După cum arătam în articolul precedent (https://baabel.ro/2021/01/intalnirea-cu-alexandru-sever-amintiri-la-centenarul-scriitorului-i/) , evocarea întâlnirii cu Alexandru Sever este menită să marcheze împlinirea unui veac de la naşterea acestui scriitor remarcabil, căzut prea curând în uitare.

Am început să recitesc ultimul său roman Cronica unui sfârşit amânat, apărut la Editura Hasefer, în 2006. Cartea voluminoasă (aproape 500 de pagini) te desfată cu o minunată limbă românească şi o intrigă perfect construită (scriitorul însuşi îmi spunea – referitor la Impostorul – că a scrie un roman este o muncă de orologier). O savurez pagină cu pagină, fără grabă, ca să adăst cât mai mult în universul severian de care îmi era atât de dor.

Alexandru Sever, un scriitor original şi cu un condei binecuvântat de talent, şi-a construit opera cu migală şi muncă tenace, neîntreruptă. Îmi povestea că mai toată viaţa s-a întreţinut din scris. Scurt timp a fost redactor la o editură, dar în urma publicării unui autor cu origini nesănătoase a fost concediat şi s-a dedicat exclusiv scrisului. Soţia sa pleca la serviciu dis-de-dimineaţă, iar el – după ce îi dădea micul dejun fiicei lor şi o trimitea la şcoală – se aşeza la masa de scris şi scria neîntrerupt până la prânz. După ce luau masa, continua să scrie „în schimbul al doilea”, până seara. Din când în când se întâlnea cu colegii de breaslă pentru a tăifăsui, dar nu-şi pierdea timpul prin localuri, ca alţi scriitori, ci lucra zi de zi, cu sârg, pentru a-şi încheia la timp romanul sau piesa de teatru şi a-şi căpăta onorariul din care îşi asigura traiul de zi cu zi.

Cele două zile în care l-am însoţit pe Alexandru Sever pe meleagurile copilăriei şi primei tinereţi mi-au dezvăluit un companion erudit şi modest, discret şi sensibil, cu chipul luminat de un surâs abia perceptibil, dar cu atât mai preţios.

Dacă la Moineşti am evocat familia şi copilăria scriitorului, la Bacău am făcut o incursiune în anii de şcoală şi ai războiului şi am căutat locurile imortalizate în romanele severiene.

L-am reîntâlnit pe Alexandru Sever în gară la Bacău. Eu sosisem de la Cluj, împreună cu colegii mei, Alexandru (Sandy) Marius (operator imagine) şi Ioan Bentea (asistent imagine). Eram emoţionaţi cu toţii. Alexandru Sever venise cu trenul de la Bucureşti, împreună cu Alexandru Singer, pe atunci director al Editurii Hasefer, care l-a însoţit pe scriitorul octogenar, prea fragil pentru a întreprinde singur o astfel de călătorie.

Mai întâi ne-am dus la hotelul nou şi elegant de lângă stadion, unde primarul de atunci (important reprezentant al partidului de guvernământ) le oferise cazare şi masă celor doi oaspeţi. Aceştia s-au instalat şi au luat un mic dejun frugal la restaurantul de la ultimul etaj al blocului turn. De pe terasa spaţioasă Bacăul se vedea ca-n palmă.

După o absenţă îndelungată oraşul se cerea privit în ansamblu, ca o cunoştinţă veche, pe care n-ai văzut-o de mult şi încerci să-i recunoşti trăsăturile. Treptat, dincolo de geometria modernă a blocurilor, de străzile înţesate de automobile, sub cerul brăzdat de elicoptere, se ivea o clădire veche, un colţ de stradă, un pâlc de arbori, dezvăluind câte ceva din vechiul Bacău, oraşul primei tinereţi, întipărit în amintirea scriitorului sub felurite chipuri. Alexandru Sever a scrutat îndelung priveliştea, apoi s-a întors către camera de luat vederi care-i urmărea mişcările şi a spus:

Regăsesc practic toată ambianţa scrierilor mele din cele câteva cărţi care se petrec la Bacău. Cadrul fizic s-a modificat, dar ceva din atmosfera aceea o mai regăsesc, sau doar mi se pare…

Am pornit la pas prin oraş, oprindu-ne mai întâi la Colegiul Naţional
Ferdinand I. Din amintiri prindea contur elevul de odinioară, băiatul originar dintr-o familie evreiască din Moineşti, trimis să înveţe carte la liceul din Bacău.

Îmi plăceau ştiinţele naturale şi literatura, dar la matematică am fost întotdeauna un elev prost. Îmi plăcea geometria pentru că vedeam în ea o anumită fantezie, dar nu reuşeam să rezolv problemele. Mă atrăgea chimia, dar nu mă descurcam cu formulele. În schimb îmi plăcea ideea combinaţiilor chimice. În definitiv a face literatură presupune un cap combinatoriu. Prima povestire am scris-o pe vremea când eram la liceu, la internat. Să fi avut vreo 11 ani, nu mai mult.

Ne-am continuat plimbarea către gară. De la înălţimea pasarelei, şinele de cale ferată păreau a se pierde în orizontul unui trecut sumbru şi dureros, vremea războiului, a umilinţei şi prigoanei antievreieşti.

În timpul războiului evreii au fost scoşi din micile târguri şi sate şi mutaţi în oraşele mai mari, de obicei în capitalele de judeţ. Moineştiul ţinea de judeţul Bacău şi tot târgul a fost evacuat. Bunicul avea cal cu trăsurică, dar nu mai avea putere să mâne calul, aşa că m-am suit pe capra trăsurii bunicului şi am mânat toată noaptea. Când am ajuns la Bacău eram frânt de oboseală şi am adormit pe loc, au trebuit să mă ia pe braţe şi să mă coboare.
La Bacău n-am fost cazaţi într-un singur cartier, într-un ghetou propriu-zis. Întregul oraş devenise un ghetou. În imaginarul meu Bacăul a rămas ca locul ghetoizării. Acolo au fost aduşi şi evreii din Adjud, din Piatra Neamţ şi din Roman. Am locuit înghesuiţi cu alte familii, pentru că nu se găseau atâtea case câte familii evreieşti veniseră din împrejurimi.
Locuinţa noastră din Bacău era chiar lângă gară şi asta mi-a folosit ulterior, când lucram la detaşamentul de muncă forţată de la CFR. Eram obligaţi să purtăm steaua galbenă şi să muncim la dublarea liniei Adjud –Bacău; Treaba noastră era de a face terasamentul. La început eram atât de slab, de pipernicit, încât nu eram bun de nimic. M-au făcut apagiu. Căram apă pentru săpători. Dar nu puteam căra o căldare plină, de 10 kilograme, ci doar o jumătate de căldare. Duminica nu se lucra. Sâmbăta unii dintre noi se duceau acasă, deşi era interzis să părăsească detaşamentul şi să circule pe tren. Totuşi, făceau înţelegeri cu mecanicul sau cu frânarul, se ascundeau în tren şi plecau acasă, până a doua zi.
Eu, mai slab de înger, nu mă gândeam la aşa ceva. Odată, totuşi, mi-am zis să fac şi eu treaba asta. Dar ca să vezi ghinionul meu! Se făceau controale în tren, era o poliţie a trenului. Pe mine m-au dibuit şi m-au aruncat din tren…Am avut noroc de taluzul care m-a ferit să cad mai rău. M-am rostogolit la poalele taluzului şi am zăcut acolo, fără cunoştinţă. Nu ştiu cât a trecut, în orice caz, când m-am trezit era noapte. Nu aveam altă călăuză decât linia ferată, ca să ajung în Bacău. Am luat-o şontâc-şontâc şi când am ajuns la Bacău, se făcuse dimineaţă. Mă temeam să nu fiu controlat la barieră, dar locuiam lângă gară şi am ajuns cu bine.

După amiaza ne-am plimbat pe străzile unde se mai păstraseră casele vechi. Alexandru Sever s-a oprit în faţa câtorva clădiri care, datorită condeiului său, au intrat în spaţiul literaturii, al neuitării.

Cercul Militar, pe care l-am evocat în Insomniacii, arată exact ca atunci. Cadrul fizic din romanul Insomniacii este din Bacău, dar nu am precizat numele oraşului pentru că nu totul corespunde realităţii. O parte din evocarea mea e curat fantezistă. De pildă habar nu am dacă a fost vreodată un bal în Palatul Administrativ, dar eu mi-am imaginat o asemenea posibilitate. Imaginarul meu lucrează pe datele realităţii. Aveam nevoie de un îndreptar şi am folosit ceea ce ştiam mai bine din tinereţe mea, de pe vremea când eram licean.

Trecând agale sub ramurile înflorite ale copacilor din Grădina Publică, am dialogat puţin despre personajele romanelor şi nuvelelor.

– Personajele erau specifice mediului românesc ?
– Da. Personajele care apar în nuvele şi în roman sunt caracteristice timpului şi locului.
– Există, totuşi, şi o tentă evreiască…
– Eu zic că în mai tot ce am scris există o fibră iudaică. Ea nu apare în mod ostentativ nicăieri, nu am încercat s-o scot în evidenţă. În definitiv atât romanul cât şi nuvela, atâta timp cât e gândită în spaţiul românesc, nu impune în mod ostentativ o filozofie iudaică sau un astfel de personaj. Totuşi, pe undeva se simte…Se simte în felul în care sunt percepute, cum sunt văzute lucrurile, acolo se simte scriitorul din spatele romanului.
– Totuşi, unul dintre personaje este un evreu tipic
– Sigur, Şmelke din Insomniacii.
– Îmi vorbiţi puţin despre Şmelke ? Cine este Şmelke ?
– Cred că am cunoscut cândva un asemenea mijlocitor, dar nu aş putea să jur că el este prototipul personajului. E mult loc pentru invenţie aici, intră în funcţie o serie întreagă de factori foarte greu de definit, nu pot să pun mâna pe el şi să spun: Acesta-i personajul. Nu, lucrurile sunt mai complicate când e vorba de literatură autentică.
– Cum l-aţi caracteriza pe Şmelke ?
– Un biet om căzut sub apăsarea vremurilor, o victimă a timpului…
– Dar avea umor, spunea snoave…
– Seamănă, poate, şi cu bunicul meu, care nu era un om vesel şi nici un umorist de clasă, dar avea un umor tipic evreiesc care vine de mai departe, cine ştie de unde… Dar n-aş jura că el e singura sursă a acestui tip de umor. Sunt mai multe lucruri, greu de adunat şi, mai ales, greu de povestit totul, într-o plimbare prin parc…

Cine ştie, poate că tocmai paşii pe aleile fostei grădini publice, în care doar primăvara este aceeaşi ca pe vremuri, l-au călăuzit pe Alexandru Sever, către o întâlnirea cu Bacăul, oraşul din inima şi cărţile sale…

Epilog cu gust amar

Ne-am întors la Cluj, luându-ne rămas bun de la Alexandru Sever care a rămas la Bacău, în speranţa că va putea aprinde o lumânare la mormântul mamei sale, îngropată în cimitirul evreiesc din oraş.

Aveam să aflu mai târziu, dintr-o scrisoare tristă a scriitorului, că nu i-a fost dat să-şi împlinească această dorinţă întrucât Alexandru Singer, foarte grăbit, cumpărase biletele de întoarcere la Bucureşti, la primul tren. Abia au avut timp să-şi facă bagajele şi să ajungă la gară.

În tot timpul cât am montat materialul filmat, mi-am reproşat că, prinsă în iureşul filmării, am pierdut din vedere să urmăresc programul invitatului meu. Ştiam că dorea să viziteze mormântul mamei, ştiam că cimitirul evreiesc fusese închis în a doua zi de Pesah, dar nu discutasem cu profesorul Singer şi nu am aflat că voia să plece de îndată la Bucureşti…

Nutream speranţa mântuitoare că n-a fost ultima călătorie în ţară a marelui scriitor…

Alexandru Sever nu a mai revenit în România. S-a stins din viaţă la Beer Sheva, în 13 mai 2010.

Observ cu tristeţe că cei care caută cărţi de Alexandru Sever nu le pot găsi decât în anticariate (fizice sau online) şi numai dacă au noroc. Din 2006, de la apariţia romanului Cronica unui sfârşit amânat, nu s-a mai publicat nicio scriere a acestui autor de mare valoare şi niciuna din cărţile sale nu poate fi găsită în format digital. Niciunul din romanele sale nu a fost tradus în vreo limbă de circulaţie, deşi sunt comparabile cu creaţiile marilor scriitori europeni ai veacului XX.

Amintirea lui Alexandru Sever păleşte tot mai mult în lumea literară şi a cititorilor din România, dar e păstrată – spre lauda lor – de concitadinii săi.

Din 2011, Şcoala Gimnazială din cartierul Văsieşti, Moineşti, http://scoalaalexandrusevermoinesti.blogspot.com/  poartă numele lui Alexandru Sever şi – după cum se poate urmări pe pagina de Facebook a instituţiei de învăţământ – elevii şi profesorii organizează evenimente în memoria scriitorului.

Alexandru Sever este evocat în diverse acţiuni şi în cadrul Fundaţiei LEOLAM – Pentru Eternitate http://leolam-jewish-heritage-foundation.blogspot.com/ – care are drept obiectiv prezervarea moştenirii evreieşti din oraşul natal al scriitorului.

E timpul ca Alexandru Sever să fie readus în atenţia cititorilor din România şi nu numai. Opera lui merită să fie cunoscută. Dacă aţi deschide o carte scrisă de el v-aţi convinge…Doar că aceste cărţi nu sunt la îndemână.

Andrea Ghiţă

(prima versiune a acestui articol a fost publicată în revista electronică www.acum.tv)