Ármin Vámbéry – orientalist și explorator

Se spune că cei cu limba maternă maghiară au dificultăți la învățarea limbilor străine.  Ar fi și logic, pentru că maghiara este foarte diferită de limbile popoarelor din jur.  Se cunosc însă și excepții.  Ármin Vámbéry (1832-1913) a fost un adevărat geniu lingvistic.

S-a născut cu numele de Hermann Wamberger într-un orășel de lângă Bratislava (pe atunci în Ungaria), într-o familie de evrei săraci.  De la început a avut numai greutăți: era orfan de tată, era șchiop și, familia fiind foarte săracă, după școala primară a fost dat ucenic la un croitor.  Totuși, el a dat ore particulare și a făcut liceul, apoi a studiat la Bratislava, Viena și Budapesta.  La 20 de ani știa maghiara, slovaca, franceza, germana, engleza, latina, greaca, ebraica, limbile scandinave, rusa și începuse să studieze limba turcă.  Orientul îl fascina.  A plecat la Istanbul, unde și-a găsit de lucru ca profesor de limbi europene.  În scurtă vreme și-a făcut relații prin protipendada locală, s-a convertit la islam, luând numele de Reșit Efendi și a devenit secretarul marelui vizir, Fuat Pașa.  În timpul liber a făcut traduceri din istoricii turci, a publicat un dicționar și a studiat diferite limbi înrudite cu turca.  În semn de apreciere a realizărilor lui, Academia Maghiară l-a ales membru corespondent, iar în 1861 i-a dat o bursă pentru a cerceta originile limbii maghiare și înrudirea ei cu alte limbi asiatice.

Aici începe o aventură monumentală, o expediție de peste un an prin Turcia, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Afganistan și înapoi, prin Iran, în Turcia. 

Ar fi poate exagerat să spun că „picior de european nu călcase încă pe acele meleaguri”, dar până astăzi locurile sunt puțin umblate de străini.  La întoarcerea din expediție Vámbéry a plecat în Anglia, unde interesul pentru Asia Centrală era foarte mare; englezii erau îngrijorați că expansiunea rusă le-ar putea amenința stăpânirea Indiei.  Cartea lui, Travels in Central Asia (Călătorii în Asia Centrală), a apărut la Londra în 1864, bucurându-se de mare succes.  Ea se găsește pe internet (http://www.gutenberg.org/files/41751/41751-h/41751-h.htm) și se citește ca un roman polițist!  Recent a fost reeditată și poate fi găsită și în volum.

În zilele noastre, când turismul presupune mijloace de transport rapide, cazare confortabilă, mâncare bună, aer condiționat, ghizi care vorbesc limbi străine etc., nu ne putem închipui cât de grea și de primejdioasă era o asemenea expediție.  Numai circuitul de la Teheran și înapoi este în jur de 5000 km!  O mare parte a drumului a parcurs-o călare pe măgar sau pe cămilă, străbătând munți, deșerturi, mlaștini…  Doar în oazele din Uzbekistan, între Buhara și Samarkand, erau drumuri și se putea merge cu căruța.

Cămila purta în spate două lăzi, în care ducea ori câte un călător, ori marfă – ilustrație din cartea lui Vámbéry.

Prin Turkmenistan, care e în cea mai mare parte deșert, a umblat zile, chiar săptămâni, trăind numai din merindele aduse cu el (adică făină, din care își cocea un fel de pâine).  Apa era murdară, adesea sărată, sau nu se găsea deloc; unul din cele mai prețioase daruri pe care le-a primit a fost un burduf pentru apă, făcut din pielea unei capre.  De căldura din deșert nici nu mai vorbim…

În aceste condiții nu este de mirare că nu s-a aventurat singur la drum, ci s-a alăturat unei caravane.  Dar și caravanele erau rare, pentru că vicisitudinile naturii nu erau singura primejdie.  Turkmenii, nomazi, duceau o existență precară, bazată pe creșterea animalelor.  Unele triburi se mulțumeau cu puțin, altele își întregeau avutul atacând caravane, sau făcând expediții de jaf prin Persia vecină, de unde furau cai, sau mai rău, răpeau oameni!  Dacă rudele nu îi răscumpărau la timp, erau vânduți ca sclavi la târgurile din Buhara sau din Khiva.  Fiind suniți, îi înrobeau numai pe persanii șiiți, pe care îi considerau eretici, dar dacă din întâmplare prindeau un sunit, îl băteau până declara că e șiit și apoi tot îl înrobeau!  În schimb, scrie Vámbéry „evreii sunt considerați a nu fi buni de sclavi.  Este un semn de dispreț, dar evreii nu se plâng, pentru că turkmenii, chiar dacă îi jefuiesc, cel puțin le cruță viața.”

Dacă ar fi fost recunoscut ca european, sau măcar ca om înstărit, nu ar fi ajuns departe; așa că a călătorit deghizat în derviș rătăcitor (un fel de călugăr cerșetor), împreună cu alți derviși și cu câțiva hagi care se întorceau din pelerinajul de la Mecca.  Se prezenta ca Reșit Efendi, derviș din Istanbul, în drum spre mormintele sfinților din Asia Centrală.  Dar pentru a fi convingător nu ajungea să știe limba, trebuia să se și poarte ca atare: să-i binecuvânteze pe credincioși și să dezbată fragmente din Koran cu învățații lor.  În schimb, se bucura de ospitalitatea localnicilor, care nu o dată își rupeau de la gură ca să-i ospăteze pe bărbații cucernici.  

Apoi mai era o dificultate.  Expediția a avut loc cu doar câțiva ani înainte ca Rusia să cucerească statele din Asia Centrală.  Conducătorii locali erau conștienți de primejdie și se temeau de spionii care, prin recunoașterea terenului, a surselor de apă în deșert etc., ar fi facilitat înaintarea trupelor rusești.  De aceea încercările cele mai temute au fost audiențele la emirul din Khiva și la cel din Buhara, care îl credeau spion, dar pe amândouă le-a trecut cu succes.

Mohammed Alim Khan, ultimul emir din Buhara, fotografie din 1911

Cine e curios să afle despre aventurile lui Ármin Vámbéry în Asia Centrală, e invitat să le citească singur.  Aș mai adăuga un lucru: din când în când Vámbéry menționează câte un termen local și am fost surprinsă să-l înțeleg!  Vraciul local din Khiva prepara un maadjun (magiun, fiertură) pentru a trata impotența.  La plecare, un localnic i-a dat pentru drum niște turte numite pogatcha (pogaci).  Iar vânzătorul de la târgul de sclavi se numea dellal (telal) – ceea ce arată că secolele de dominație turcească au lăsat multe urme în limba română.

După întoarcerea în Europa, Vámbéry a început o carieră strălucită de lingvist și de scriitor, a publicat numeroase cărți, a ținut conferințe și, mai ales, a condus catedra de orientalistică a Universității din Budapesta.  Cât despre locurile pe care le-a vizitat, ele au fost încorporate în imperiul țarist, apoi în cel sovietic (tot imperiu!), iar cultura locală a decăzut treptat.  Abia după ce fostele republici sovietice și-au obținut independența, monumentele au fost renovate, s-a creat infrastuctura necesară turismului și, dacă nu ar fi corona, am putea vedea totul cu ochii noștri.  Dar așa, vă invit la un tur virtual prin „O mie și una de nopți”.  https://wanderingchocobo.com/bukhara-uzbekistan-photos-travel-stories/

***

Până aici Vámbéry apare ca un explorator neînfricat (și un povestitor talentat), care nu a pregetat să-și riște viața în folosul științei.  O cercetare mai atentă scoate însă la iveală o personalitate mult mai complexă – și nu întotdeauna demnă de admirație.  Datele provin din articolul The Dervish’s Disciple… (Discipolul dervișului) de L. I. Conrad, publicat în Journal of the Royal Asiatic Society of Great Britain and Ireland, 1990.  El se bazează pe jurnalul lui Ignaz Goldziher, care a fost studentul lui Vámbéry, precum și pe scrisori și alte documente ale vremii.  Ignaz Goldziher (tot un evreu maghiar) este considerat unul din fondatorii islamologiei europene: a fost primul european care a studiat la Universitatea al-Azhar din Cairo, principala academie islamică sunnită.

Ignaz Goldziher

Goldziher îi reproșează lui Vámbéry că e superficial, diletant, neserios.  Printre afirmațiile făcute în cartea lui Vámbéry în legătură cu islamul, Goldziher găsește o sumedenie de greșeli.  De exemplu Vámbéry susține că în Buhara „hindușii și evreii poartă șepci poloneze (!) pentru a putea fi recunoscuți, după cum scrie în Koran, pentru ca musulmanii să nu-și irosească salamaleicul pe ei.”  Dar, spune Goldziher, așa o lege nu există în Koran!  Apar chiar greșeli elementare, pe care orice musulman de rând le-ar fi observat, nu numai învățații.  În aceste condiții Vámbéry s-ar fi dat de gol ca impostor și nu și-ar fi putut continua expediția.  De aceea, Goldziher este de părere că relatările din cartea Travels in Central Asia trebuie privite cu o doză de suspiciune, cum grano salis, multe putând fi exagerări, dacă nu chiar neadevăruri.

Fapt este că Vámbéry avea talent de povestitor, publicul se înghesuia la conferințele lui.  La întoarcerea din Anglia a făcut un tur al Europei, fiind chiar primit în audiență la împăratul Franz Joseph.  Era ocazia perfectă să ceară o catedră la Universitatea din Budapesta.  Captivat de personalitatea lui Vámbéry, împăratul i-a promis postul – deci catedra nu o primise doar pe baza meritului său științific!  Și cum recunoaște el însuși, era mânat mai mult ambiție, decât de setea de cunoaștere.

La fel cu religia: era ateu, dar era gata să adopte orice religie care îi putea fi de folos.  După spusele unui contemporan, Vámbéry s-a lăudat că în viața lui a devenit adeptul a cinci religii diferite, fără a crede sincer în niciuna.

În Anglia, Vámbéry avea reputația unui mare expert în ceea ce privește Orientul.  De când fusese secretarul marelui vizir, îl cunoștea personal pe sultanul Abdul-Hamid al II-lea și avea contacte nu numai la Înalta Poartă, dar și în Iran și în India.  Scrisorile lui pline de informații (pentru care a și fost remunerat), au fost găsite în arhiva Ministerului de Externe britanic.  Apoi îl vizita pe sultan, discuta cu el despre problemele de actualitate și îi promitea să pună o vorbă bună pe lângă marile puteri europene, primind bani și de aici.  Mai mult, Herzl afirmă în jurnalul său că Vámbéry îi spusese odată că pentru el orientalistica nu este decât o fațadă pentru activitatea de spionaj!

Da, Vámbéry l-a cunoscut personal pe Herzl și a susținut cauza sionistă.  Din jurnalul lui Herzl aflăm că Vámbéry a fost cel care i-a aranjat audiența la sultan, pentru a cere permisiunea ca evreii să înceapă o colonizare masivă a Palestinei.  Scena a fost chiar filmată!

Din păcate, demersul lui Herzl a fost refuzat.  Văzând că nu va primi niciun comision, Vámbéry s-a înfuriat cumplit și de atunci relațiile lui cu Herzl s-au răcit simțitor.

În concluzie, cu toate meritele lui incontestabile, Ármin Vámbéry este o figură controversată, care odată cu convertirile repetate, pare să-și fi pierdut și rectitudinea morală.  Eu găsesc că are foarte mult în comun cu Moses Wilhelm Shapira, de care am vorbit recent; în orice caz erau contemporani și aveau domenii de activitate apropiate.

***

Îi mulțumesc prof. dr. Wout van Bekkum, de la care am aflat pentru prima oară de existența lui Ármin Vámbéry și care mi-a dat bibliografia.

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Eva Grosz commented on January 29, 2021 Reply

    Foarte documentat și interesant . Nu am știut de el. La fel ca D-ul Klein Ivan am auzit mult de numele
    Sándor Csoma de Kőrös 1784-1842 , ungur originar din Transilvania filolog ,cunoscător de nenumărete limbi și orientalist.

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on January 29, 2021 Reply

    Vambery nu numai că a trecut de la iudaism la creștinism, apoi de la creștinism la islam. Avea pregătire rabinică, deținând și certificatul de rabin. După trecerea la creștinism a devenit preot.: trebuia să fie la același nivel. După trecerea la islam a devenit derviș. În biografia lui Herzl, scrisă de Andre Chouraqui, autorul afirmă că Herzl a fost fascinat de ”unchiul Vambery”, omul care, după ce fusese preot în trei religii, sfârșise prin a deveni un ateu convins. Dar probabil că audiența lui Herzl la sultan a aranjat-o pentru că se identifica într-adevăr cu ideea sionistă politică a lui Herzl, deși nu știm exact în ce formă, nu numai pentru a primi un comision. Evreul trecut la alte religii, pasionat de istoria și cultura Orientului, era totuși evreu în felul său. S-a afirmat că ar fi fost și agent al Marii Britanii, lucru susținut într-o carte apărută acum câțiva ani în Turcia, Oricum, a fost un om al timpului său…

  • Veronica Rozenberg commented on January 29, 2021 Reply

    Dupa o asemenea relatare, cum sa nu sufere maghiarii de acea meteahna de a se simti superiori?

    Si inca cei care pe langa ca erau maghiari, erau si evrei?

    :-)) :-))
    Hava, esti ca si o ulcica fermecata, care aduce atat de adesea, la lumina, lumi si persoane necunsocute !!

  • Andrea Ghiţă commented on January 28, 2021 Reply

    Fascinantă biografia lui Ármin Vámbéry. Dincolo de talentul lingvistic m-au uimit curajul şi spiritul său de aventură care l-au ajutat enorm în viaţă şi carieră. Articolul ne ajută să cunoaştem mai multe trăsături (uneori contradictorii) ale personajului principal şi ne oferă şi bibliografia pentru a afla mai mult despre el.

  • Tiberiu ezri commented on January 28, 2021 Reply

    Foarte interesant articol, la fel ca si personajul lui principal!
    Pogacsa este un cuvant si in limba maghiara si inseamana acelas lucru.

    • Hava Oren commented on January 28, 2021 Reply

      Ai dreptate, și eu îmi amintesc de cuvântul maghiar pogacsa. Să fi ajuns în română din maghiară? Nu cred. După DEX, cuvântul e folosit și în Moldova, Muntenia și chiar în Bulgaria și Iugoslavia. Să fie totuși adus de turci?

      După Wictionary pogacha e același cuvânt ca focaccia și e de origine latină (foc)! Dar atunci cum a ajuns în Asia Centrală?? Poate că Wictionary
      greșește, sau e o coincidență, dar s-ar putea că asta e încă una din afirmațiile „suspecte” ale lui Vambery.

  • Klein Ivan commented on January 28, 2021 Reply

    În tinerețe am citit cu mare plăcere o carte – parcă se numea ” Drumul cel mare ” – despre un alt orientalist / lingvist / explorator ungur , născut în Transilvania – Korosi Csoma Sandor . K.I.

    • Hava Oren commented on January 28, 2021 Reply

      Foarte interesant! Poate scrieți despre el?

      • Klein Ivan commented on January 28, 2021 Reply

        H.O. – Eu am călătorit cu K.C.S. pînă la finalul din Tibet . Nu voi reface drumul știind că nu pot retrăi emoțiile de atunci și cu atît mai puțin să le trec la alții . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *