Turkmenistan – o țară uitată în centrul Asiei

Articolul publicat de Hava Oren în 28.1.2021, intitulat “Ármin Vámbéry – orientalist şi explorator https://baabel.ro/2021/01/armin-vambery-orientalist-și-explorator/ mi-a amintit că și eu am vizitat cu ani în urmă Turkmenistanul. Vă veți întreba ce căutam acolo. O întrebare legitimă. În 1995, Ministerul Afacerilor Externe al Israelului a trimis în Turkmenistan trei delegații de medici și asistente medicale din spitalul Kaplan din Rehovot, pentru a înființa o unitate modernă de terapie intensivă la spitalul central din capitala turkmenă, Așgabat. M-am oferit să particip și eu. Israelul are relații diplomatice cu această țară din 1993, după destrămarea Uniunii Sovietice (pe vremea aceea țara se numea Turkmenia). Pe atunci, ambele statele aveau interese comune, Israelul având nevoie de gaze naturale, iar Turkmenistanul de tehnologia israeliană, în special cea din agricultură și medicină.

Despre istoria și geografia Turkmenistanului în câteva rânduri

Limba turkmenă, din grupa de limbi turcice, este înrudită cu turca și azera și este vorbită pe alocuri și în Kazahstan, Uzbekistan, Iran și Afganistan. În secolul al VIII-lea e.n. triburile nomade Oghuz, care vorbeau o limbă din familia turcică, au migrat din Mongolia spre Asia Centrală. După ce s-au islamizat, triburile și-au luat numele de turkmeni. De-a lungul istoriei, ele au înființat diferite confederații militare, în special cu uzbecii. În 1881, după măcelul de la Geok Tepe, țarii ruși au cucerit teritoriul ocupat de turkmeni. Lupta s-a soldat cu peste 10,000 de morți turkmeni, iar Turkmenistan și Uzbekistan au fost anexate Imperiului Rus. În 1924 a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Turkmenă. În 1948, un cutremur de 7.3 grade pe scala Richter a provocat moartea a 40,000-100,000 de turkmeni și a distrus aproape complet capitala țării.

Dictatorul comunist Saparmurat Niyazov a continuat să conducă țara și după declararea independenței în 1991, până la moartea lui în 2006. Comunismul a fost schimbat în naționalism și un extrem cult al personalității lui Niyazov. La următoarele “alegeri” Niyazov a fost “ales” președinte pe viață și așa a rămas (ca și Ceaușescu de altfel), în pofida numeroaselor atentate la viața lui, sprijinite mai ales de statul vecin, Uzbekistan. Regimul condus de el a fost comparat cu regimul Nord Coreeanului Kim Il Sung, caracterizat prin totalitarism și cult al personalității duse la extrem.

Moartea subită a lui Niyazov în 2006 a produs un vacuum politic, care a fost până la urmă umplut de fostul său dentist, politician începător, Gurbanguly Berdymukhamedov. Acesta a emis câteva legi de liberalizare și privatizare a economiei, a permis oficializarea mai multor partide politice și a aprobat acordarea de pensii la 100,000 de turkmeni vârstnici, care pe vremea lui Niyazov nu aveau niciun sprijin financiar. Dar cu timpul și el a promovat cultul personalității.

O suprafață dublă față de cea a României are o populație de numai șase milioane de oameni. Turkmenistan este înconjurat de țări musulmane. Coasta Mării Caspice se întinde pe o lungime de 1768 kilometri.

Spre deosebire de iranieni, turkmenii au ca religie majoră islamul sunnit. Cea mai mare parte a țării este ocupată de deșertul Karakum, nefiind potrivită agriculturii. Principala ramură agricolă este creșterea animalelor. Economia este bazată în primul rând pe exploatarea enormelor rezerve de gaz natural și de petrol. Legat de exploatarea de gaz natural este “Poarta iadului” – craterul de gaz de la Darvaza, aflat în mijlocul deșertului. Această groapă, creată artificial în 1971, era legată de o sursă de gaz natural. Cineva a avut ideea “genială” de a da foc gazului emanat din groapă și focul arde deja de cincizeci de ani, distrugând mari resurse de gaz.

“Poarta iadului” de la Darvaza

Locul ar fi o atracție turistică, dacă ar fi turiști. În Turkmenistan există mai multe locuri considerate drept patrimoniu mondial UNESCO, cum ar fi ruinele cetății Nisa din Imperiul Part, din secolul al III-lea î.e.n, loc pe care l-am vizitat și eu.

Ruinele de la Nisa
Parcul istoric Merv, situat pe vechiul Drum al Mătăsii

Despre experiența mea în Turkmenistan

Am luat avionul din Istanbul direct la Așgabat. Prima surpriză am avut-o în holul aeroportului. Acolo ne aștepta o doamnă micuță, cu o mustăcioară mare. A scos din buzunar un capăt de creion tocit și un carnețel cu pătrățele și a început să noteze numele fiecăruia dintre noi. De acolo am trecut într-o cămăruță numită “Duty free”, lungă cam de cinci metri și lată de trei. Toate produsele, inclusiv câteva parfumuri scumpe franțuzești, purtau fotografia marelui conducător Saparmurat Niyazov, supranumit Türkmenbaşy – Căpetenia turkmenilor. În drum spre hotel am trecut pe o șosea largă și splendid ornamentată cu blocuri moderne uriașe acoperite cu marmură, (dar după spusele ghidului nostru, multe nelocuite) și nenumărate fântâni arteziene funcționale (într-o țară cu foarte puține precipitații). Am văzut și statuia de aur a  conducătorului.

Statuia de aur a lui Saparmurat Niyazov

În 2010 urmașul lui Niyazov a ordonat demolarea statuii, care a fost însă repusă la loc mai târziu. Noul președinte, Gurbanguly Berdymukhamedov, era mare iubitor de câini, așa că a ordonat ridicarea unui monument aurit cu câinele lui preferat

Statuia câinelui preşedintelui Gurbanguly Berdymukhamedov

Dar să revenim la Niyazov. Marele conducător a scris și o carte “valoroasă” care nu lipsea din nicio vitrină, hotel, birou sau casă. Cartea, numită Ruhnama, trebuia să fie “ghidul spiritual” al națiunii turkmene. Și acestei cărți i s-a ridicat o statuie.

Statuia cărții Ruhnama

De la aeroport ne-au dus la un hotel care părea nelocuibil; până la urmă am primit camere într-un hotel modern, înzestrat cu tot confortul. Mâncarea ne-o gătea o doamnă originară din Rusia. După schimbarea regimului în 1991, minoritatea rusă printre care și câțiva evrei, au început să părăsească țara. Bucătăreasa ne pregătea mâncăruri foarte gustoase pe bază de carne de oaie. Uneori mergeam la un restaurant din apropiere și ne delectam cu un excelent somon pe gril, pescuit din Marea Caspică. Moneda locală, manat, era puternic devalorizată și un prânz costa sute de mii de manat de persoană. Populația locală era foarte săracă. Pe străzi vedeam copii cerșind. Salariul lunar al unui medic era în jur de $30 și al unei asistente medicale $20. Mizeria poporului contrasta puternic cu luxul și extravaganța în care trăia dictatorul și gealații lui. Am stat doar o săptămână, dar am luat cu noi o valiză plină de alimente “rare”: cafea, ciocolată, prăjiturele, pe care le-am făcut cadou localnicilor – la fel ca în vizitele noastre în România ceaușistă. Aveam un ghid/șofer care ne ducea zilnic la spital și înapoi, dar ne mai lua și în excursii cum a fost cea de la Nisa, la o peșteră cu apă termală unde ne-am scăldat, sau la locul istoric Geok-Tepe, unde armata rusă a învins-o pe cea turkmenă. Alături a fost construită o moschee splendidă pe care de-asemenea am vizitat-o.

Moscheea de lângă fortăreața Geok-Tepe

Am vizitat și o seră mare de legume, cultivate și întreținute de agricultori israelieni. Într-una din zile am vizitat și celebrul târg de vite și bazarul de covoare de lângă Așgabat. Ghidul ne-a povestit că după islamizarea țării, Niyazov și-a exilat soția, evreică de origine, într-o casă aflată în mijlocul deșertului.

La bazarul de covoare

Oamenii de rând, inclusiv personalul medical, erau foarte ospitalieri și ne-au primit cu bucurie. Iată-mă costumat în haine tradiționale turkmene. Masa am luat-o conform obiceiului, pe jos, pe un covor, iar gazda ne-a servit cu un excelent șișlâc de oaie.

Îmbrăcat într-un costum tradițional turkmen

Activitatea la spital

În principiu, nu aveam permis să practicăm acolo medicina, dar din când în când ne cereau părerea profesională. Cu ghidul vorbeam engleza, iar cu personalul medical ne înțelegeam în rusă și engleză. Eram ocupați cu predarea de cursuri medicilor și asistentelor medicale despre echipament medical, anestezie și terapie intensivă. Printre localnici erau unii medici și asistente foarte bine pregătiți profesional, dar le lipseau condițiile de lucru, echipamentul și poate și motivația, având salarii atât de mici. Nu pot uita însă unele scene grotești pe care le-am văzut la spitalul central din Așgabat. În prima zi ne-au făcut turul spitalului. Intrând în așa-zisa unitate de terapie intensivă pediatrică, o sală enormă cu geamuri prăfuite, am văzut la capătul sălii o femeie dolofană, asistentă sau doctoriță, îmbrăcată ca o bucătăreasă. În fața ei, pe un pătuc zăcea un copilaș cașectic, căruia îi făcuse un tubaj traheal (intubație) și pe care îl ventila cu un balon de ventilație (Ambu) enorm, care mi se părea prea mare și pentru un adult. Cu altă ocazie, unui bolnav cu suspiciune de pneumonie i s-a ordonat o radiografie pulmonară. Pe radiografie se vedea doar jumătate din plămâni. Remarcând uimirea mea, un medic local mi-a explicat că spitalul ducea lipsă de filme Roentgen. A fost e experiență deosebită și ne-am despărțit de personalul spitalului cu îmbrățișări călduroase, cu speranța că am reușit să contribuim cu câte ceva la înființarea noii unități de terapie intensivă din Așgabat, capitala Turkmenistanului.

Epilog – La un an după vizita noastră, o altă echipă a fost trimisă la Așgabat. La întoarcere ne-au povestit că majoritatea echipamentului pe care îl dusesem noi, acolo, inclusiv un ecocardiograf, erau împachetate în ambalajul original și nu au fost folosite niciodată, iar sălile rezervate terapiei intensive au fost transformate în saloane de lux pentru personalități sus-puse care sufereau de migrenă, sau de alte boli “grave”…

https://www.youtube.com/watch?v=wmyNAcKcWa8  https://www.youtube.com/watch?v=mk6wZSVntNM

Tiberiu Ezri

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Eva Grosz commented on February 13, 2021 Reply

    Foarte interesant și foarte frumos scris !

    • Tiberiu Ezri commented on February 13, 2021 Reply

      Multumesc Evi!

  • Veronica Rozenberg commented on February 12, 2021 Reply

    Tibi, toata admiratia pentru seriozitatea cu care de fiecare data abordezi orice subiect.
    Ceea ce scrii este intr un fel fascinamt, cu atat mai mult cu cat sansa de a ajunge oe acele meleaguri e destul de limitata.
    Ai imbinat calitatea ptofesionala cu care ai participat la ridicarea, aparenta din pacate a nivelului terapiei intensive la fata locului , cu privilegiul calatorului nelasat singur si care indrumat a vizitat o sumedenie de lucrurii inedite

    Remarcabila bogatia de informatii si de poze 🙂

    • Tiberiu Ezri commented on February 12, 2021 Reply

      Iti multumesc draga Veronica!

  • Andrea Ghiţă commented on February 11, 2021 Reply

    În 1959 am fost în vizită la tata care-şi făcea aspirantura la Institutul Bauman din Moscova. În căminul în care locuia erau studenţi şi aspiranţi (care se pregăteau să obţină titlul de “candidat în ştiinţe”, la noi echivalat cu doctoratul) tineri din toate republicile unionale. Colegul de cameră al tatei era uzbek şi mi-a făcut cadou o cutie cu un set de păpuşi îmbrăcate în costumele naţionale ale tuturor republicilor unionale şi m-a învăţat (aveam şase ani) numele tuturor capitalelor. Atunci am auzit pime oară de Republica Socialistă Socialistă Turkmenă, cu capitala la Aşhabad. Nici mai târziu nu am aflat mai mult despre această regiune. Articolul lui Tiberiu Ezri vine cu informaţii din cele mai interesante..

    • Tiberiu Ezri commented on February 11, 2021 Reply

      Mai ai cutia cu papusi? Poporul turkmen este foarte primitor si darnic..

  • Tiberiu Ezri commented on February 11, 2021 Reply

    Iti multumesc Hava pentru ca m-ai inspirat sa scriu aceasta povestire.

  • Hava Oren commented on February 11, 2021 Reply

    Extraordinar cum s-a schimbat Turkmenistanul în 150 de ani. Dar dacă s-a schimbat în bine? Nu prea cred. Nu că situația din vremea lui Vambery ar fi fost de invidiat, când turkmenii atacau caravane, luau prizonieri și îi vindeau ca sclavi. Te admir că ai avut curajul să umbli pe asemenea coclauri, eu n-aș fi îndrăznit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *