare și dar pentru descrieri.  Ar trebui să scrii în proză.  Știi ce?  Scrie-mi un basm, o nuvelă, o povestire de călătorie și trimite-mi-le la Berlin.  Eu o să le corectez și o să le public în revista mea.  O să fii o tânără autoare!

După numeroase excursii în locurile biblice, la Emmaus, la En-Ghedi, la Iordan și la Marea Moartă – excursii pe care dl Benedictus le organiză cu toată pompa și splendoarea orientală – familia Hartwig se întoarse în Germania.  Vila Rașid părea pustie fără ei, dar în realitate era mai agitată ca oricând, ca și cum aceste păsări migratoare ar fi adus cu ei zbuciumul lumii occidentale.  La parter, în sufrageria tihnită, cu fereastra zăbrelită spre care se aplecau ramurile migdalului, dna Benedictus nu-și găsea locul.  Umbla prin cameră, făcea ordine, citea, scria, ofta, vorbea singură, repetând frazele exuberante ale dnei Hartwig, o vedea cu ochii minții pe Zabeth a ei pe gheață cu Kronprinz-ul, sau la braț cu Privatdozent-ul.

Privatdozent este un titlu onorific, nu un post cu un salariu…  Ah!  Poate că totuși Deuteronomul e autentic?

Își împreuna mâinile și îl implora pe Dumnezeu pentru acest „mammon” pe care până atunci îl ținuse departe de rugăciunile ei.

La etaj, Siona părăsise camera de studiu, încercând să scrie netulburată.  Umbla prin salon cu mâinile la spate, cufundată în gânduri, căutând subiecte de povești, se așeza, cu privirea vagă și cu capătul tocului între dinți și deodată începea să scrie, ștergea, reîncepea, umplea o pagină după alta și nu apărea decât la ora meselor, cu frunte încrețită și cu un aer preocupat.

„O să fiu tipărită!  O să fiu celebră!  O să fiu tânărul talent al Căminului!” își repeta ea, beată de fericire.  „Întreaga lume o să mă cunoască și o să mă prețuiască!  Ce bine am făcut că nu m-am logodit cu refugiatul convertit.  E misionar la Tiberiada, peste două luni se însoară cu Hannah, cine va auzi vreodată de ei?”

Iar seara, sub plasa de țânțari, când exaltarea nu o lăsa să adoarmă, nu se mai gândea la sanctuarul pântecelui ei, de unde aștepta să iasă un copilaș, ci se vedea în mijlocul unei săli imense, luminate ca în romane de un candelabru de cristal.  Era înconjurată de o mulțime de bărbați serioși care îi sărutau mâna și o numeau „noua regină din Saba”

„Nu sunt frumoasă ca Elisabeth, Kronprinz-ul n-o să mă invite la dans, dar marii savanți o să vină să-mi ceară părerea.  Eu n-o să seduc niciun Privatdozent cu grația mea, dar o să cuceresc lumea prin talentul literar.  Ouarda m-a prezis pe vremuri că o să fiu sultană.  O să fiu o sultană a literaturii, Siona Benedictus, fiica binecuvântată a Sionului, o să arate foarte bine pe coperțile cărților…

Și la fel cum fremătase nu demult în prada iubirii nevinovate, fremăta acum în prada orgoliului copilăresc.

De când cu vizitatorii din Berlin, librarul trăia și el într-un extaz neîntrerupt.  Prof. Hartwig, convins de autenticitatea manuscrisului, a luat cu el câteva fragmente pentru a le prezenta altor orientaliști.  A promis că va încerca să obțină o ofertă de achiziționare din partea muzeului și dacă bugetul pentru antichități nu era suficient, se va face apel la fondurile private ale împăratului.  Deci tranzacția era ca și încheiată, pe dl Benedictus îl aștepta o avere, dar și mai mult îl impresiona faptul că odată cu ea va dobândi și gloria!  Erudiția lui în materie de ebraică, pe care o acumulase în douăzeci de ani de studiu în Palestina, va deveni în sfârșit cunoscută lumii întregi.  Noua traducere a Deuteronomului îl va plasa printre cei mai mari savanți ai vremii.  În sfârșit nu va mai fi numit „bietul prăvăliaș de lângă heleșteul Batșevei, care se crede un savant ilustru”.  Nu va mai trebui să-și piardă timpul în prăvălie, înscriind versete biblice pe coperțile de lemn de măslin ale cărților de rugăciune.  Își va vinde prăvălia, ba nu, o va face cadou dlui Alfred.  Iar de acum încolo va călători, va descoperi frumusețile și bogățiile lumii, va avea o catedră de orientalist într-una din marile capitale ale lumii și în sfârșit îl va înfrunta pe dragomanul Merle-Vanneau, care tocmai revenise la Paris.

În așteptarea bogăției, a luat încă un ajutor în prăvălie – el nu mai dădea pe-acolo – iar Sionei i-a cumpărat un ponei și a angajat un al doilea rândaș.

Spre seară, când tatăl și fiica nu-și mai găseau locul de exaltare, Siona îi striga tatălui:

– Hai să plecăm, tăticule, să plecăm spre țara de vis!

Cu țipete ascuțite, tânăra amazoană și călărețul nebun se avântau spre colinele țării Canaan.

– Lumea e a noastră, zicea Siona.  Cu banii primiți pe Deuteronom o să poți cumpăra întreaga Palestină, nu-i așa?  În imperiul nostru nu vreau să fie nici un singur nefericit.  Primul lucru pe care vreau să-l facem este să ridicăm un palat în mijlocul unei grădini pentru leproși.

Apoi adăuga cu un zâmbet malițios:

– Dar nu-i vom sili să asculte Evanghelia și nu-i vom boteza.

Plimbarea lor preferată era până la un sat aflat la câteva leghe, pe drumul spre Jaffa, numit Colonia (Qalunya), în amintirea unei foste colonii romane.  Acolo se găsea o cafenea grecească, un izvor și livezi de portocali, străbătute de canale de irigație.  Siona și tatăl ei se întindeau sub arbori și beau limonadă. Învăluiți de miresmele magice și de clipocitul pârâiașelor, țeseau vise naive și somptuoase, ca mirajele din orient.

În septembrie dl Benedictus plecă în Europa, luând cu sine restul faimosului manuscris.  Plecă întâi la Berlin să o vadă pe Elisabeth, apoi, împreună cu familia Hartwig, inclusiv Privatdozent-ul, plecară în Elveția.  Vârfurile înzăpezite în plină vară făcură o impresie puternică asupra domnișoarei din Ierusalim, care trimise cărți poștale ilustrate surorii ei.

Nu mult după aceea au venit două vești care au tulburat viața monotonă a mamei și a fetei.  Zabeth s-a logodit cu Privatdozent-ul, iar revista Căminul a publicat povestirea Sionei „Peștera Patriarhilor”.  Dar vai, tânăra autoare abia își recunoștea opera – după retușările directoarei, tot ce ea găsea pitoresc dispăruse.  Povestirea nici măcar nu era semnată cu numele ei, numele binecuvântat care ar fi trebuit să răsune în toate colțurile lumii, ci doar „O fetiță din Ierusalim”.  În plus dna Hartwig îi trimitea cinci mărci, „cu toate că revista Căminul nu obișnuia să-i remunereze pe debutanți.”

După așa o primire, Siona renunță la ambiția de a deveni cea mai mare scriitoare a lumii și abandonă scrisul.  În schimb reîncepu să citească, devorând una după alta toate volumele de literatură din prăvălia tatălui ei.  De altfel o preocupa și logodna surorii ei mai mari – un subiect inepuizabil de conversație cu mama ei.

Elisabeth avea optsprezece ani.  Nunta urma să aibă loc iarna, după vinderea Deuteronomului, când zestrea ei îi va permite soțului să accepte un post onorific în cadrul unei facultăți.  Festivitatea urma să aibă loc la Berlin, iar predicatorul curții imperiale, care era prieten cu familia Hartwig, va binecuvânta căsătoria.  Siona și părinții ei vor vi bineînțeles invitați.  Apoi Siona va rămâne la pension, iar tânăra pereche își va petrece luna de miere în Siria și Palestina.  Siona era foarte emoționată.  Încerca să-și închipuie ce va îmbrăca la nuntă și ce bijuterii va purta – fiind nunta fiicei sale preferate, chiar dna Benedictus, de obicei atât de cumpătată, se lăsa încet-încet antrenată de nebunia Sionei.

De altfel cum ar fi putut să nu aibă încredere în viitor?  Totul părea să-i surâdă soțului ei și scrisorile lui deveneau din ce în ce mai entuziaste.  După întoarcerea din Elveția discutase cu savanți din Dresda, Leipzig și apoi Berlin și toți erau convinși de autenticitatea  Deuteronomului.  Se vorbea deja despre preț.  Muzeul dispunea de fonduri limitate.  Poate că dl Benedictus, care nu era foarte exigent, ar fi acceptat oferta, dar prof. Hartwig și soția lui, oameni mai practici, îl sfătuiră să refuze.  Nu!  Suma oferită de Germania pentru cel mai vechi manuscris din lume era derizorie!  Ce zestre ar mai fi putut să-i dea Elisabethei?  Împăratul se declară dispus să contribuie, dar nici vistieria lui nu era prea plină și pe măsură ce ziarele răspândeau zvonuri despre Deuteronom, prețul urca.  După părerea prof. Hartwig era preferabil să încerce și la Paris, sau poate la Londra, la British Museum, unde avea mulți prieteni, mai ales că englezii erau amatori pasionați de tot ce era legat de studii ebraice.

Sosirea dlui Benedictus la Londra cu Deuteronomul a fost un adevărat eveniment.  Stabilit la unul din cele mai bune hoteluri, a fost asaltat de reporteri și fotografi.  Era omul zilei.  Doamnele îi scriau.  Ziarele vorbeau despre viața lui, studiile, călătoriile, îi publicau portretul.  Îi lăudau erudiția, prăvălia lui era descrisă ca un palat, casa lui ca un serai, un ziar povestea chiar că fiica lui, Siona, știa douăsprezece limbi, ca regina din Saba și publicase deja mai multe volume de versuri.

Era destul ca să-l zăpăcească pe bietul prăvăliaș de lângă heleșteul Batșevei și pe fetița din Ierusalim.

Așa se face că în timpul lunii octombrie poșta aducea de fiecare dată scrisori frenetice și articole abracadabrante.  Siona simțea că îl apucase pe Dumnezeu de picior, dar când se arunca de gâtul mamei, aceasta o dădea la o parte și ofta:

– O, Sioneta, totul pare prea frumos.  Mie mi-e frică!  Mi-e tare frică!

Siona fugi la Ouarda și îi arătă plină de mândrie ziarele cu portretul tatălui ei.  Dar dădaca întoarse capul speriată și puse mâna pe amuleta ei în formă de pește.

– Știi bine că imaginea omului e o cursă a diavolului și ispitește soarta, murmură ea.

Nimic nu putea însă umbri fericirea Sionei.

În ultima scrisoare, tatăl ei anunța o întrevedere cu prim-ministrul Gladstone și ziarele povesteau despre un amator care era dispus să cumpere Deuteronomul pentru un milion de guinee ca să-l doneze apoi Muzeului Britanic.

„Un milion de guinee!” se gândea Siona.  „Cu așa o sumă vom putea cumpăra întreaga Palestină, așa cum am visat împreună cu tata sub portocali.”

Veștile din ziare se răspândeau repede prin Ierusalim.  Când dna Benedictus și fiica ei mergeau duminica la biserică, lumea le saluta ca pe niște prințese.  În timpul săptămânii la vila Rașid mama și fiica primeau un șir nesfârșit de vizitatori care le felicitau (nu fără invidie!) și de negustori ambulanți care încercau să le tenteze cu mărfurile lor, făcându-le complimente slugarnice.  Nu lipseau nici căutătorii de favoruri și o armată întreagă de schilozi și de cerșetori, atrași de averea fabuloasă.

Siona, fericită, cumpăra, cumpăra, împărțea pomeni și ajutoare din banii pe care bancherul Goldmann, serviabil, îi împrumuta cu bucurie.

Cu generozitatea ei orientală a mers până acolo încât să joace rolul îngerului salvator: însoțită de rândaș, traversa orașul cu coșuri de hrană și de haine, pe care le lăsa în fața ușii săracilor care nu îndrăzneau să ceară de pomană.

Când mama o mustra, ea răspundea cu o voce rugătoare:

– O, mamă, e așa de bine să fii bun!  Și apoi, de ce te superi?  Doar o să fim atât de bogați că n-o să știm ce să facem cu banii!

Într-o zi nu a sosit nicio scrisoare.  După amiază reverendul Green le-a adus un articol din ziarul The Times, unde se spunea că autenticitatea manuscrisului fusese contestată.

Dna Benedictus era atât de mânioasă, cum Siona nu o mai văzuse niciodată.

– E o infamie!  E fapta unor răi și invidioși!  Dar Dumnezeu e de partea noastră și vom birui!

Totuși era neliniștită pentru că nu avea vești de la soțul ei.

– Sigur că o să ne telegrafieze, îi spuse ea Sionei.  În ultima scrisoare zicea că vânzarea trebuia să aibă loc într-una din zilele acestea.  O să vrea să ne spună cât mai repede despre succesul lui.

Dar nu primiră nici telegramă.

– Scrisoarea s-o fi pierdut.  Să așteptăm poșta italiană.

Nici cu poșta următoare nu primiră nimic.  Însă după amiază bancherul, reverendul Green și bunul doctor Eliewitch veniră cu buzunarele pline de ziare.  Erau tot mai multe dubii asupra manuscrisului, ca urmare a unui articol publicat în ziarul elvețian Le Temps și preluat de The Times, un articol extrem de răuvoitor, semnat Merle-Vanneau.

Auzind acest nume, mama Sionei era cât pe ce să leșine.  Tot el?  Pasărea prevestitoare de rele, omul diabolic, dragomanul de doi bani, catolicul arogant care a jurat să-i ducă la ruină!  Și uitând de orice reținere creștinească, se pierdea în reproșuri și blesteme.

Apoi plecă împreună cu Siona la sora Hilda și la pastorul Berger.  Sora Hilda încerca să o consoleze: nu era încă totul pierdut, spusele unui singur om de rea-credință nu puteau precumpăni asupra părerii atâtor savanți.  Era o dificultate de moment, care va fi rezolvată.

Pastorul era mai pesimist.  Cazul era grav, dl Benedictus fusese nechibzuit.  Ar fi trebuit să aibă mai multe dovezi asupra provenienței și autenticității manuscrisului.  Învinuirile lui Merle-Vanneau îi puteau fi fatale, mai ales după povestea cu săpăturile moabite și trădarea lui Selim.

Pastorul mai adăugă ceva în șoaptă – Siona nu înțelese, dar o văzu pe mama ei pălind…

– La nevoie sunt gata să-i iau apărarea, continuă el, văzând privirea rugătoare a sorei Hilda.  Dar să scrie, să dea explicații, să dea un semn de viață…

Un semn de viață!  De unde?  Cum să afle ce se petrece în îndepărtata și misterioasa Europă?

Întorcându-se acasă prin străduțele întunecoase și mizere, Siona și mama ei simțeau distanța care îi separa pe oamenii simpli și naivi din Palestina de Londra atotputernică.  Pe drum trecură pe la biroul telegrafic.  Mama era atât de tulburată încât nu era în stare să țină pana în mână.  Fata luă formularul galben cu semilună și scrise o depeșă spre tatăl ei, depeșă pe care o explică și o discută pe îndelete cu funcționarul otoman.

Nu primiră niciun răspuns.  În schimb în săptămâna următoare poșta austriacă le aduse o scrisoare disperată de la Elisabeth, care se plângea de tăcerea tatălui ei, de faptul că ultimul trimestru la pension rămăsese neplătit și de răceala subită a familiei Hartwig și a Privatdozent-ului.

– Sărăcuța Zabeth! Dumnezeu ne-a părăsit, se lamenta dna Benedictus, cu gândul la suferința fiicei ei plecate printre străini.

În vasta lor casă solitară începu un adevărat calvar pentru mamă și fiică.  Cu binoclul tatălui ei Siona pândea de pe terasă trecerea șaretei poștale pe drumul Jaffei.  Navele nu puteau intra în port, pe vreme rea poșta nu putea fi descărcată și întârzia uneori o zi-două, ba chiar trei.  Zilele fără poștă treceau în rugăciuni înfrigurate.  În clipa în care zărea șareta, Siona se arunca pe cal și pornea în galop spre poștă, unde fiecare trebuia să vină singur să-și ia scrisorile, după moda orientală. 

Drumul spre poșta austriacă era cel mai greu.  Trebuia să treacă prin cartierul Sion, pe pavajul alunecos, apoi pe lângă spitalul diaconeselor. Prin ușa farmaciei răzbătea un miros de arnică și se vedea mulțimea de schilozi și cerșetori stând la coadă, așteptând ora consultațiilor și a pomenilor.  Văzând-o pe Siona, zdrențăroșii se repezeau la ea, o apucau de rochie, de coama calului sau de scăriță și cu palmele întinse spuneau rugăciuni și binecuvântări.  Dar ea nu mai avea ce să le dea.  Își amintea de zilele de generozitate; atunci când le putea ușura, suferințele o atrăgeau, pe când acum o impacientau, chiar o dezgustau.  De fapt avea și ea o rană în inimă, mai rea ca cea a leproșilor și de ea nimeni nu se milostivea.  Cu cât săracii stăruiau să-i sărute picioarele și nu o lăsau să treacă, cu atât ea grăbea pasul, încercând să scape de ei.

Un alt chin o aștepta la biroul poștal, la intrarea în cartierul evreiesc.  Și acolo era o adunătură de zdrențăroși.  Toți evreii din Galiția, Polonia și Rusia așteptau ca pe o mană cerească vești de la familiile lor.  La ghișeu îngânau cu voce slabă tot felul de nume biblice și întindeau mâinile spre plicuri neobișnuite, scrise în mai multe limbi, care aveau nevoie de mai mulți traducători și luau un timp interminabil.

De pe cal Siona domina mulțimea de căciuli de blană și întinzând mâna pe deasupra ghișeului, ajungea în biroul unde se deschideau baloturile și se tria corespondența într-o harababură de nedescris.  Peste tot i se părea că recunoaște scrisul energic al tatălui ei.  Când, nerăbdătoare, lovea cu cravașa în geamul ghișeului, funcționarul se răstea la ea:

– Așteptați puțin!  Mai este un pachet întreg!

După mai multe încercări greșite, Siona nu avea încotro și aștepta.  Funcționarul îi întindea ziare, oferte, prospecte, facturi… dar nicio scrisoare de la tatăl ei.   Se întorcea abătută, iar mama, care o aștepta la poartă, îi recunoștea de departe descurajarea.

Așa trecură patru săptămâni nesfârșite.  Despre mersul lucrurilor aflau numai din ziare.  Dl Merle-Vanneau a venit la Londra ca delegat al Institutului Francez și a demonstrat definitiv că Deuteronomul era falsificat.  Manuscrisul a fost retras imediat din sala de expoziție.  Despre proprietarul manuscrisului nu se știa nimic.  Dispăruse.  La British Museum turbau de mânie, din cauza lui savanții englezi se acoperiseră de ridicol!  Iar tânărul cancelar, pe care la început îl disprețuiseră, îi făcea de ocară în articolele sale satirice din presa franceză.

Și în Germania fierbeau de mânie împotriva lui.  Profesorii care lăudaseră Deuteronomul se simțeau compromiși.  Prof Hartwig era să-și piardă postul în urma acestui dezastru.  Acum pretindea că nu fusese niciodată convins de autenticitatea documentului, că îl avertizase pe „prăvăliaș”, dar că acesta nu voise să-l asculte.  De altfel tăcerea lui ciudată îl condamna.  De ce nu se apăra, de ce nu combătea acuzațiile care i se aduceau?  La scrisoarea disperată a dnei Benedictus, el îi răspunse că soțul ei e un mișel, că ea va trebui să afle de la el prin orice mijloace care era proveniența Deuteronomului și să îl facă să declare public că prof. Hartwig fusese dintotdeauna neîncrezător.

„Soțul dvs. are deja la activul lui scandalul cu săpăturile moabite și dacă nu reușește să scape de bănuielile care planează asupra lui, veți înțelege că nu o vom mai putea primi pe Elisabeth în familia noastră ireproșabilă…”

Siona era indignată.  Ce bănuieli planau asupra tatălui ei de la săpăturile moabite și de care vorbise pastorul Berger?  Ce a mai spus răul și îndărătnicul de Merle-Vanneau despre tatăl ei?  Să fie noi calomnii ale lui Selim, care călătorise anul trecut la Paris?  Și de ce tatăl ei nu răspundea?  Își amintea că la primele acuzații, în urmă cu câțiva ani, tatăl ei ripostase, îi înfruntase pe dușmani, își dovedise buna-credință și nevinovăția.  Și acum de ce tăcea?  Londra era atât de departe!  Se simțea ofensat?  Suferea?  Sau poate le-a uitat și a plecat cu o altă Batșevă?

Își amintea fața lui Merle-Vanneau când acesta trecuse călare pe strada Creștinilor și îi zâmbise.  Desigur, pentru ei era o piază rea, dar poate că în realitate nu era chiar atât de hain?  Nu făcuse decât să dea crezare calomniilor lui Selim.  Și apoi ea știa că tatăl ei era uneori disprețuitor și violent, poate că îl jignise pe cancelar?  Siona se gândea să-i scrie, să-i spună că tatăl ei era un om bun, pe care ea îl iubea, să-i spună cât de nefericite erau acum mama ei și ea, singure, abandonate în această Palestină îndepărtată…  Dacă tatăl ei nu voia să se apere, ea era gata să pledeze în favoarea lui, va povesti tot ce știa despre bucățile de pergament, că le văzuse muiate timp de săptămâni întregi pentru a fi curățate, că văzuse cum tatăl ei își scotea ochii pentru a le descifra,  că îl ajutase să le transcrie și că își dădea cuvântul de onoare că Deuteronomul era autentic.

Când eram mică, înainte de a vă vedea de pe terasă, pe strada Creștinilor, îmi închipuiam că sunteți ca Moloch.  Vă implor, dle Merle-Vanneau, fiți acum salvatorul nostru.  Scrieți în ziarul Le Temps că tata e nevinovat.  Scrieți că nu pot trăi fără el.  Sunt convinsă că va citi articolul și se va întoarce la noi, iar eu vă voi mulțumi cât trăiesc.

Umila dv. servantă care vă sărută mâinile și se roagă să aveți parte de toate binecuvântările Celui de sus

                                   Siona Benedictus

Fără a sufla un cuvânt mamei, Siona trimise scrisoarea la Paris și așteptă cu o încredere nezdruncinată răspunsul care să o scape de toate nenorocirile.  Așteptă o lună întreagă, dar în zadar.  Atunci fu copleșită de o disperare cu adevărat biblică.  Un lung proces de introspecție o aduse la o concluzie înspăimântătoare: cu toate că se născuse la Ierusalim, nu-l adorase pe Domnul oștirilor.  Își aminti de blestemele din Deuteronom, pe care le copiase cu mâna ei și care se adresau celor care îi încalcă poruncile.  Da, păcătuise!  Păcătuise prin trufie, prin indiferență și prin necredință.  Și tatăl ei păcătuise.  Îl părăsise pe Dumnezeul strămoșilor săi, o iubise pe Batșeva, se îmbogățise pe seama manuscriselor furate din sinagogi, încercase să vândă străinilor poruncile Celui Veșnic, visase să stăpânească de unul singur țara pe care Dumnezeu a dat-o întregului neam.

Începu să citească Biblia și psalmii, iar când mergea la poștă, descăleca și aștepta răbdătoare printre caftanele murdare ale evreilor polonezi, invocând, la fel ca ei, pe Dumnezeul lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat, Dumnezeul viu al acestei țări.

Da, știa că va primi o scrisoare, știa că Dumnezeu din Ierusalim îi vedea suferința, că va împlini rugăciunile fiicei Sionului și repeta în gând, cu ochii ațintiți spre ghișeu: „Am o scrisoare!  Am o scrisoare!”

Dar Domnul Savaot era neînduplecat.

Veni iarna.  Vândură caii, îi concediară pe servitori.  Ouarda renunță la leafă, numai ca să nu o piardă pe Siona.  În casa mare și singuratică, cele trei femei se simțeau uitate de Dumnezeu și de lume.  Nimeni nu le mai călca pragul în afară de sora Hilda și de creditori.  Când Siona ieșea călare pe un măgăruș cenușiu, chiar și cerșetorii o ocoleau.  Nici Alice nu mai venea, iar duminica, la ieșirea din biserică, doamnele șușoteau între ele, nu se mai opreau să vorbească cu dna Benedictus și cu fiica ei.

Un alt motiv de tristețe pentru Siona era Freddy Moore, care venise în vacanța de Crăciun.  Era sublocotenent la Colonial Artillery.  Era superb în tunica roșie și casca colonială.  Dna Moore ieși din biserică la brațul lui.  Freddy își răsucea mustăcioara blondă și nici nu o luă în seamă pe prietena lui de altă-dată.

La prăvălie personalul era dezorientat și domnea o harababură de nedescris.  Sosise transportul anual de marfă, dar angajații se temeau să deschidă lăzile.  Scrisorile editorilor și facturile se acumulau, iar dl Alfred era depășit de împrejurări.  Totuși pelerinii nu lipseau, sezonul era bun și prăvălia ar fi trebuit să aducă profit, numai că angajații nu știau ce să facă, sau pur și simplu leneveau.  Câștigul zilnic adus de dl Alfred era aproape nul, femeile abia aveau cu ce să-și țină zilele și unde mai pui că trebuiau să plătească chiria și internatul Elisabethei!  De atâtea griji dna Benedictus uita uneori chiar teama pentru soarta soțului.  În schimb Siona cea romantică s-a dovedit a fi o persoană foarte practică.

– Nu plânge, mamă, până la sfârșitul lunii îți fac eu rost de banii pentru internat!

În fiecare dimineață încăleca pe măgar și mergea la prăvălie.  Verifica registrul de încasări și plăți, supraveghea vânzările, primea comenzile pentru coperțile din lemn de măslin, le ducea dulgherului evreu de la poarta Jaffa și îi indica ce versete să graveze cu litere ebraice.

Se ocupa și de albumele de flori sălbatice din Țara Sfântă, precum și de abajururi din flori presate între două foi de hârtie transparentă.  Mergea în mica colonie austriacă, la surorile Blankherz.  Pentru ea era un moment de răgaz.  O primeau la fel ca pe tatăl ei, îi ofereau un păhărel de Marsala și niște bezele.  De ani de zile erau neschimbate, își păstraseră manierele aristocratice, fețele visătoare, iar dra Malvina mai purta broșa cu portretul logodnicului și cosița blondă, încolăcită în creștetul capului ca un cuib de pasăre.

Amândouă o întrebau cu privirea:

– Nimic nou?

Siona clătina din cap, apoi se așeza, iar cele două surori se întorceau la masa lor și la nenumăratele lor cutiuțe din care scoteau cu penseta frunze, stamine și petale de toate culorile.  Sionei îi plăcea mirosul de gumă arabică și de flori uscate.  Pe rafturi, în jurul ei, erau aranjate cu grijă operele lui Siegfried, logodnicul și „marele artist”: ursuleții pe un balansoar, dansatoarea tiroleană, nasturii de vânătoare și cuțitul cu mâner cioplit din corn de cerb, la care se adăuga un coșuleț de pâine sculptat și o călimară în formă de capră neagră.

De fiecare dată dra Malvina îi arăta colecția și Siona o admira de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară.  Apoi priveau pe fereastră, dacă nu cumva se aducea vreo scrisoare.   Veșnica logodită își petrecea viața cu gâtul întins spre fereastră, când nu era aplecată asupra florilor de pe masa de lucru.  Ultima scrisoare a lui Siegfried data de cinci luni.  Tatăl Sionei nu mai scrisese de unsprezece săptămâni.

– Oh, spunea dra Malvina fetei care plângea, nu au trecut nici trei luni.  Poți să mai aștepți puțin.

Dar ea însăși era foarte tristă și pentru albumele ei compunea numai scene ale calvarului.

Luându-și rămas bun, Siona se întreba cu o dușmănie surdă: „Ce are cu noi occidentul, de ne face să suferim atât?”

12

Era la început de februarie.  Primăvara din Iudeea era mai frumoasă ca oricând.  Era plin de brândușe, ciclame, stele de Betleem, iar migdalii erau în floare.  Era o zi atât de frumoasă încât Siona nu se îndura să meargă la prăvălie.  Ca în zilele fericite de odinioară se plimba prin casă și prin grădina înmiresmată.

Ouarda își petrecea după-amiaza afară, la fel ca în timpul verii, așezată pe dalele răcoroase, sprijinită de ghizdurile fântânii.  La fel ca altă-dată cânta, lănțișoarele, amuletele și beșlicii zornăiau, iar struțul o privea atent, mișcând din aripi…

Cățărată în migdalul de lângă sufragerie, Siona o asculta.  I se părea că redevenise fetița care se amuza cu cameleonii și cu visurile…  Era pătrunsă de frumusețea primăverii și după atâta tristețe și griji, inima îi era din nou plină de bucurie și fără să-și dea seama se legăna pe crăcile migdalului și cânta împreună cu Ouarda.

Deodată se opri.  Din casă răzbăteau voci surde și un zgomot de pași pe dalele de piatră.  Prin fereastra sufrageriei văzu trei bărbați încruntați: cancelarul consulatului britanic, bancherul și reverendul Green.  Se așezaseră în jurul fotoliului unde mama ei își petrecea timpul tricotând, dar acum andrelele zăceau pe podea.  Mama arunca musafirilor priviri speriate.  Din păcate Siona nu auzea ce spuneau – vorbeau cu glasuri scăzute și Ouarda făcea zgomot.

Pe neașteptate mama scoate un țipăt.  Cei trei bărbați se reped spre ea.  Siona coboară din pom într-un salt.  Se aud țipete:

– Aduceți apă!  Apă!  Săruri!

Între timp mama și-a revenit.  Palidă, cu buzele tremurânde, își ia rămas bun de la vizitatori:

– Dumnezeu îmi va da putere să suport nenorocirea.  Vă mulțumesc, domnilor.

După plecarea lor, mama se aruncă în brațele Sionei și o strânge la piept cu o violență și cu o disperare atât de mare, încât amândouă cad în genunchi, îmbrățișate, iar mama hohotește de plâns:

– Tatăl tău e mort!  E mort!  E mort!

În următoarele trei zile sora Hilda veni să o vegheze pe dna Benedictus.  Tot ea îi povesti Sionei că bietul ei tată era mort de două luni.  După acuzațiile lui Merle-Vanneau, i s-a întunecat mintea.  A părăsit hotelul, abandonând cea mai mare parte a bagajelor – lăzi întregi de cadouri cumpărate pentru soția și pentru fiicele lui – și de atunci a rătăcit dintr-o țară în alta, dintr-un oraș în altul, dintr-un hotel în altul.  Și-a pierdut memoria, în fiecare hotel lăsa în urmă lucruri, scria scrisori pe care nu le trimitea.  Într-o zi a ajuns la Rotterdam, în Olanda.  De ce tocmai acolo?  Cine știe?  S-a oprit la hotelul Bloemendaal, valea florilor; poate că numele îl atrăgea?  Acolo și-a regăsit pentru o vreme luciditatea, și-a amintit de soția și de fiicele lui, le-a scris, dar nu a adresat plicurile, apoi, prins din nou de tenebre, a murit, întins pe pat…

– A murit așa, deodată? – întrebă Siona.  Dar cum, ce avea?

Mâinile nașei sale tremurau atât de tare și surâsul ei era atât de trist, încât a trecut o vreme până ca ea să răspundă:

– Bunul Dumnezeu l-a luat la El și i-a alinat suferința.  Tatăl tău nu te-a uitat, Siona.  Mai târziu, când vei fi mare, vei primi ultima lui scrisoare.  Te numea „micuța mea floare, lumina ochilor mei”  Trebuie să te rogi pentru el, Siona, trebuie să te rogi pentru pacea sufletului său!

„Tata e mort de două luni,” își repeta Siona, singură în sala de studiu, încă plină de inscripții și de manuscrise; pe masă Biblia lui era încă deschisă la Deuteronom…  „Tata e mort de două luni!  Când mergeam la poștă după scrisorile care nu mai veneau, când i-am scris lui Merle-Vanneau, când m-am rugat Domnului, când mi-am regăsit speranța, când am început să cred în mila oamenilor și în bunătatea lui Dumnezeu, bietul tata odihnea deja sub pământ și toate rugăciunile noastre nu au servit la nimic.  A murit la Rotterdam, în Olanda!”

Ah, cât de lugubru suna „Rotterdam” și cât de trist suna „Olanda” pentru locuitoarea muntelui Sion!

„Rotterdam, Olanda…  Rotterdam…  O fi însemnând putreziciunea damnaților (Rot of the damned), sau poate digul șobolanilor (Rat dam)?”

În cartea ei de geografie scria: „Rotterdam este un oraș comercial înfloritor, situat între numeroase canale.”  Siona își închipuia cimitirul îmbibat de apă și crucile dârdâind…

– Bietul tata!  Trebuie să-i fie foarte frig!

Se gândea la cimitirul musulman de pe Câmpia Filistenilor, care se vedea de pe terasa casei lor și despre care tatăl ei remarca de fiecare dată: „Ce bine trebuie să fie acolo, să stai culcat la soare…”

Ce soartă tragică avuse tatăl ei!  Să trăiască la Ierusalim, să străbată deșerturile, să se aplece peste heleșteul Batșevei – și să moară la celălalt capăt al lumii, printre apele înghețate!

Siona deschise atlasul.  Iată Europa, o masă formidabilă și multicoloră, plină de nume, pe când patria Sionei era atât de departe, parcă rușinată, pierdută, înghesuită între imensa singurătate a Arabiei și Africa barbară.

Or fi ei puternici, se gândea Siona, dar cât sunt de cruzi!  Ce am auzit despre Europa e numai trădare și durere!  Iată Olanda și Rotterdam, unde a murit tata; Anglia și Londra cu British Museum, unde oamenii l-au slăvit pentru ca apoi să-l trădeze; Berlin cu familia Hartwig care a abandonat-o pe Elisabeth; Paris unde stă Merle-Vanneau.  Lumea zice că noi trăim într-o țară sălbatică și periculoasă, unde se moare de holeră și de insolație, dacă nu cumva într-un masacru.  Tata a trecut prin multe primejdii, printre molime și beduini, dar de fiecare dată s-a întors teafăr și a murit tocmai în Olanda, o țară modernă, sănătoasă și sigură.  A murit de răutatea oamenilor și pentru că nu mai credea în fericire.

Siona simțea că în inima ei sălbatică fierbe ura pentru această Europă ipocrită și civilizată.

***

Când mama ei reuși să se scoale din pat, reverendul Green, misionarul Gutmann și pastorul Berger veniră de mai multe să o vadă.  În salonul de la etaj, unde Siona nu era primită, se țineau consfătuiri sumbre și nesfârșite, de la care mama ei ieșea abătută și plânsă.

„Oare despre ce vorbesc?” se întreba Siona, încercând să tragă cu urechea.

Într-o zi, după plecarea bărbaților, mama ei i se aruncă de gât:

– Nu vor să spună rugăciuni pentru tatăl tău la biserică!

– Nu vor?  Dar de ce?

– Pentru că… pentru că, o, copila mea, tatăl tău s-a sinucis, și-a pus singur capăt zilelor…

Și îi șopti la ureche, ușurată:

– Și-a tras cu pistolul un glonț în cap.

Disperarea Sionei era fără margini.

„Tata s-a sinucis!  Și-a pus cu bună știință capăt zilelor,” își repeta ca bătută în cap.  „N-a mai vrut să se întoarcă la noi, n-a mai vrut să trăiască.”

Încerca să-și închipuie calvarul prin care a trecut, cum, după ce pierduse orice speranță, a umblat fără țintă prin Europa, sărac, abandonat, rătăcit, de o sută de ori mai nenorocit ca proverbialul evreu rătăcitor.

„Ah!” gândea Siona.  „Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut!  Aș fi plecat după el, l-aș fi găsit, aș fi pus mâna în mâna lui, am fi rătăcit împreună, l-aș fi adus aici și am fi trăit în țara Moab, unde beduinii ne-ar fi primit.  Sau dacă totuși ar fi vrut să moară, după ce i-au murit visurile, aș fi murit împreună cu el, m-aș fi cuibărit lângă el pe patul din hotelul Bloemendaal – valea florilor – și am fi plecat împreună spre valea morții…  S-a sinucis!  Bietul meu tată s-a sinucis!”

Își amintea de cele câteva morminte fără nume și fără cruce, dintr-un colț al cimitirului protestant, pe lângă care nu puteai trece fără a te înfiora.

– E colțul sinucigașilor, îi spusese mama.  Pentru ei nu există nici iertare, nici mântuire, în vecii vecilor…

Acum tatăl ei, tatăl ei iubit zăcea și el, blestemat și părăsit, în colțul sinucigașilor, într-un cimitir vast și rece…

Dar apoi își spuse: „Dacă ajung și eu cândva în Europa, întâi și-ntâi mă duc la Rotterdam, la mormântul lui.  N-o să mă rog, eu nu mă mai rog niciodată, dar o să-i aduc frunze din palmierii Iordanului, din palmierii păcii veșnice!

***

În duminica următoare la biserica anglicană s-au citit totuși rugăciunile pentru odihna sufletului lui Guillaume Benedictus – văduva a reușit să-l convingă pe episcop, pentru că era un fapt dovedit că librarul își curmase zilele într-un moment de nebunie.

Siona s-a dus la biserică împreună cu mama ei.  A îngenuncheat pe lădița de prayer books, dar nu s-a rugat și nu a plâns aproape deloc.  Oamenii care o priveau, își ziceau: „Știam noi că e o fată orgolioasă.  Seamănă cu tatăl ei.”

La întoarcere, mergând pe măgarii lor slăbănogi de-a lungul zidurilor singuratice și a șanțurilor de apărare pline de vulturi, Sionei i se părea că toată dezolarea Ierusalimului s-a adunat în inima ei și cu o amărăciune exaltată își recita: „O, fecioară, fiică a Sionului, durerea ta e nemărginită ca marea, cine va putea să ți-o aline vreodată?”

***

Două luni mai târziu familia Benedictus a părăsit Ierusalimul pentru totdeauna.

Dis-de-dimineață o căruță de modă veche, condusă un vizitiu șvab, se opri în fața porții, pe drumul Jaffei.  Pe aleile înflorite ale grădinii din Cântarea Cântărilor, hamalii cărau lăzi și valize, o întreagă gospodărie.  Printre ele se afla o veche geantă, pe care mama Sionei, pe atunci diaconeasă, o adusese cu ea din ținutul Hessen.  Mai erau și două plăpumi, pe care dna Benedictus le cumpărase în mod special de la o evreică poloneză, pentru că știa că în Germania era frig, chiar dacă era deja aprilie.

Când terminară de încărcat căruța, apărură în prag mama și fiica, în rochii simple de doliu, făcute de un croitor armean.  Plăpândă, slăbuță, cu bărbia ascuțită și fața palidă cu ochi mari și triști, Siona, cu toate că trecuse de paisprezece ani, arăta ca o fetiță mică.  Negăsind o pălărie de doliu, își vopsise cu lac negru o pălărie de pai, care lucea de parcă ar fi fost de tablă, apoi o garnisise cu câteva margarete din anul trecut, muiate în călimară.

Nu mai semăna cu îngerul Ariel, ci mai degrabă cu îngerul morții, pentru că ținea în mână un buchet de frunze de palmier.

Cele două femei nu prea știau spre ce țară își îndreptau pașii, încotro le mâna soarta.  Știau doar că pentru început mergeau la Berlin, la familia Hartwig, care, cuprinsă de remușcări, se oferise să le găzduiască până își vor găsi un rost.

Totul din casă și din prăvălie fusese vândut și banii abia ajungeau ca să acopere datoriile și să plătească drumul: două bilete de vapor de clasa a II-a până la Triest și de acolo două bilete de tren de clasa a III-a până la Berlin.  Singurele lucruri care le-au rămas erau lăzile cu manuscrise, vechea Biblie ilustrată și puțina argintărie pe care dna Benedictus o moștenise de la o mătușă.

Siona, „mica Sulamită”, „mica regină din Saba” pleca spre Europa umilită și deznădăjduită.  Era aceeași călătorie pe care sora ei o făcuse cu trei ani în urmă în veselie și confort,  Siona nu urma să vadă nici piramidele, nici castelul Miramar cu mobila sculptată din coarne de cerb, nici marile piețe din Viena, nici Opera Regală din Dresda; ea făcea drumul din orient în occident în sărăcie și durere.

Terminaseră de încărcat bagajele.  Sora Hilda, dl Alfred și surorile Blankherz așteptau lângă căruță, ca să-și ia rămas bun.

Ouarda, cu o boccea pe cap, se întorcea la Betleem.  Plângea în hohote, strângând-o la piept pe fetița ei.  În seara dinainte îi dăduse ca amintire două brățări de argint, cele mai frumoase pe care le avea, precum și amuleta în formă de pește, ca să o păzească de vrăjile rele ale occidentului. 

– Luați loc! Plecăm! – strigă vizitiul șvab.

Dra Malvina o sărută pe Siona:

– Ce noroc pe tine să pleci în Europa!

Siona plângea.

– Aș fi preferat să rămân aici.

– Vorbești așa pentru că nu știi!  O să vezi, când o să trăiești la Berlin și o să cunoști civilizația, n-o să te mai gândești la Palestina cea săracă și n-o să mai vrei să te întorci la Ierusalim.

Dar Siona clătina din cap.

Ridicată în picioare în căruță, îmbrățișă cu o privire orașul așezat pe coline, vechile ziduri, Câmpia Filistenilor, Munții Iudeei și în depărtare țara Moabului, ca o eșarfă liliachie care unduia la orizont.

Vizitiul plesni din bici și căruța se puse în mișcare.  Vălul alb al Ouardei flutura în vânt și Siona rosti cu voce solemnă, parcă ar face un jurământ:

„De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!” (Ps. 137: 5)