“20000 de nume” – o carte cu date despre supravieţuitorii Holocaustului din Transilvania de Nord

Recent a apărut cartea lui Gidó Attila cu titlul 20.000 de nume. Evidenţa deportaţilor din Transilvania de Nord rămaşi în viaţă (Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2020, 635 p, ISBN 978-606-8377-67-4). Redăm aici câteva fragmente din studiul introductiv:

Au trecut şaptezeci şi şapte de ani de la deportarea evreilor din Ungaria şi din Transilvania de Nord şi şaptezeci şi şase de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz.

În epilogul volumului Cartea lagărelor (Táborok könyve, 2017), o carte despre deportările din Ungaria şi despre viaţa celor deportaţi, semnată de Zoltán Vági şi Gábor Kádár, doi autori consacraţi pe plan internaţional, citim următoarele: „[D]upă o perioadă de mai bine de 70 de ani […] nu am reuşit să aflăm foarte multe informaţii despre identitatea şi destinul victimelor lagărelor de concentrare. […] Condamnate la anonimat, victimele – evrei, romi, deţinuţi politici, cu alte cuvinte maghiari – rămân în continuare fără destin”. Constatarea e valabilă şi pentru populaţia evreiască din Transilvania de Nord. Identitatea multor victime a rămas necunoscută, şi până recent nu se ştiau multe amănunte nici cu privire la identitatea supravieţuitorilor, dată fiind lipsa documentelor care să acopere întregul areal. Deşi există liste cu numele victimelor publicate în diferite volume memoriale (yizkor books) care prezintă tragedia populaţiei evreieşti dintr-o localitate dată, aceste liste sunt de regulă incomplete. Iar majoritatea lor nu publică lista supravieţuitorilor. În acest sens putem afirma că nu doar victimele, ci şi supravieţuitorii rămân fără destin. În cadrul stagiului de cercetare efectuat în 2014 la Arolsen Archives – International Center on Nazi Persecution am identificat un material compus din două părţi, ce conţine nume şi date personale despre evreii din Transilvania de Nord care au supravieţuit deportărilor şi s-au întors în Transilvania în anii 1945-1946. În ultimii ani, lista formată din cele două părţi a fost unificată într-un singur document pdf accesibil online din anul 2019: https://collections.arolsen-archives.org/en/archive/3-1-1-3_660000/?p=1&doc_id=78808373. Cele aproape 20.000 de nume împreună cu datele aferente pot contribui nu numai la studiul Holocaustului, ci şi la creionarea unui destin, dacă nu pentru victime, măcar pentru cei rămaşi în viaţă.

Evreii din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului

Arbitrajul de la Viena din data de 30 august 1940 a suspendat temporar disputele teritoriale româno-maghiare. Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, ceea ce a însemnat că din momentul respectiv comunităţile evreieşti din Transilvania de Nord au fost supuse legislaţiei maghiare, împărtăşind soarta evreilor din Ungaria.

Armata maghiară a intrat în Transilvania de Nord la începutul lunii septembrie 1940, preluând controlul în teritoriu imediat după retragerea administraţiei române. Odată cu instaurarea administraţiei maghiare, 151.312 persoane de religie izraelită, reprezentând 5,9% din totalul populaţiei conform datelor recensământului maghiar din 1941, au intrat din nou, după o perioadă de 22 de ani, sub autoritatea statului maghiar. În conformitate cu legile antisemite adoptate în Ungaria, populaţia evreiască a fost definită în termeni de rasă, motiv pentru care categoria de evreu s-a lărgit şi a inclus nu doar persoanele de religie izraelită, ci şi creştinii consideraţi evrei pe baza unui set de criterii date. În acest fel, măsurile antievreieşti ale administraţiei maghiare au fost aplicate în cazul a 164.052 de persoane din Transilvania de Nord, reprezentând 6,4% din totalul populaţiei din regiune.

Ocuparea Ungariei de către Germania în data de 19 martie 1944 a precipitat evenimentele. Perioada s-a dovedit a fi fatală pentru evrei, chiar dacă ocuparea Ungariei şi a Transilvaniei de Nord nu implica în mod necesar nici ghetoizarea, nici deportările.

Odată cu instituirea măsurilor de ghetoizare şi de deportare din 1944, teritoriul a fost împărţit în două zone de deportare. O parte din teritoriu, judeţul Maramureş (împreună cu Maramureşul de Nord ce aparţinuse în trecut de Ucraina Subcarpatică), aflat în nordul Transilvaniei de Nord, a fost încadrat în zona de deportare cu numărul I, iar cealaltă parte, compusă din mai multe unităţi teritorial-administrative din Transilvania de Nord (Satu Mare, Bihor, centrul Transilvaniei şi Ținutul Secuiesc), a fost încadrată în zona de deportare II.

Iată şi localităţile din Transilvania de Nord unde au fost înfiinţate ghetouri, respectiv tabere de concentrare de unde erau deportaţi evreii: în zona I avem localităţile Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus; iar în zona II, localităţile Satu Mare, Baia Mare, Oradea, Șimleu Silvaniei, Dej, Cluj, Târgu-Mureş, Bistriţa şi Reghin. După cel de-al doilea arbitraj de la Viena, teritoriul comitatului Maramureş din Transilvania de Nord s-a extins, cuprinzând şi localităţi din nordul comitatului, care în perioada interbelică aparţinuseră Uniunii Sovietice. Potrivit afirmaţiilor din istoriografia temei, centrele de deportare din noile teritorii, precum cele de la Boureni şi Slatina, au fost incluse în grupul celor din Transilvania de Nord. În 1940 o serie de alte localităţi care aparţinuseră judeţului Satu Mare în perioada interbelică au fost trecute de administraţia maghiară în comitatul Ugocea. Evreii din aceste localităţi au fost transportaţi în 1944 în ghetourile din Transcarpatia şi nu în cele din Transilvania de Nord.

Deportările din Transilvania de Nord au început la Sighetu Marmaţiei în data de 16 mai şi s-au încheiat în 7 iunie în Cluj.

Trenurile cu deportaţii din Transilvania de Nord treceau prin Košice. Conform datelor înregistrate de comandantul gării Košice, putem presupune că numărul evreilor deportaţi din Transilvania de Nord şi transportaţi în lagărul Auschwitz-Birkenau a fost de 131.639.

Eliberarea şi revenirea în ţară

 Aproximativ 35.000-40.000 de persoane au supravieţuit Holocaustului din Transilvania de Nord. O mare parte a supravieţuitorilor, în jur de 25.000-30.000 de persoane, provin din grupul evreilor deportaţi, dintre care numai circa 20.000 s-au întors acasă

Cealaltă parte a supravieţuitorilor fuseseră eliberaţi din detaşamentele de muncă obligatorie sau reuşiseră să evite moartea în alt mod (au stat ascunşi, s-au mutat la Budapesta, au fugit în România, au fost salvaţi cu aşa-numitul „tren Kastner”, au obţinut acte false etc.).

La scurt timp după trecerea României de partea Naţiunilor Unite la 23 august 1944, trupele sovietice şi române au început să lanseze atacuri împotriva Transilvaniei de Nord. În 10 septembrie 1944, când trupele române au intrat în Sfântu Gheorghe, în tot judeţul Trei Scaune erau doar cinci evrei (numărul evreilor în judeţ depăşea 700 înainte de deportări). Situaţia era la fel şi în alte zone ale Transilvaniei de Nord. În 11 octombrie, dată la care armata sovietică a intrat în Cluj, în oraş nu mai erau decât câteva sute de evrei. Situaţia era similară şi în Oradea. Doar o mână de evrei mai erau în oraş în momentul eliberării din 12 octombrie. În afară de persoanele detaşate la muncă obligatorie în cadrul protecţiei aviatice staţionate în oraş, trupele au găsit doar 3-4 familii de evrei şi câteva persoane cu scutiri.

Primii care au revenit în ţară au fost bărbaţii evrei din detaşamentele de muncă obligatorie. Aceştia, împreună cu cei din detaşamentele de muncă eliberate la faţa locului şi cu o mână de evrei civili, aveau să relanseze activitatea organizaţiilor evreieşti. Tot ei au început renovarea şi punerea în funcţiune a clădirilor comunitare (mai cu seamă sinagogi, case de rugăciune, instituţii sociale). Întoarcerea bărbaţilor din detaşamentele de muncă obligatorie a fost un proces continuu care a durat până la începutul anului 1945. Până la revenirea în ţară a supravieţuitorilor deportaţi, ei au constituit miezul societăţii evreieşti, societate aflată în plin proces de reorganizare.

Eliberarea Transilvaniei de Nord s-a încheiat la 25 octombrie 1944. Administrarea teritoriului avea să fie asigurată de Comisariatul Român pentru Administrarea Regiunilor Eliberate din Transilvania, constituit la propunerea lui Iuliu Maniu. Mai târziu, în 14 noiembrie, administrarea Transilvaniei de Nord va fi preluată de sovietici. Administraţia română va reveni abia după 9 martie 1945.

Aşadar întoarcerea evreilor care au supravieţuit Holocaustului şi reorganizarea vieţii comunitare au avut loc în scurta perioadă de ocupaţie sovietică, ce a început după expulzarea administraţiei române în toamna anului 1944 şi a luat sfârşit la întoarcerea ei în primăvara lui 1945. În această perioadă mai multe organizaţii din ţară (Comitetul Democratic Evreiesc) şi din străinătate au lansat o serie de acţiuni de importanţă majoră pentru evreii din Transilvania de Nord (American Jewish Joint Distribution Committee; Ezra; Secţia de Ajutorare I a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii; Congresul Mondial Evreiesc).

Au existat mai multe organizaţii care se ocupau cu salvarea şi repatrierea deportaţilor. Comitetul de Ajutorare a Refugiaţilor Evrei pentru Transilvania de Nord, sau, sub un alt nume, Comitetul de Asistenţă a Refugiaţilor Evrei din Ardealul de Nord, a fost prima organizaţie de acest gen. A fost înfiinţat în iunie 1944 la Bucureşti, avându-l la conducere pe Ernest (Ernő) Marton, una dintre cele mai importante personalităţi ale comunităţii evreieşti din Transilvania interbelică. După 23 august 1944, organizaţia a fost recunoscută oficial. La şedinţa de constituire din 20 octombrie şi-a schimbat denumirea în Curatoriul General Evreiesc pentru Ardealul de Nord. Ernest Marton a rămas în fruntea organizaţiei. Obiectivul principal al organizaţiei era repatrierea supravieţuitorilor Holocaustului deportaţi din Transilvania de Nord. Organizaţia a iniţiat o serie de tratative cu lideri politici români şi a trimis mai multe memorii la guvernele statelor aliate şi la Vatican. Marton a fost ales şi în fruntea Serviciului Special pentru Problemele Evreieşti din Teritoriile Eliberate, înfiinţat oficial după avizul primit de la înaltul comisar Ionel Pop în data de 4 noiembrie 1944.

În cele din urmă, evreii care supravieţuiseră Holocaustului se vor întoarce acasă după eliberarea lagărelor naziste. La Oradea se înfiinţează Comisia Constituită pentru Căutarea Deportaţilor (DEFAB), care va coordona acţiunile de repatriere din anul 1945.

Guvernul român a început să se implice în mod practic în repatrierea organizată a supravieţuitorilor doar după revenirea administraţiei române în Transilvania de Nord, în martie 1945. Au fost trimise trenuri speciale pe ruta Oradea–Cracovia (mai precis gara Płaszów). Până la mijlocul lui iunie au fost aduşi în ţară în jur de 4.500 de supravieţuitori. Un tren special similar circula şi pe ruta Cluj-Praga.

Doar un sfert dintre supravieţuitori au fost până la urmă aduşi acasă în mod organizat. Ceilalţi au reuşit să se întoarcă în Transilvania de Nord pe cont propriu sau în grupuri mai mici. Odată ajunşi acasă, supravieţuitorii au beneficiat de cazare, mâncare şi îmbrăcăminte prin aşa-numitele cămine ale deportaţilor întorşi (Deportált Otthonok). În unele cazuri supravieţuitorii au primit ajutor şi de la bisericile creştine.

Repatrierea organizată a supravieţuitorilor a continuat şi după vara anului 1945. Un grup mai mare de supravieţuitori din lagărul Buchenwald s-au întors acasă la Oradea şi Cluj via Dresda, Bratislava şi Budapesta în luna august.

La Legaţia română din Praga a fost deschis Oficiul de Repatriere a Deportaţilor Români, un birou pentru ajutorarea supravieţuitorilor care se întorceau acasă pe cont propriu. Șeful biroului era Ludovic (Lajos) Abraham, un medic originar din Cluj, el însuşi eliberat din lagărul de la Dachau. Oficiul şi-a început activitatea în data de 20 mai 1945 şi oferea bieţilor supravieţuitori cazare, masă, ajutor material, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, precum şi bilet de călătorie gratuit cu trenurile căilor ferate cehoslovace.

Până la sfârşitul lui 1945, majoritatea celor care au supravieţuit deportărilor au ajuns acasă în Transilvania de Nord. După cum am menţionat anterior, repatrierea a avut loc în două moduri: într-un cadru organizat sau pe cont propriu. În afară de organizaţiile româneşti au existat, evident, şi altele angrenate în procesul de repatriere. Mai mulţi deportaţi au revenit în Transilvania de Nord trecând prin Budapesta, în cadrul expediţiilor de repatriere organizate de guvernul maghiar. Aceştia au fost înregistraţi la Deportáltakat Gondozó Országos Bizottság (DEGOB – Comitetul Naţional pentru Ajutorarea Deportaţilor), unde supravieţuitorii au completat un chestionar.

Lista originală cu supravieţuitori

Date referitoare la supravieţuitori

În Transilvania de Nord, în 1946, două treimi din populaţia evreiască afectată de Holocaustul din Ungaria (şi nu populaţia care s-a mutat aici după 1944) era de sex masculin şi o treime, de sex feminin. Suprareprezentarea bărbaţilor se explică prin rata de supravieţuire mai mare în detaşamentele de muncă forţată, unde erau încadraţi mai ales bărbaţii, în comparaţie cu rata de supravieţuire din lagărele de exterminare. Însă de aici rezultă că femeile reprezintă majoritatea celor care au supravieţuit şi s-au întors din lagăre.

1. Structura pe sexe a populaţiei revenite în Transilvania de Nord după eliberare

Vârsta (anul naşterii) Bărbaţi Femei Sex neprecizat Total
  %   %   %  
Sub 11 ani (după 1933) 101 43,9 129 56,1 230
12-15 ani (1929-1932) 445 44,0 565 55,9 1 0,1 1.011
16-35 ani (1909-1928) 6.231 42,2 8.516 57,7 17 0,1 14.764
36-48 ani (1896-1908) 2.006 67,1 976 32,6 9 0,3 2.991
49-60 ani (1884-1895) 458 79,7 117 20,3 0 0,0 575
Peste 61 ani (înainte de 1883) 33 70,2 14 29,8 47
Necunoscută 88 46,1 103 53,9 191
Total 9.362 47,3 10.420 52,6 27 0,1 19.809

Raportul inegal dintre sexe şi numărul mare de persoane singure apar la întreaga populaţie evreiască din Europa afectată de deportări, masacre şi exterminare în masă. Copiii şi bătrânii au avut prea puţine şanse de supravieţuire. Foarte puţini au ajuns să vadă eliberarea cu propriii ochi.

O situaţie similară întâlnim şi în Transilvania de Nord. Aproape 90% dintre supravieţuitorii lagărelor aveau vârsta de 16-48 de ani:

2. Structura pe grupe de vârstă a populaţiei revenite în Transilvania de Nord după eliberare

Vârsta (anul naşterii) Bărbaţi Femei Sex neprecizat Total
  %   %   %   %
Sub 11 ani (după 1933) 101 1,1 129 1,2 230 1,2
12-15 ani (1929-1932) 445 4,8 565 5,4 1 3,7 1.011 5,1
16-35 ani (1909-1928) 6.231 66,6 8.516 81,7 17 63,0 14.764 74,5
36-48 ani (1896-1908) 2.006 21,4 976 9,4 9 33,3 2.991 15,1
49-60 ani (1884-1895) 458 4,9 117 1,1 575 2,9
Peste 61 ani (înainte de 1883) 33 0,4 14 0,1 47 0,2
Necunoscută 88 0,9 103 1,0 191 1,0
Total 9.362 100 10.420 100 27 100 19.809 100

După revenirea în ţară, supravieţuitorii s-au confruntat cu o serie de probleme. În primul rând, au fost nevoiţi să accepte că majoritatea rudelor lor dispăruseră. Cu o situaţie materială precară, lipsiţi de avere şi de un loc de muncă, cu sănătatea şubrezită în anii de deportare, cu traume împovărătoare, cu probleme identitare, ei aveau să înfrunte nu doar provocările unui nou început, ci şi un nou val de manifestări antisemite.

Attila Gidó

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Breiner Juliana commented on February 6, 2021 Reply

    Eu va multumesc pentru acest document istoric important. Pentru noi si viitorul vietii Izraelite. Felicitari.

  • DAVID LIEBERMAN commented on January 29, 2021 Reply

    Pacat ca Dl Attila Gido nu a apelat la Comunitatea Evreilor din Sighet unde avem in pastrare registre cu cca 2500 de supravietuitori din holocaust zona Maramures ,inregistrati chiar si cu ajutoarele primite de la Joint.

    • Andrea Ghiţă commented on January 29, 2021 Reply

      Domnule Lieberman, vă propun să consultaţi volumul – alcătuit pe baza arhivelor internaţionale foarte cuprinzătoare – si să comparaţi lista din Sighet cu cea publicată în volum.

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on January 29, 2021 Reply

    Felicitări pentru această lucrare. Aveţi grijă, vă rog, să ajungă la Biblioteca Națională a Israelului, la Ierusalim, este foarte important. Mult succes în cercetarea istorică în continuare.

  • Andrea Ghiţă commented on January 28, 2021 Reply

    O lucrare foarte, foarte binevenită. Sper să fie tradusă cât mai curând în limba engleză.

  • Tiberiu ezri commented on January 28, 2021 Reply

    Multumim si felicitari pentru acest document istoric important. Aceiasi soarta nedocumentata au avut si multe rude de-ale mele si ale sotiei.
    In 1979 Kleinmann Aharon – Imre a publicat o lista de supravietuitori din Marghita – Margitta in cartea sa Emlékkönyv Margitta és vidéke zsidoságnák sorsa.
    Cartea e scrisa in limba maghiara si ebraica.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *