Tărlungeni

Amintirile mele privind viața la țară au început în anii triști ai celui de al Doilea Război Mondial. Evacuați din Ploiești, ne aflam la Brașov, unde tatăl meu presta muncă obligatorie la întreprinderea municipală. Eu frecventam clasa a II-a primară a școlii evreiești, când au început bombardamentele aviației anglo-americane asupra orașului.

Lumea privea îngrozită fumul des care se ridica din clădirea gării și a fabricii Nivea. La confluența străzilor Carmen Sylva (acum Dobrogeanu Gherea) și Castelului, noi copiii care locuiam în apropiere, priveam uimiți victimele arse, scoase dintr-un adăpost anti-aerian unde explodaseră câteva bombe. Ținta avioanelor fusese probabil o baterie germană de tunuri anti-aeriene, amplasată pe muntele Tâmpa, câteva sute de metri mai sus.

Sirenele sunau aproape în zilnic, alarmând populația de iminența unei noi incursiuni a aviației americane. În aceste condiții, tatăl meu a decis ca mama și cu mine să ne mutăm deocamdată la țară, feriți de primejdia bombardamentelor. Cu modestele lor rezerve financiare, părinții au închiriat o cameră la o familie de țărani unguri din comuna Tărlungeni.

Înainte de a împlini opt ani, la numai 14 km de Brașov am descoperit o altă lume, pentru mine complet nouă. Am văzut prima oară cum se scoate apa din fântână, cum se mulge o vacă, cum se face un foc cu lemne…

Mergeam cu căruța “la câmp”, împreună cu gospodarul și cei doi fii ai săi, pentru a împrăștia îngrășămintele naturale pe țarină, sau a culege recolta de cartofi.

Pe la ora prânzului, gospodina casei aduna păsările de curte, strigând „piu-piu-piu”. Păsările, găini, cocoși, puicuțe, rațe, gâște și un curcan, veneau în fugă și ciuguleau cu poftă grăunțele pe care ea le arunca din poală. Eu, care vedeam prima oară în viață un asemenea eveniment, mă amuzam grozav.

Dimineața am ieșit în curte și am început să strig și eu „piu-piu-piu”. La chemarea mea, tot păsăretul a sosit în fugă, iar eu mă amuzam să văd cum reacționează bietele păsări, nedumerite că nu primesc tainul așteptat. Gospodina a ieșit imediat în curte și m-a certat. Am făgăduit că nu voi repeta niciodată acțiunea mea nesăbuită și luând în considerare inocența vârstei, am fost iertat…

O recompensă demnă de reținut: Mi s-a încredințat o căciulă plină cu pui de găină abia ieșiți din găoace. Vădit impresionat, îmi amintesc până astăzi piuitul micilor vietăți aurii din căciula pe care o țineam în brațe. Era prima oară în viață că vedeam așa ceva!

***

Într-una din zile, împreună cu Lukács, fiul gazdei noastre, am urcat dealul înverzit din apropiere, coborând apoi în comuna Zizin, unde am savurat pe îndelete delicioasa apă minerală.

Colindam adesea pășunile învecinate, alergând prin iarbă după ghemotoacele de “poleială” aruncată din avioanele americane care survolau frecvent zona. Ulterior am aflat că “poleiala” era lansată din bombardierele Liberator pentru a împiedica vizibilitatea artileriei anti-aeriene germane.

În acele zile, acolo pe deal, am prins câteva afișe în limba română cu texte antinaziste, aruncate din avioanele americane. Din ele îmi amintesc până azi întrebarea neînțeleasă atunci: „Cine a impus Diktatul de la Viena, care v-a răpit nordul Transilvaniei?”

De sus, de pe deal, prietenul meu Lukács mi-a arătat undeva, în zare, niște case și turle de biserici aflate nu departe, precizând:

– Vezi, acolo e Ungaria!

Nu am înțeles afirmația lui, deși pe atunci aceasta era realitatea. Presupun că era colțul de sud-est al teritoriului transilvănean, alocat Ungariei la 30 august 1940, de așa-numitul Diktat de la Viena, zonă care putea fi văzută cu ochiul liber de pe dealul dintre Tărlungeni și Zizin. Nefiind în temă cu Diktatul cu pricina, nu înțelegeam defel cum clădiri aflate la graniță, undeva după Oradea, se văd de lângă Brașov! Pe atunci cunoșteam doar harta României Mari, “de la Nistru pân’ la Tisa”, din cancelaria școlii evreiești din Brașov, pe care o frecventasem până nu de mult.

După o vreme autoritățile ne-au impus să părăsim încântătoarea localitate și ne-am despărțit de familia prietenului meu Lukács. Nu mult după aceea, într-o zi istorică din august ‘44, tata ne-a anunțat: „S-a încheiat un armistițiu, armata română a întors armele și va lupta acum împotriva Germaniei!”

Anii au trecut, am călătorit prin lumea largă și deși nu am revenit niciodată la Tărlungeni, am rămas mereu cu amintirea primei mele întâlniri cu pitorescul mediu rural…

Comuna Ștefan cel Mare, Jud. Neamț

Anii au trecut și viitoarea mea soție, absolvind facultatea de medicină din București, a fost repartizată în comuna Ștefan cel Mare, la 14 kilometri de Piatra Neamț. Relația noastră romantică, începută de câțiva ani, urma să continue în condiții mai vitrege, dar nu imposibile.

Săptămânal, la miezul nopții, părăseam Gara de Sud din Ploiești cu “Automotorul Roșu”, rapidul care lega capitala cu Bicazul. Pe drum îmi comandam cașcaval la capac, epuizând astfel modestul meu salariu de inginer stagiar. În zori, ajungând la autogara din Piatra Neamț, încercam să obțin un loc în autobuzul pentru Ștefan cel Mare. Nu era ușor. În fața mulțimii de doritori, șeful autogării încerca să stabilească prioritatea intrării în autobuz, strigând într-o pâlnie:

– Să intre mai întâi tovarășii care au sarcini de partid în localitate. Apoi: Să între și femeile gravide sau care alăptează prunci…

Atunci interveneam la șef:

– Ascultă, domnule, am sosit azi-noapte tocmai din Ploiești să-mi văd logodnica. E medic la dispensarul din Ștefan cel Mare. Și pentru a întări impresia adăugam: Sunt inginer la uzina 1 Mai!

Da, ne aflam într-o perioadă și într-o zonă geografică în care un asemenea titlu mai avea încă prestanță. La auzul acestor argumente, șeful autogării anunța:

– Acum intră tovarășul inginer de la Ploiești!

***

Apariția mea în fața dispensarului, la gospodăria familiei din satul Șerbești, unde locuia viitoarea mea soție, era salutată de chiotele copiilor, al căror dialect la început îl înțelegeam cu dificultate:

• O ghinit domnu’ injiner!

După amiază ascultam relatările soției despre cazurile medicale survenite. O bătrână lovită cu sapa în cap, care avea nevoie de câteva suturi, extragerea manuală a placentei din uterul unei lăuze, un sugar în vârstă de o lună cu convulsii și multe alte cazuri de loc facile pentru un medic începător. Urma o cină de pomină: friptură de porumbel, tochitură moldovenească cu mămăliguță cu mujdei de usturoi din belșug. Eu aduceam „Spumă de drojdie”, pe care gazda o îndulcea cu miere de albine.

***

Pe o vreme însorită de toamnă am decis să renunț la Automotorul Roșu. Un tren accelerat m-a adus la Gheorgheni. În pantaloni de schi și bocanci adecvați am traversat Cheile Bicazului în mare parte per pedes și ocazional, pe platforma unor camioane. Aveam 25 de ani. De la Barajul Bicaz am ajuns la destinație tot așa, alternând diverse mijloace de transport. Eram frânt de oboseală, dar cu zâmbetul pe buze. Când am ajuns, au trecut câteva secunde până copiii gazdei s-au dumirit cine sunt, după care au strigat la unison:

– O ghinit domnu’ injiner!

O nuntă de pomină la Pietroasele, jud. Buzău

Colegul nostru Vasile Berinde a decis să se însoare, schimbând statutul de mare crai cu cel de om căsătorit. Nunta a avut loc în renumita localitate viticolă Pietroasele și a fost un eveniment pentru inginerii stagiari din marea uzină prahoveană unde lucram, dar nu numai. Printre invitați se aflau și o parte din conducătorii întreprinderii noastre, cu soțiile. A participat și întreaga protipendadă a comunei, în frunte cu primarul. Mireasa avea o poziție importantă în organizația de partid din București și în consecință au fost invitați numeroși ștabi din capitală. Cei mai spectaculoși dintre participanți au fost însă consătenii lui Berinde, sosiți tocmai din Țară Oașului. Au făcut senzație micile sale surori, șase la număr, îmbrăcate în costum național și purtând pe cap clopul tradițional!

Desigur că mâncarea și băutura a fost la înălțime: pui fripți, oale cu sarmale și butoaie cu renumitul vin de Pietroasele. Cu totul deosebită a fost diversitatea muzicii, adecvate structurii eterogene a invitaților.

În curte cânta un taraf de lăutari, spre satisfacția deplină a invitațiilor din mediul rural, care învârteau hore și sârbe îndrăcite.

Într-un chioșc, oaspeții mai în etate se delectau cu romanțele interpretate de o solistă acompaniată la acordeon, care relua cu succes repertoriul Ioanei Radu. Oamenii cântau împreună cu solista. La fragmentele mai triste ale romanțelor, mulți aveau lacrimi în ochi. Trecând pe aproape, am auzit vocea solistei și vocile bunicilor din chioșc, interpretând dramatica melodie „De când ne-a aflat mulțimea ne vorbește zi și noapte, când de rău și când de bine”…

Într-o încăpere mare era instalată orchestra. Ștabii cu nevestele și unii orășeni mai maturi dansau valsuri și tangouri. Se auzeau și melodii din perioada interbelică, ca Valurile Dunării sau Femeia, eterna poveste.

Tineretul era atras de zgomotul infernal care răzbătea din altă cameră, unde la sunetele unui magnetofon sonorizat la maximum, adolescenții dansau rock and roll sau melodia în vogă Twist again.

Nu au lipsit nici micile scandaluri. Un tânăr inginer s-a izolat împreună cu sora miresei într-un automobil din parcare. Colegii au reușit să o potolească pe mama ultragiată, spunând că au fost numai câteva sărutări nevinovate.

Da, a fost o nuntă de pomină, ale cărei ecouri răsună și azi până în Țara Oașului…

După câțiva ani l-am revăzut pe Berinde pe Calea Victoriei, în clădirea Ministerului Construcțiilor de Mașini, unde era șef de serviciu. Ne-am îmbrățișat, iar el a influențat comisia, care mi-a rezolvat favorabil contestația unui dosar de inovație.

Recent, din Țara Sfântă, am încercat fără succes să-l contactez telefonic. Din păcate, numele Vasile Berinde nu mai apare în cartea de telefon.

Theodor Toivi