Cu toții avem datoria morală de a nu-i uita pe cei dragi, pe prieteni sau pur și simplu pe concetățeni. Din păcate, înfloritoarea comunitate evreiască din Marghita, județul Bihor, a fost uitată. Eu doream să le păstrez memoria și să le dedic o mică placă comemorativă. Împreună cu prietenul meu din copilărie, Oscar, cetățean al orașului, plănuiam ca placa să fie pusă pe locul de unde peste două mii de evrei au fost luați cu forța la Auschwitz, unde majoritatea au fost uciși. În zadar am scris fostului primar al orașului și președintelui comunității evreiești din Oradea. Nici măcar nu mi-au răspuns. Din fericire, noul primar al orașului a luat inițiativa comemorării prin amenajarea cimitirului.

Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, dar odată cu instaurarea regimului comunist, urmele evreimii Marghitane au fost șterse treptat. Ceea ce s-a salvat ca prin minune după Holocaust a fost distrus pe vremea comuniștilor. Acum vreo treizeci de ani, în timpul unei vizite, nu am reușit să identific mormântul frățiorului meu Ștefan, care a murit la vârsta de trei luni. Totul era acoperit de buruieni. Multe morminte au fost distruse.

Culmea a fost în 1976: demolarea vechii și falnicei sinagogi datând din 1863 – din câte am auzit, demolarea a fost aprobată de Federația Comunităților Evreiești din România și de cea din Oradea. Oare cine le-a dat dreptul moral? Pe-atunci mai trăiam în România, părinții mei locuiau la Marghita. În timpul vizitelor mele în oraș priveam cu durere la ceea ce a devenit vechea sinagogă, dar nu aveam la cine să apelăm.

Încă înainte de demolare, îmi amintesc de geamurile sparte și de pagini din cărțile de rugăciune care zburau pe străzile de lângă sinagogă. Era ca în anul 1938, când printre altele, în orașele Germaniei au fost distruse și cărți de rugăciune evreiești. Deși eram și sunt ateu, am adunat cât am putut foile sfinte și le-am dus acasă. Acestea erau pagini din istoria evreimii Marghitei! Privesc cu invidie, dar și cu admirație pe internet muzeul de istorie a evreimii județului Sălaj, de la Șimleul Silvaniei, la sinagogile renovate din Oradea, Cluj, Alba Iulia și din multe alte orașe și comune din România. Recent am vizionat la televiziunea israeliană comemorarea de la Memorialul Holocaustului, ridicat din inițiativa primarului sectorului 6 din București. Același lucru, chiar dacă ceva mai modest, puteau să facă și la Marghita. Evreii, cei care au pus baza vieții culturale și economice în Marghita antebelică, au fost șterși din cartea istoriei. Ca acest lucru să nu se întâmple, dedic acest articol istoriei evreimii din Marghita. El se bazează în special pe informațiile luate din Carte memorială – Soarta evreimii din Marghita și din împrejurimi. Cartea a fost publicată în Israel în 1979, în maghiară și ebraică, de către răposatul Kleinmann Aharon – Imre – Emerich, tatăl prietenului meu din copilărie și co-autorul acestui articol, Kleinmann Ștefan, care trăiește tot în Israel.

Istoria comunității iudaice din Marghita

Oraşul Marghita (Margitta) şi-a primit numele după cel al fiicei Contelui Csáky, Margit, care s-a sinucis sărind în apele râului Barcău, care trece prin această așezare.

Locuitorii Marghitei și ai celor 50 de sate din împrejurimi, unguri, români și evrei, se ocupau mai ales cu agricultura și comerțul. În sate, populația românească era numeroasă, dar în Marghita, numărul românilor a crescut abia după 1945, astăzi românii fiind majoritari.

Prima mențiune documentară a evreilor în localitate a fost în 1721. Primul rabin al Marghitei a fost Rabi Hillel Lichtenstein. Printre cele mai vechi pietre funerare din cimitirul Marghitei este cea a rabinului Gavriel Hacohen care se pare că a fost un evreu sefard. Alt rabin sefard a fost probabil Rabi Hacohen Satin.

Pe vremea Imperiului Austro-Ungar evreimea Marghitei, ca și a celorlalte așezări transilvănene, era o comunitate asuprită, tolerată, lipsită de multe drepturi, închisă, izolată, în care domina viața spirituală religioasă. Emanciparea a venit după Revoluția din 1848 și emanciparea în 1867. Eroul îndrăgit al evreilor a fost revoluționarul Lajos Kossuth. Evreimea a început să se asimileze, iar idișul a fost înlocuit cu limba maghiară, chiar și în predicile din noua orientare a religiei mozaice: ritul neolog. În timpul Primului Război Mondial au căzut pe front zece evrei din Marghita, printre care și fratele străbunicului meu, József Ezri. Bunicul meu, Sigmund Ezri, tânăr recrut în vârstă de 18 ani, a fost rănit pe frontul italian. A urmat unirea Transilvaniei cu România. Evreii s-au adaptat bine la noua conducere. Atmosfera relativ pașnică a fost tulburată în 1927 de o conferință națională studențească, în care studenții au atacat lăcașe sfinte evreiești la Oradea, Cluj și Huedin.

Viața evreiască în Marghita după Primul Război Mondial

După acest război, câțiva evrei au întemeiat la Marghita o mișcare muncitorească. Sărăcia de după război a creat condiții prielnice întemeierii Partidului Comunist Român, care a funcționat legal până în 1924. Câțiva comuniști evrei marghiteni au murit la Doftana. Ei se întruneau în secret în pădurea Trei copaci. În copilărie am avut și eu onoarea să cunosc pe unul dintre acei comuniști veterani, Duved Weisz, cu care făceam schimburi filatelice. Mișcarea sionistă a fost întemeiată la Marghita în anii 1920, iar gruparea de tineri religioși Agudat Israel în anii 1930. Reprezentanți din ambele mișcări au ajuns în Palestina ca halutzim (deschizători de drumuri).

Așa cum era de așteptat, evreii excelau în domeniul comerțului. Comunitatea evreiască, dar și oameni particulari au deschis școli pentru diferitele comunități mai mult sau mai puțin religioase.

După emancipare, evreii Marghitei au învățat diferite meserii, alții au făcut studii superioare la Paris sau la Viena, devenind medici, ingineri, avocați, învățători, scriitori, ziariști sau artiști. La Marghita erau patru medici, toți evrei. După deportarea evreilor din primăvara 1944, orașul a rămas fără medici. Legendarul medic umanist Dr. Emil Goldberger îi trata gratuit pe bolnavii săraci indiferent de religia lor, ba chiar le cumpăra medicamente. Lui i s-a dat posibilitatea să nu fie deportat, dar el a refuzat și a fost luat la Auschwitz împreună cu soția și fiul. Cu toții au scăpat. Mama mi-a amintit că el m-a tratat și pe mine când eram bebeluș.

Viața culturală și sportivă a Marghitei interbelice

În anii 1920 a început să înflorească o viață culturală intensă. Prin inițiativa lui Menyus Friedmann și Ernő Schreiber a fost creată asociația iubitorilor de artă. S-a înființat și un grup teatral. Printre actori se numără Otto Rodan, Elișeva Spiegel și alții, care interpretau piese clasice în clădirea hotelului Margit, clădire care mai exista când am părăsit România în 1978. Au fost invitați să joace și la Oradea. Tinerii religioși de la Aguda au interpretat piese cu subiecte evreiești, religioase, una din ele, Sufletul de sub caftan, având un deosebit succes. Un grup teatral de copii interpreta cu mare succes scene din operete.

De-a lungul anilor, inclusiv în epoca postbelică, evrei Marghitani s-au evidențiat în domeniul literaturii, al artelor, cât și în domenii științifice. Același Kleinmann Imre a publicat o carte intitulată Neves Margittaiak – Marghitani cu renume (nu toți erau născuți la Marghita), în care evoca 81 de figuri, printre care scriitorul Danzig Hillel, regizorul teatral György Harag, laureat cu premiul Kossuth, Zoltán Vass, scriitor și politician comunist care a devenit primarul Budapestei în 1945, scriitorul istoric Avram Fuchs și mulți alții. Sportul preferat de evreii marghiteni era fotbalul și mulți tineri evrei talentați jucau în echipa de fotbal locală Törekvés (Străduința).

Evreii Marghitei și cel de-al Doilea Război Mondial

După guvernul rasist antisemit Goga-Cuza, care din fericire a căzut foarte repede, evreii au avut din nou o viață relativ calmă în timpul dominației regale. Dictatul de la Viena a alipit Nordul Transilvaniei, inclusiv Marghita, Ungariei fasciste. La o săptămână după Dictat, la 6 septembrie 1940, au intrat în Marghita trupele țanțoșe ale armatei ungare. În piața centrală îi așteptau încolonați veteranii Primului Război Mondial, printre care și vreo o sută de evrei. Mulți dintre ei erau religioși, aveau bărbi și perciuni. Nici decorațiile, nici limba și cultura maghiară nu i-au ajutat. Comandantul trupelor, colonelul Szönyi, le-a ordonat evreilor să iasă imediat din coloana veteranilor și să părăsească locul. Așa a început calvarul evreilor din Marghita. Oportuniști maghiari, cetățeni ai Marghitei au făcut tot posibilul să-i boicoteze pe concetățenii evrei, ca să-i excludă din viața economică. Se conformau perfect cu legile rasiste care au apărut în acele vremuri. Au urmat raziile și umilințele. Între 1942 și 1944 numeroși evrei au fost înrolați în detaşamentele de muncă forțată, ca să ajute trupelor maghiare aflate pe front.

Mulți au murit din cauza condițiilor mizerabile, alții au ajuns la “stația finală”, Auschwitz. La începutul lunii mai 1944, majoritatea evreilor din Marghita (31% din populația orașului) și din satele din jur, în total cca 2660 de persoane, au fost adunați și transportați în vagoane de vite la ghetoul din Oradea, de unde după două săptămâni au fost duși la Auschwitz. Locuințele, prăvăliile și bunurile lor au fost jefuite de trupele germane și maghiare și de locuitorii Marghitei.

Martirii și supraviețuitorii

În cartea lui Imre Kleinmann este publicată lista alfabetică a martirilor evrei marghiteni uciși la Auschwitz, în alte lagăre naziste sau în detaşamentele de muncă. Această listă apărea și pe pereții fostei sinagogi din Marghita. Lista a fost alcătuită în 1946 de către supraviețuitorul Lerner Yitzhak. Familii întregi au fost șterse de pe fața pământului. De exemplu, din cei nouă membri ai familiei Brettler nu s-a întors niciunul; din cei zece ai familiei Berkovits s-a întors unul singur. La fel și din alte familii. Străbunicul și străbunica mea nu s-au mai întors, nici cei trei din familia unchiului tatei, Ferenc Ezri. Dintre cele trei rude din familia autorului cărții, familia lui Tibor Kleinmann, s-a întors numai unul. Iată o parte din această listă.

În 20 octombrie 1944 trupele sovietice au intrat în Marghita. Din păcate au întârziat cu cinci luni și astfel s-a petrecut tragedia deportării evreilor. Au supraviețuit doar 15% din evreii Marghitei. Imre Wollner a fost printre ultimii supraviețuitori care au rămas în Marghita. Iată o fotografie a lui la eliberarea din Auschwitz (la 48 de ani) și la bătrânețe (la 75).

Majoritatea evreilor au emigrat în Israel, unii imediat după eliberare, dar cei mai mulți la sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ‘60. Tatăl meu z.l., care avea un scris de mână foarte ordonat, a completat formularele de cerere de emigrare ale multor evrei din Marghita. Patru tineri dintre cei emigrați au căzut eroic în războaiele de apărare ale Israelului (1948, 1967 și 1973).

Eu m-am născut la Marghita în 1951 și am locuit în curtea sinagogii. Astfel în anii ’50, când mai erau evrei la Marghita, am apucat să particip la sărbătorile evreiești. Deși noi nu eram religioși, am fost o vreme și la heider (școală religioasă), tot în curtea sinagogii. Îmi plăceau sărbătorile tradiționale, dar totul s-a terminat odată cu emigrarea evreilor. Noi am fost printre ultimii, am emigrat în 1978.

Cum au fost șterse rămășițele evreiești din Marghita

Din curtea sinagogii ne-am mutat într-o locuință de pe strada principală, în curte cu familia Kleinmann, apoi lângă baia rituală mikve. Odată cu plecarea evreilor, ea a devenit baie publică și mai târziu clădirea a fost demolată.

Precum scriam, cimitirul evreiesc a căzut în paragină, dar a fost amenajat în ultimul timp. După plecarea evreilor, geamurile sinagogii au fost sparte, foi din cărțile de rugăciuni s-au împrăștiat, iar în 1976 sinagoga a fost pur și simplu demolată.

Încă câțiva ani și generația noastră, a nepoților martirilor, va dispărea și odată cu ea și amintirea evreilor din Marghita. Trăim cu speranța că evreii marghitei vor fi pomeniţi pe o placă memorială, mulțumită străduinței prietenului meu, ing. Oscar Zsemlye și a noului primar al Marghitei, Dl. Marcel-Emil Sas-Adăscăliții.

Tiberiu Ezri, Rehovot, Israel și Ștefan Kleinmann, Natania, Israel