Până la venirea ta

Preambul

Anul trecut – anul pandemic de pomină 2020 – în 4 septembrie se împlinea un deceniu de când am pierdut-o pentru totdeauna pe cea mai bună şi mai dragă prietenă avută vreodată, Irina Bercovici Peternell.

Irina şi cu mine ne-am plimbat, ca studente, pe culoarele facultăţii de matematică de la Bucureşti. Erau doi ani diferenţă între noi, ea era blondă şi slăbuţă, eu brunetă şi plinuţă. Destinul nu a făcut să ne cunoaştem din vremea aceea, dar numele noastre, cu sonoritatea pe care o aveau, ne-au făcut atente una la cealaltă.

Ne-am regăsit după mulţi ani prin intermediul unui site de socializare românesc, numit “colegi” şi, datorită unei cunoştinţe comune care locuia, ca şi Irina, la Frankfurt: Silvia Chinzbrunner.

Noua legătură a devenit cu timpul o prietenie reală, pe care anii au aprofundat-o, permiţându-ne să ne întâlnim când şi când, fie prin Internet, fie faţă în faţă, pe diferite meleaguri. Povestirea de mai jos a fost scrisă înaintea primei veniri a Irinei la Haifa, în iulie 2005.

                                                                   *

Irinei…

Astăzi am hotărât să nu o mai vizitez pe prietena mea, doctoriţa şi deoarece am ajuns relativ devreme la gara din Haifa, aflată lângă mare, m-am gândit, dintr-o dată, să mă plimb puţin pe plajă, acolo unde visam că ne vom depăna, Irina şi cu mine, amintirile, gândurile, tot ceea ce lumea virtuală nu ne permisese încă. Temperatura tocmai scăzuse şi era o vreme foarte plăcută, puţin rece, cerul se înseninase la apropierea serii. Un vânt sufla ici colo şi sus, pe cerul încins al verii apăruseră câţiva nori printre care soarele cobora spre mare, la apus.

De când te cunoscusem pe tine şi mai ales de când îmi spuseseşi că îţi place să stai pe plajă, la soare, lângă apă, nu mai fusesem la mare. Mi-am început plimbarea îndreptându-mă spre faleza cea lungă de peste doi kilometri, gândindu-mă să o parcurg în ambele sensuri. De coborât pe plajă nu îmi prea ardea, din cauza pantofilor, care s-ar fi umplut cu prea mult nisip şi chiar cu smoală. Dar, la un moment dat, am zărit o piatră lâncezind lângă malul apei. Era prea îmbietoare, așa că nu am mai rezistat.

  Deşi spre deosebire de tine, eu nu fusesem niciodată o iubitoare a mării, astăzi, cu tine în gând, mergeam spre mare, parcă avându-te alături, ca să te duc pe tine înspre apă. Şi oricum ar fi fost, după orele patru ale după amiezii, chiar în vara noastră, atât de caldă, ai fi putut merge şi tu pe plajă, nu ar fi trebuit să te temi de soare, nici măcar aici, pe plajele noastre care-și păstrează căldura pâna la orele târzii ale serii.

  Am coborât în cele din urmă pe nisip şi m-am îndreptat, tot simţindu-te lângă mine în gând, către marginea apei. M-am aşezat pe piatra brăzdată de riduri în care intrase nisipul şi le umpluse ochi, încât ieşise şi pe de lături. Am luat de jos o piatră mai mică, şi ea ridată, ca să privesc mai atent cum îi pătrunsese nisipul printre cute, eliberându-mi mâna de cele două obiecte pe care le aveam cu mine. Întotdeauna nisipul mi s-a părut o adevărată pacoste de care nu poţi scăpa, care te urmăreşte peste tot, te copleşeşte din toate direcţiile, se varsă unduindu-se, îţi intră în pori.

  Valurile se spărgeau la mai puţin de un metru de picioarele mele, lăsându-şi de fiecare dată când se retrăgeau, dâra transformată în umbră. Şi mai lăsau în urmă scoicile, pietricelele, melcişorii… M-am ridicat, aplecându-mă spre nisip şi am început să culeg câteva din fiecare. Tot timpul mi-era gândul la tine, aveam impresia că mă urmăreşti de undeva, din apropiere. Poate de acolo, din mijlocul lumii de cercuri concentrice în care te văzusem cred, aşa de bine. Mi-era teamă: dacă într-adevăr şi tu mă poţi observa, din locul unde presupuneam că te afli? Dacă aş fi fost în dreptul vreuneia din şirul de uşi care, dacă ar fi rămas întredeschise, m-ai fi putut vedea cu siguranţă, cel puţin cu intermitenţe. Şi eu pe tine. Era asta realitatea pe care o croisem împreună doar de câteva luni încoace, sau putea fi doar o iluzie? Era sigur expresia unei dorinţe nesfârşite de a ne întâlni de-adevăratelea, de a fi aproape…

Am pus cele culese pe piatră şi m-am aşezat din nou. S-a dus plimbarea propusă, eram prea îngândurată. Mă uitam în larg uşor pierdută, îmi aminteam atâtea momente din trecut, îmi aminteam atâtea griji şi imagini care în decursul timpului şi la malul atâtor mări mă însoţiseră cu jocul lor de umbră şi lumină între răsăritul şi apusul soarelui, cei doi poli între care m-am învârtit aici, acolo, oriunde!

  Şi, din când în când, mă gândeam când o să se transforme cel puţin imaginea aceasta a ta, care mă însoţea pătrunzător, într-o realitate, când se vor deschide cercurile concentrice şi vei veni afară, liniştită, alergând, râzând, ţinând într-o mână aparatul tău minuscul de fotografiat care ştie şi să telefoneze la distanţă? Va fi la marea aceasta sau poate lângă lăculeţul în jurul căruia te plimbai uneori în pauze, sau poate într-un alt loc de pe lumea aceasta, poate, dacă vom avea curaj, să zicem în Japonia??

Aş dori mult să fie cât de repede, dar sunt cuminte şi te aştept! Poate în cele din urmă eu o să învăţ de la tine să fiu mai cuminte şi mai răbdătoare şi tu vei învăţa de la mine să fii mai puţin ţintuită în mijlocul cercurilor concentrice, să alegi calea zborului, să fii pe deasupra lor, să te poată vedea oricine şi să te bucuri de senzaţia de libertate şi de lipsă de constrângere.

  Asta e ceea ce mi-aş fi dorit eu pentru tine, să fii euforică. Dar oricum, te-aş fi ţinut de mână, oricât ar fi fost nevoie, până ţi-ai fi luat zborul. Apoi sigur că ai fi rămas acolo, sus, pe orbită, şi nu ai fi vrut să schimbi senzaţia de a fi afară şi de a pluti. Ştiam cât îţi place să pluteşti!

  Până atunci, însă, ţi-am strâns nişte pietricele şi nişte scoiculiţe de pe la marea noastră. Şi acestea pot să rămână între timp la mine ca o urmă şi un simbol al tău, al lucrurilor care ne-au devenit comune. Și nici măcar nu sunt de la plaja din Aşkelon, cea pe care deja o cunoscuseşi. Plaja de acolo încă ne aşteaptă. Să venim, amândouă. Pe cele culese aici, la Haifa, le păstrez pentru tine, ca nişte simboluri din piatră, oare nu îţi plac ţie atât de mult şi lucrurile nemişcate?

Până la venirea ta!

(text apărut în volumul EPPUR SI MUOVE …si totusi continua, SmartPublishing, 2019)  

Veronica Rozenberg                                         

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

20 Comments

  • BORIS MEHR commented on September 4, 2021 Reply

    AVEȚI UN SUFLET CALD , EMOȚIONAȚI

    • Veronica Rozenberg commented on September 4, 2021 Reply

      🙂 🙂

      Asta era un deziderat al celor scrise de mine in cartea
      EPPUR SI MUOVE…si totusi continua,

      as fi dorit, ca lumea sa se emotioneze, cred ca starea de emotie este una dintre cele mai profunde si neuitate experiente ale omului. Multumesc !

  • Eva Grosz commented on September 4, 2021 Reply

    Dragoste,nostalgie, trecutul care e învăluit de farmecul tinereții, natura ,nisipul și marea în veșnică mișcare. La care se adaugă fantezia unui zbor ca semn de eliberare din cercuri concentrice ale vieții.
    Îmi amintește un scriitor francez pe nume Andre Makine. Tot respectul pentru talentul de a pune pe hârtie imaginația și limba frumoasă pe care o folosești cu toate că ești departe de țara de baștină acuși o jumătate de secol.

    • Veronica Rozenberg commented on September 4, 2021 Reply

      Eva, un comentariu poetic si frumos, iti multumesc. Esti o cititoarea fantastica si de fiecare data inteleg cat de nesfarsita iti este bogatia culturala. O sa incerc sa ajung si eu la acest autor, daca cele scrise de mine iti amintesc de el.
      Astazi, 4 septembrie se implinesc 21 de ani de la moartea Irinei. Eram la Bucuresti dupa ce o lasasem in patul de spital, desi nu mi-am inchipuit ca sfarsitul este atat de aproape. Pentru sfarsitul acelui august 2010 programasem o excursie la Meinz, care s-a anulat si eu am rama cateva zile la Frankfurt cu Irina, dupa care aveam bilet la Bucuresti, continuandu-mi investigatiile de arhiva. Ultimele noastra schimburi de mesaje pe telefon le pastrez pana astazi, si in momentul in care am inteles ca nu-mi raspunde, am telefonat sotului ei afland ca situatia e foarte grava.
      Mi-am cumparat un bilet de la Bucuresti la Frankfurt, am ajuns acolo spre seara, si era deja dupa, Am crezut ca se prabuseste lumea, desi stiam de ani ca se va intampla. Am ramas la inmormantare, si in mormantul ei am “aruncat” o carticica cu Micul Print, erau acolo atatea propozitii de legatura intre noi, imagini rupte din lumea acelui Print locuitor al Stelei pe care isi lasase floarea si oita.

      M-am intors la Bucuresti, am continuat sa citesc si sa merg pe drumul spre sfarsitul lucrarii mele. Irina era una dintre putinele persoane care se interesa îndeaproape de lucrarea mea de doctorat.

      Multumesc, cu drag, Veronica

      • Veronica Rozenberg commented on September 4, 2021 Reply

        11 ani, nu 21, dar si 11 uneori par un infinit…:-)

        • Eva Grosz commented on September 4, 2021 Reply

          Veronica, multe cărți ale lui Andre Makine sunt traduse românește . Cel mai apropiat de emoția trăită de tine cu prietena ta mi se pare cartea “Femeia care așteaptă”. Nemai vorbind că ea se cheamă Vera. În carte nu se întîmplă mai nimic. Locul -un sat necbnoscut în Uniune unde trăiește Vera a cărei sot e înrolat în armată…ea îl așteaptă în fiecare zi la gară.În acel sat vine un ziarist ca să scrie despre satul unde bărbații nu mai există, au rămas doar copii și bătrâni bolnavi pe care Vera îi ajută cu alimente și medicamente. Stilul autorului e deosebit. Un fel de renaștere a romanticii cu un stil modern. Dar cartea lui Makine care mi-a plăcut cel mai mult este Testamentul . Dacă poți obține din România ,cu atât mai bine. Dacă nu , nu știu care traduceri sunt bune. Traducerile românești sunt bune.

          • Andrea Ghiţă commented on September 4, 2021 Reply

            Andrei Makine este un autor cu totul special care s-a validat atât ca autor rus, cât şi ca autor francez. Mie mi-a plăcut cel mai mult Testamentul francez, de departe cel mai bun roman al său. Dar are şi altele. Aici poţi afla mai multe despre el https://humanitas.ro/autori/andrei-makine

          • Veronica Rozenberg commented on September 4, 2021 Reply

            Doamnelor, va multumesc 🙂

          • Eva Grosz commented on September 5, 2021 Reply

            Mă corectez. Așa cum scrie Andrea cartea ,se pare cea mai reușită se cheamă Testamentul francez și nu Testamentul cum am scris eu..A primit două premii pentru ea : Goncourt și Medicis . Și mie mi-a plăcut mult, dar am mai citit altele și toate sunt deosebite. Visul se împletește cu realitatea. În tot ce am citit. Văd că unele apar sub formă de pdf. în internet.

  • Lucian-Zeev Herşcovici commented on September 3, 2021 Reply

    Pietenia este frumoasă, mai ales dacă trece peste granițele spațiului și timpului. Felicitări Veronica, urări bune de Shana Tova!

    • Veronica Rozenberg commented on September 4, 2021 Reply

      Multumesc si Un An Nou cu bucurii sanatate si poate chiar un volum. Tu ai atat de multe lucruri de spus celorlalti, Lucian !

  • Andrea Ghiţă commented on September 3, 2021 Reply

    O odă închinată prieteniei şi speranţei, cu multă, multă, sinceritate! Un text rar în paginile Baabel.

    • Veronica Rozenberg commented on September 3, 2021 Reply

      Draga Andrea, sunt cu adevarat emotionata !!

  • Anca Simona Laslo commented on September 3, 2021 Reply

    Razbate din cuvintele dumneavoastra legatura sufleteasca plina de caldura, unica si , iata, indestructibila, a unei prietenii perene. M-au impresionat foarte mult aceste ganduri asternute pe hartie. Si pentru mine prieteniile sunt comori!

    • Veronica Rozenberg commented on September 3, 2021 Reply

      Draga Anca Simona,

      Nu te superi ca trec la persoana a doua singular :-).

      Ai sesizat ceva foarte adevarat si profund si iti multumesc pentru aceasta observatie legata de perenitate.
      Intr-un album de poze, pe care l-am refacut dupa ce Irina nu a mai fost, ma intrebam cu naivitatea pe care e foarte greu s-o eviti, chiar si la o varsta la care s-ar pretinde s-o faci.

      DE CE TIMPUL NU SE POATE INTOARCE INAPOI ?

  • Tiberiu Ezri commented on September 2, 2021 Reply

    Mi-a placut draga Veronica dialogul tau cu Irina.

    • Veronica Rozenberg commented on September 2, 2021 Reply

      Ma bucur 🙂

      era un dialog virtual in speranta ca se va transforma
      intr-unul real. Si asa a fost in luna iulie a aceluiasi an !!

  • Tiberiu Georgescu commented on September 2, 2021 Reply

    L-am recitit cu placere si bucurie pt. romaneasca fara cusur.
    Felicitari.Continuati, continuati…

    • Veronica Rozenberg commented on September 2, 2021 Reply

      Draga Dle Tibi Georgescu,

      Dvs sunteti printre cititorii cartii din care am refacut aceasta povestire, va multumesc pentru apreciere, mai ales a limbii :-)) . Nu multa lume mi-ar face o asemenea apreciere, de altfel si aceasta povestire a fost redactata (nu de Hava, ci de redactoarea cartii, cu toate acestea i-am facut modificari acum, din nou) E frustrant sa-ti pierzi calitatile limbii, materne, sau chiar adoptate, doar persoane cu talente deosebite, isi pastreaza aceasta capacitate de intretinere a exprimarii. Sunt si pe aici cateva.

      Am revenit asupra momentului acela frumos si trist, pentru ca desi anii estompeaza amintirile, datele aniversarilor triste aduc o nota de limpezime chiar si asupra unei memorii omenesti perturbate de varsta.

  • theodor toivi commented on September 2, 2021 Reply

    Poetic articol. Mi-a placut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *