Subiectul mi-a fost inspirat de povestirea captivantă a lui Jacob Sadé ”Mister la Napoli”, tradusă de către d-na Hava Oren și apărută în Revista Baabel (https://baabel.ro/2021/12/jacob-sade-opt-povestiri-2-mister-la-napoli/). Întâmplarea povestită de prof. Jacob Sadé, renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, este cazul unei otrăviri accidentale cu arsenic, petrecută la Napoli în anul 1955.

În prezentul articol, locația nu e Napoli, ci la o cotă de nivel de circa minus 400 m (Marea Moartă), iar actorul principal, arsenul – respectiv otrăvirea cu arsen, are o ”barbă” de circa 6.000 de ani.

În anul 1961, echipa de arheologi israelieni condusă de Pessah Bar-Adon era angrenată în operațiunea de căutare a unor eventuale pergamente în Deșertul Iudeea, zonă în care fuseseră descoperite vestitele manuscrise de la Qumran, Marea Moartă. În punctul cu coordonatele geografice 31°38′0.93″N, 35°36′4.34″E, între Ein Gedi și Masada, se află o grotă greu accesibilă, astăzi numită Grota Tezaurului de la Nahal Mișmar (tezaurul fiind cunoscut și ca Tezaurul din deșertul Iudeea), figura 1. Aici au fost descoperite 442 de obiecte, figura 2, un adevărat tezaur, înfășurate într-o împletitură de paie. [1].

Este cel mai mare grup de obiecte antice din cupru găsite până acum în Orientul Apropiat. Dintre acestea, 429 au fost realizate dintr-un aliaj de cupru cu 4–12% arsen, bronzul arsenic, respectiv primul aliaj din istoria civilizației [2].

În figura 3 sunt redate trei piese „de rezistență”. Estetica lor este de excepție și ele sunt atât de sofisticate, încât stârnesc uimirea artizanilor moderni. Forma și decorarea fiecărui artefact este neobișnuită. Multe sunt atât de ciudate, încât sfidează o definire corectă. Toate artefactele sunt unicate.

Au fost studiate geochimia și mineralogia particulelor metalice, utilizând o gamă largă de metode de investigare. Pentru datare a fost folosită procedura cu Carbon-14, în urma căreia a rezultat că obiectele au fost realizate ee la începutul mileniului IV, înaint de 3700 î.e.n.

Artefactele sunt deosebit de frumoase, având geometrii complexe, dovadă a măiestriei, profesionalismului și experienței meşteşugarilor din Canaan, figurile 4 și 5. Saas notează [3]: ”Tezaurul din Deșertul Iudeea reprezintă punctul metalurgic culminant al artizanilor din perioada calcolitică în ceea ce privește dibăcia, priceperea și îndemânarea, atunci când cuprul și aliajele cupru-arsenic au constituit o premieră, utilizată pe scară largă în Orientul Apropiat”.

În paralel, trebuie evidențiată legătura dintre arta primitivă, religie și metalurgie, pregnantă și în acest caz.

Artefactele se află expuse la Muzeul Israel din Ierusalim, secția Antichități.

Revin la titlul articolului, ”Arsenicul, otravă cu tradiție multi-milenară”.

Chiar dacă arsenul este un element destul de rar în scoarța pământului, el însoțește frecvent minereurile de aur, argint, plumb și cupru. Este posibil ca, la început, acest tip de aliaj, așa-numitul ”bronz arsenic”, să fi fost realizat accidental, datorită asemănării de culori între minereul metalifer și culoarea verde-luminos a flăcării în momentul încălzirii în cuptor. ”Metalurgul” antic a realizat cu repeziciune că piesele executate din aliaj bronz-arsen dețineau proprietăți – tehnologice și de utilizare – superioare unor piese similare executate din cupru. Însă anticii au realizat destul de rapid încă un efect: gradul ridicat de mortalitate a celor ce lucrau la topirea acestui gen de aliaj. Cauza era gazele inhalate, respectiv vaporii de arsen eliminați în timpul procesului de elaborare. Vaporii de arsen, de culoare galbenă și cu miros de usturoi, sunt foarte toxici.

În consecință, aliajul bronz-arsen a fost coborât de pe podium.

La întrebarea dacă arsenul mai are astăzi utilitate, având în vedere toxicitatea sa caracteristică, răspunsul este… da și nu. În agricultură, în medicină, în fabricarea sticlei optice, în industria ceramicii etc., arsenul a ieșit treptat din uz, fiind înlocuit cu componente mai puțin toxice. Au rămas numai unele aplicații în care arsenul nu poate fi înlocuit, ca de exemplu în metalurgie sau în industria semiconductorilor. Însă acest subiect depășește cu mult cadrul acestui articol, precum și competența mea profesională. Pentru cel interesat, referința [4] poate deschide o ”ferestruică” informativă privind acest subiect.

Addendum

Care este așadar momentul considerat drept începutul epocii bronzului?

Au trecut câteva sute de ani, până când în anii 3200 î.e.n. pe scena istoriei din Orientul Apropiat și Mijlocu a ”urcat” pe piedestal un nou aliaj de bronz pe bază de cupru cu 10% staniu; și nu a coborât nici până în ziua de astăzi. Iar acest tip de aliaj a dat și denumirea ”epoca bronzului”.

Sistemul de clasificare utilizat curent pentru cele trei epoci consecutive – Epoca Pietrei, Epoca Bronzului, Epoca Fierului – reprezintă un model de periodizare a preistoriei omenirii, epocile fiind denumite după materialul proeminent folosit la fabricarea uneltelor în cadrul societății respective. De exemplu, Epoca Bronzului este acea perioadă din dezvoltarea civilizației când cele mai avansate tehnologii de prelucrare a metalelor, la data respectivă, erau tehnicile de extragere a cuprului (Cu) și staniului (cositor, Sn) din minereul disponibil și topirea lor pentru a crea aliajul de bronz cu staniu.

Aliajul bronz arsen constituie într-adevăr primul aliaj din istoria civilizației, însă datorită toxicității gazelor emanate pe parcursul procesului tehnologic de elaborare, producția aliajului a fost oprită. Drept consecință, anul 3700 î.e.n. nu poate fi considerat momentul de început al epocii bronzului.

Bibliografie

1. Moorey, P.R.S., The Chalcolithic Hoard from Nahal Mishmar, Israel, în World Archaeology, vol. 20 (1988), pp. 171–189.
2. llani, A. Rosenfeld, Ore source of arsenic copper tools from Israel during Chalcolithic and Early Bronze ages, în Terra Nova, vol. 6(1994), pp. 177–179.
3. Saas, S. L., The Substance of Civilization, Arcade Publishing, New York, 1998, p. 59.
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Arsenic

Strul Moisa