O poveste cu muzică și… disonanțe

M-am născut cu foarte mulți ani în urmă, în februarie 1935, la Lupeni.Copilăria fragedă mi-am petrecut-o în acest orășel de mineri, care pe atunci avea doar statut de comună. Între timp a devenit municipiu și a dobândit o notorietate de care s-ar fi putut lipsi. În vremea copilăriei mele, la Lupeni era o comunitate evreiască cu vreo 200 de membri. Acum mai există doar un cimitir evreiesc părăginit.

Tatăl meu care era un om generos, iubitor de viață și de frumusețile ei, voia să mă învețe cât mai multe, dar ca toți oamenii pasionați de ceea ce fac, nu avea destul timp. Muncea mult, călătorea mult, era un sportiv pasionat. Era un împătimit al viorii. Ar fi vrut să cânt și eu, dar… nu a fost să fie.

Tata la schi la Straja

Tata ar fi împlinit în acest an vârsta profeților, 120 de ani. S-a născut în martie 1901, într-un sat românesc de lângă Săvârșin, cu numele parcă predestinat de Bătuța. Tata a fost lovit de vicisitudinile sorții, cu toate că era un om prietenos, săritor și iubit de toți. Din păcate am trăit prea puțin timp împreună. De la șase ani nu am mai trăit alături de Tata decât ocazional.

Cu mama şi cu tata

 Multă vreme el a fost despărțit de noi. Legionarii l-au închis sub acuzația că ar fi fost comunist; regimul antonescian l-a trimis la muncă forțată ca evreu, comuniștii l-au deportat ca exploatator, ”moșier” pe pământul confiscat tot de ei de la familia mamei, deportată din Satu-Mare. Familia a pierit la Auschwitz.

Născuți în februarie

Februarie este cea mai scurtă lună a calendarului. E și inconstantă, căci o dată la patru ani se lungește cu o zi. Îmi era parcă rușine când la chefurile din adolescență (numite mai dichisit ”ceaiuri”) trebuia să mă ridic cu paharul în mână la îndemnul comesenilor ”Cine-i născut în februarie, stai sus, stai sus, stai sus!” De regulă eram unicul născut în zodia Vărsătorului. Mai târziu aveam să aflu că în luna februarie s-au născut mulți oameni iluștri și nu aveam niciun motiv să mă simt lezat că m-am născut în februarie.

Tot în februarie, dar cu 13 ani mai târziu, am devenit ”adult” după legile evreiești. Era în 1948, la Satu-Mare. Anul 1948 a început cu o schimbare fundamentală – dintr-un regat, România a devenit republică populară. Nu prea știam ce va însemna asta pentru noi, evreii din Ardeal, după atâtea tragedii care ne-au zguduit în anii trecuți. Tata dăduse mâna cu Marele Voievod Mihai, aflat în vizită la Lupeni la 15 iunie 1935.

Tata aşteptându-l pe Marele Voievod Mihai – Lupeni 1935

Regele Mihai și regina mamă Elena, ”vecinii noștri de la Săvârșin” îmi erau familiari și simpatici. Ne zâmbeau de pe pereții claselor în care am învățat. Același zâmbet prietenos și cald ne-a primit la intrarea în clasa întâia și a doua din prestigioasa Școală Primară Israelită din Arad, în clasa a treia și a patra la Școala Primară evreiască de lângă Sinagoga din Deva, apoi în clasa întâia la Liceul Decebal, în sfârșit în clasa a doua și a treia a Liceului Mihai Eminescu din Satu-Mare. Am spus ”în sfârșit” pentru că începând din prima zi a anului 1948, fotografiile Regelui Mihai și ale Reginei Elena au fost scoase din școlile României. Dirigintele nostru, Domnul Profesor Paziuc, un excelent profesor de matematică rătăcit din Polonia pe meleagurile ardelene, un om de rară distincție și sensibilitate, ne-a sfătuit zâmbind plin de regrete să rupem primele două pagini din manuale, cele cu fotografiile regale. Așa am și făcut, căci eram copii precoci, trecuți prin anii războiului și înțelegeam sensul evenimentelor care se prăvăleau cu repeziciune în jurul nostru. 

La 13 ani, după ceremonia de bar mițva (fiul legământului) băieții evrei devin membri ai comunității, cu drepturi și obligații depline. Citeam literele ebraice, învățasem de mic copil la heder (învățământ preșcolar evreiesc) în comuna mea natală, așa că pregătirea mea pentru bar mițva nu a fost prea dificilă. Am fost asistat de oficiantul de la Sinagoga Status Quo Ante, unde a avut loc evenimentul. El a convocat un minian (numărul minim de 10 evrei pentru a fi permisă citirea din Tora). În splendidul templu, sus la balcon, era o singură femeie, Mama mea, care era chiar mai emoționată ca mine. Ea provenea dintr-o familie de evrei ortodocși. Mai ales de sărbători mergeam la Sinagoga Ortodoxă de pe strada Decebal, dar pentru acest moment mai familiar, Mama (care hotăra totul în mica noastră familie) a decis că evenimentul va avea loc la Sinagoga Status Quo de la intersecția străzii Cuza Vodă (unde locuiam noi) cu strada Eminescu (unde era liceul al cărui elev eram).

Despre ”cele sfinte

Sinagoga construită în anul 1905 din inițiativa latifundiarului evreu Csengery Mayer, pentru cele 120 de familii evreiești care s-au distanțat de Comunitatea Ortodoxă, constituind o comunitate ”status quo ante” (un curent religios înclinat spre reformă, dar păstrând elementele esențiale ale tradiției), era una din cele 22 de sinagogi proiectate la cumpăna dintre secole, de arhitectul evreu Leopold Baumhorn, din care mai există două în Transilvania: una la Timișoara și una la Brașov, (singura care este refăcută și e în funcțiune).

Sinagoga Status Quo Ante din Satu Mare

Frumoasa Sinagogă Status Quo din Satu-Mare, una din cele mai somptuoase și mai bogat ornate din cele create de Baumhorn, a fost dărâmată în 1965, cu acordul Rabinului Șef Moses Rosen (care mai făcea și compromisuri regretabile). Pe de o parte nu mai erau evrei în Satu-Mare și oricum toate curentele au fost unificate sub egida impusă a ”ortodoxiei”. Pe locul Sinagogii a fost construit sediul Miliției. Sacrilegiu sau decizie pragmatică?…

Satu-Mare este unul din orașele istorice din Transilvania, prima mențiune scrisă datând din anul 972. E un oraș multietnic și multicultural, așezat pe malurile Someșului. Castrul din perioada ocupației romane, numit Zotmar, a dăinuit până la sfârșitul primului mileniu, când Ștefan cel Sfânt a întemeiat Regatul Ungariei. Regina Ghizela, fiind o prințesă bavareză, a invitat primii coloniști germani să se așeze în zona Sătmarului, de aici numele maghiar al orașului: Szatmár-Németi. Cartierul Mintiu, unde s-au așezat șvabii veniți din Bavaria, a dobândit primul privilegiu din partea regelui maghiar Andrei al II-lea, în 1230. Cu timpul orașul a obţinut noi privilegii regale. După moartea marelui rege Matei Corvin, orașul a ajuns în posesia fiului acestuia, devenind teatrul a numeroase bătălii duse pe pământurile transilvane pentru dobândirea puterii de către diverse grupări de interese naționale, religioase, nobiliare, familiare sau de altă sorginte. Abia în secolul al XVIII-lea a început un proces intens de urbanizare, cea mai fecundă perioadă fiind cea în care Transilvania a devenit parte a imperiului austriac sublimat apoi în varianta sa dualistă (austro-ungară) care a durat până la 1 decembrie 1918. Din această perioadă datează cele mai frumoase și mai reprezentative clădiri ale sătmarului. În 1860 ia ființă și Liceul din Satu-Mare, care în 1919 primește numele lui Mihai Eminescu, în care limba de predare devine limba română. Eu am avut șansa de a absolvi acest liceu. Am fost singurul evreu din clasă – unul din paradoxurile dramatice ale unei istorii necruțătoare.

Un ”sătmar” în lumea nouă

Astăzi dacă ”sătmar” a devenit un nume cunoscut în lume, asta se datorește evreilor, mai exact celor care au creat o congregație ultra-ortodoxă extrem de discutabilă sub influența Rabinului Joel Teitelbaum. Acesta s-a născut în 1887 la Sighet, în familia hasidică întemeiată de Moshe Teitelbaum, un țadic (înțelept) din Ungaria. Joel s-a dovedit un tânăr foarte studios, silitor și talentat, ajungând în câteva posturi rabinice respectabile și având tot mai mulți adepți. În 1929 a devenit rabinul comunității ortodoxe a orașului Satu Mare, ceea ce nu era puțin lucru, într-un oraș în care un sfert din locuitori erau evrei. Rezultatul acesta l-a obținut după trei runde consecutive de alegeri. Pe atunci în comunitățile evreiești se organizau alegeri foarte serioase și riguroase pentru a identifica ”liderii” cei mai cultivați, care să fie în stare să le conducă destinele cu competență și autoritate spirituală. 

Evreii s-au stabilit la Satu Mare de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei veneau mai ales dinspre Polonia și Ucraina, unde au îndurat persecuții din partea cazacilor conduși de ucraineanul Hmelnițki (Răzbunarea istoriei: ucrainenii au acum un președinte și un prim ministru evreu!) Foarte mulți dintre cei care s-au stabilit la ”Sătmar” și în împrejurimi erau hasidim, adepți ai unei mișcări religioase create de marele Baal Șem Tov, care propovăduia ideea că ”Domnul e peste tot unde este primit cu bucurie și încredere”. Conducătorul adepților hasidismului este numit admor, un acronim ebraic al atribuțiilor sale de ”domn, învățător și rabin”. Joel Teitelbaum a devenit admor la Satu-Mare în 27 februarie 1934.

Au urmat șase ani sub autoritatea română, apoi, după Dictatul de la Viena, încă patru sub autoritate maghiară, până la blestematul an 1944, când evreii din Satu-Mare au fost deportați la Auschwitz. Joel Teitelbaum cu familia sa (dar fără numeroșii săi adepți) s-a urcat în ”Trenul Kasztner” împreună cu încă 1670 de favorizați ai sorții, ajungând cu bine la New York. Ei au fost salvați fără vreo intervenție divină, doar mulțumită relațiilor și banilor cu care au reușit să-i mituiască pe ofițerii SS.

Sinagoga dinastiei Satmar din New York

La New-York, Joel Teitelbaum și-a refăcut ”curtea” abandonată de el și decimată de naziști. Cu tenacitate și convingere a recrutat întâi câțiva adepți în Brooklyn, unde și-a stabilit cartierul general, propovăduind hasidismul propriu și antisionismul împrumutat de la antisemiți. Perdeaua de fum cu care și-a propus să-și izoleze ”supușii” de epopeea reîntoarcerii poporului evreu în patria strămoșească, a fost momeala mesianică. Doar când va veni Mesia se vor putea aduna evreii în Eretz Israel. Până atunci orice pas în această direcție este o erezie care va atrage sancțiunea divină. Astfel gruparea hasidică transplantată de Joel Teitelbaum din Satu-Mare la New-York, devenind orășelul Kiryas Joel (cu 25.000 de locuitori, toți evrei ultra-ortodocși) a devenit bastionul anti sionismului!

Durerea supraviețuirii

Din cei 18.800 de evrei din Satu-Mare și împrejurimi, care au fost deportați la Auschwitz între 19 mai și 1 iunie 1944, puțini au supraviețuit. Statisticile, care nu sunt prea exacte și nici nu puteau fi în dezastrul care a învăluit viețile evreiești, estimează la 20% numărul celor care s-au întors din lagărele de exterminare. Din familiile noastre aproape toți au pierit. Din familiile Reisman, Majtenyi, Augenstein și Farago nu au rămas decât numele gravate pe câteva table memoriale, în curtea sinagogii și în cimitirul evreiesc ortodox de la Satu-Mare.

Monumentul Martirilor Holocaustului din Satu Mare

Situația evreimii din Transilvania era confuză. Deși nu erau maghiari, ei au fost educați în cultura maghiară (ca și mulți români din Transilvania de altfel), deci aveau nevoie de timp pentru o conversie culturală potrivită cu schimbarea politică. Autoritatea politică românească și mai ales o parte a opiniei publice (îndeosebi din rândurile tineretului studențesc) nu excela prin filosemitism. Nici comunitățile evreiești din noile teritorii (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Basarabia) alipite României Mari, nu s-au putut integra printr-un un proces simplu și lin, în organizarea tradițională a evreimii din Vechiul Regat. Nu a apucat să se împlinească acest demers. E drept că 20 de ani în istorie nu este o perioadă relevantă, când România Mare, abia închegată, avea să devină din nou prada însângerată a unor puteri vecine hrăpărețe. Cel mai mare tribut de sânge și de spiritualitate au dat evreii, ca de atâtea ori în istorie. Din cei aproape 750.000 de evrei recenzați în România Mare în 1930, se estimează că vreo 350.000 ar fi în Israel, unde păstrează și răspândesc cultura românească, vreo 5000 în România și câteva mii răspândiți prin lume…

Un mare muzician evreu

Printre puținii supraviețuitori originari din Satu-Mare, care s-au reîntors în speranța de a-și regăsi familiile, căminele, sau măcar compasiunea foștilor vecini, prieteni, colegi, sau cunoscuți se afla și tânărul Laszlo (Ladislau) Roth. Nu suntem rude. Numele de Roth este frecvent, la fel ca alte denumiri de culori atribuite evreilor (Weiss, Braun, Schwarz, Grün) în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea. El dorea să acorde evreilor drepturi și îndatoriri egale cu restul supușilor din Imperiul Austriac. Ladislau Roth (Laci) s-a născut la Satu-Mare în 1920, la scurtă vreme după Primul Război Mondial și instaurarea autorității românești în Ardeal. Mai târziu s-a mutat cu părinții la Timișoara. A studiat la Academia de Muzică din Budapesta, unde a fost elevul lui Zoltán Kodály. 

Printr-o întâmplare, în primăvara anului 1940 au plecat la nunta unor prieteni la Oradea. Acolo i-a prins dictatul de la Viena. Laci și părinții lui nu s-au mai putut întoarce în România. În mai-iunie 1944 au fost înghesuiți în ghetoul de la Oradea și deportați la Auschwitz. Laci, la 24 de ani, cu talentul lui debordant și cu arta lui de a reuși în cele mai complicate împrejurări, a supraviețuit până și ororile lagărelor. 

După eliberare și-a continuat viața întreruptă. A absolvit Academia de Muzică din Budapesta și în 1947 s-a întors la Timișoara. A făcut o carieră strălucită la Opera Română. În 1951 eu mi-am început studiile la Institutul Politehnic din Timișoara. Împreună cu un coleg orădean organizam audiții muzicale pentru studenți, cu discuri selecționate din perlele muzicii simfonice și de operă. Pe vremea aceea nu era oferta muzicală abundentă de azi. Pe această cale am cunoscut-o pe doamna Aca de Barbu, care era pe atunci directoarea Operei din Timișoara. Ea ne înlesnea intrarea gratuită la operă. Timp de 5 ani priveam măcar de două ori pe lună spre tizul meu Ladislau – eu la galerie, el la pupitrul dirijoral.

Eu am plecat în 1956 spre Brașov, ca tânăr inginer, iar el, în 1960 spre Tel Aviv, ca dirijor deja recunoscut. A locuit la Bat Yam, lângă Tel-Aviv. A avut o activitate prodigioasă, a dirijat mai multe orchestre din Israel, precum și orchestre consacrate din lumea întreagă. A dirijat în Africa de Sud, în Danemarca, în Austria la Salzburg, în Mexic și bineînțeles în SUA. După căderea regimului ceaușist, s-a întors în orașul care l-a consacrat ca un mare dirijor. A reluat locul unde se simțea cel mai bine. A dirijat la Brașov, la Arad, la Satu-Mare. A dirijat cu mare succes și la București. La Brașov ne-am întâlnit, într-un târziu. Am povestit despre viețile noastre la Comunitatea evreiască, la sinagoga Beith Israel.

Ladislau Roth

Aniversări care au fost și care, sperăm, mai urmează

Devenind nonagenar, Laci Roth s-a întors la matcă și a dirijat orchestra Dinu Lipatti din Satu-Mare într-un concert aniversar din Sinagoga Șaare Tora, (Sinagoga Ortodoxă din str. Decebal). Violonistul a fost Rudolf Fatyol, directorul filarmonicii sătmărene, un mare artist, plecat de doi ani spre veșnicie. Printre nemuritoarele melodii care au răsunat între pereții centenari ai sinagogii, a fost și A yiddishe mamme (O mamă evreică). Mama lui Laci Roth a fost ucisă la Auschwitz…

Lew Pollack – My yiddishe Momme (solist Rudolf Fatyol, dirijor Ladislau Roth)

Devenind centenar, a fost sărbătorit la Tel-Aviv. A fost un eveniment emoționant, organizat de ICR Tel-Aviv sub conducerea unui fiu devotat al Timișoarei, Marton Salamon, directorul acestui avanpost al culturii române, aș adăuga chiar al culturii evreo-române, căci această cultură există, cu foarte mulți creatori de talent. Cred că e meritoriu să păstrăm viu acest deloc neglijabil fragment al culturii române contemporane. La frumosul eveniment de la Tel-Aviv, organizat prin Zoom în 3 iulie 2020 în condițiile pandemiei, au participat în afara sărbătoritului uimitor de tânăr și fermecător la 100 de ani, Cristian Rudic, directorul Operei Naționale din Timișoara, și Luciana Friedman, președinta Comunității Evreilor. Cam puțin pentru o viață atât de tumultuoasă și închinată publicului. Poate că Marton Salamon o va repeta cu o participare mai generoasă, în condiții de normalitate, fără restricțiile COVID.

Am evocat personalitatea impresionantă a unui mare muzician evreu-român care este Ladislau Roth, uimitor de tânăr și performant la aproape 101 ani, un autentic ”evreu fără frontiere” și un purtător neobosit al ”luminii printre popoare” cu pricepere, modestie și omenie.

Tiberiu Roth, februarie-martie 2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on March 14, 2021 Reply

    Dle Roth, evocarea dvs, sincera si ampla este o oglinda indreptata spre o personalitate care s-a dezvaluit nu odata prin abordarea unor subiecte variate la Baabel.

    Este emotionant de urmarit si biografia dvs, cat si paralelismul facut cand si cand, cu evenimentele istorice pe care le-au trait membrii familiei sau prietenii si cunsocuti ai dvs., printre acestia remarcabilul dirijor numit tizul Ladislau. Sanatate si inspiratie !!

  • Julian Satran commented on March 14, 2021 Reply

    Daca nu ma inseala memoria ati avut un rol remarcabil in industria brasoveana. Ar fi interesant sa citim cate ceva despre unul din succesele cele mai visibile si mai putin controversate ale industralizarii Romaniei (si poate al unor altor evrei asociati).

  • Dana Gheorghiu commented on March 12, 2021 Reply

    Impresionantă evocare! Bogată în informații, asupra unor vremuri trecute și ale asprimii lor, cât și a modului de-a le învinge. Nici Dvs. nu trebuie să vă excludeți dintre cei care au depășit aceste traume, chiar dacă drumul nu v-a fost marcat de performanțe artistice, în schimb de o mare onestitate în a vorbi despre „celălalt“.

  • Carmen Stoianov commented on March 12, 2021 Reply

    Articol atât de necesar: simplu, stil direct – imagini realiste, se simte fiorul trăirii!
    …Necesar şi pentru că muzicienii trebuie să-şi afle locul în această lume surdă, ei fiind nu doar vocea destinată comunicării, ci şi urechea prin care se aude vocea celorlalţi…..şi inima care bate pentru cei de aproape şi cei de departe, deopotrivă…..

  • Tiberiu Georgescu commented on March 11, 2021 Reply

    Emotonante randuri; se simt emotia autorului.
    Multumesc tare mult.

    • Lucian-Zeev Herşcovici commented on March 13, 2021 Reply

      Subscriu. Adaug: multă sănătate domnului dirijor Ladislau Roth.

  • Tiberiu ezri commented on March 11, 2021 Reply

    Articol interesant si plin de date istorice instructive. Teitelbaum si clanul lui Satmer au fost si raman dupa parerea mea o pata neagra in istoria poporului evreu.

    • Klein Ivan commented on March 13, 2021 Reply

      Subscriu . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *