Povestirea care urmează este 99% adevărată. Ea mi-a fost relatată de Ioanea Nicolaii Horlaii (Stoica Ioan), eroul principal al acestei povestiri. Evenimentele relatate au avut loc pe front, imediat după 23 August 1944. La vremea aceea Ioanea avea 19 ani, azi, badea Ioane are respectabila vârstă de 81 de ani.

După ce, la 23 August 1944, armata română a întors armele împotriva armatei germane, a cărei aliat a fost până atunci, românii din Ardealul cedat ungurilor în 1940 , care făceau parte din armata ungară, au fost dezarmaţi, dezechipaţi de uniforme şi trimişi în tabere de muncă.

Nicolaie Horlaii, tatăl, în vârstă de 55 de ani şi Ioanea Nicolaii Horlaii , fiul, erau în tabere de muncă diferite, situate la câteva sute de kilometrii una de alta, în zona subcarpatică din partea de nord-est a Ungariei de atunci. Teritoriul respectiv a fost răpit în 1940 Cehoslovaciei şi aparţine acum Ucrainei. În continuare îl las pe badea Ioane să povestească ce s-a întâmplat atunci.

.*

Eram în lagăr cu încă tri bănişoreni: Ioanea lui Fişuc, Văsălica Onuţului şi a Florii Vilii fecior. Tăiem lemne la pădure, care tăte, tăte luau drumul Germaniei. Până la pădure merem cu o mocăniţă (tren de linie ferată îngustă n.n) cale de vreo opt kilometri. Ne-au împărţât în echipe de câte tri inşi, ne-au dat un firez (ferestrău n.n) şi câte un topor la fiecare şi trăbuia să tăiem un metru cub în fiştecare zî. Dacă nu-l tăiem, nu ne dădeu de mâncare. Mâncare nu era cine ştie ce, dar nu te putei lipsî de ea. În fiştecare zî, ne dădeau zamă de ceapă şi oarece mâncare mai groasă un pic. Căte odadă, ne dădeau  brânză plină de viermi. O mâncam după ce dădem viermii la o parte. În primele zâle,  n-am reuşit să ne facem norma şi am avut de pătimit, până când am văzut cum făceu alţî şi am început să facem şi noi la fel: din metru cub făcut cu o zî înainte, comlpectam ce nu reuşem să facem în zâua aceea , după care îl derajam să nu să vadă că l-am descomplectat – îl hâiem (împrăştiam n.n.), de pildă, ca şi cum ar fi căzut un lemn păstă el. Ne luau la întrebări şefii de pluton, dar reuşeam de fiştecare dată s-o scoatem la capăt. De multe ori să făceu şi ei că nu văd.

Nu ştiem să vorbim bine ungureşte. Am mai învăţat un pic la şcoală şi la levente (premilitărie n.n), unde  voroveu cu noi numa ungureşte. Când nu ştiem ce să spunem pe ungureşte, o dădem pe româneşte. Ne alejem cu ocări şi sudălmi , dar n-avem alta ce face .

Tata era şi el concentrat. Împreună cu alţi nouă români lucra undeva, departe de noi, la refacerea liniilor de telefon pe care le tăieu partizanii. Zona era plină de partizani. Făceu tot felul de stricăciuni ca să saboteze frontul nemţesc. De câteva ori, ne-au lăsat fără mâncare. Au atacat maşina care ne aduce mâncare şi-au luat  cu ei tăt. Maşina era însoţâtă de doi tri soldaţi, dar ăştia nu puteau face faţă unui atac a lor. Partizanii umblau îmbrăcaţi în uniforme  nemţeşti sau ungureşti, aşe că nu-i putei deosebi de aceştia şi te luau prin surprindere.

De tata nu ştiem mnică, de când l-au concentrat, şi-i purtam grije. Într-o zî, numa mă trezăsc că vine la mine un fecior, pă care nu-l cunoştem, ştiem numa că-i în companie cu mine. Mi-o spus că-i de-a Goncii, din Pria, şi că vine cu o carte (scrisoare n.n) de la tata. I-am luat repede carte ceia şi-am citit doar atât: „ Nu ştiu nimnic de acasă.  Hai neapărat până la mine. Avem de vorovit”. Tata nu ştie să scrie şi să citească. De bună samă cartea i-o scris-o un camarad. L-am descusut cât am putut pe feciorul cela din Pria.  Am aflat că a avut  un drum până acolo şi că l-a întâlnit din întâmplare pe tata . Vorovind de una alta, tata a aflat de la el că este din  aceiaşi companie cu mine, adică din compania 2061. Nu ştiu de unde-mi ştia tata numărul companiei mele! A mai aflat că, în aceiaşi zî,n se reîntoarce la compania lui. Atunci tata l-a rugat să mă caute, i-a dat carte şi i-a mai dat 400 de grame de pită neagră, raţie lui pe o zî,  şi o conservă de peşte. Am mai aflat de la el că tata se află într-o localitate numită Akonem, la 200-300 kilometri de unde eram io.  M-am hotărât, pe loc, să ajung la tata, orice-ar fi şi oricine ce-ar zâce. Îmi era şi mie foarte dor de el şi apoi eram  tare doritor să aflu ce are să-mi spună.

Zâs şi făcut. A doua zî, m-am dus la lazloşu (sublocotenent n.n)  care  ne era comandant de companie, să cer o permisie, ca să mă pot duce la tata. Lazloşul era un ungur al dracului, din Crasna. M-am prezentat şi i-am spus despre ce-i vorba. Ca şi altă dată, am început pe ungureşte şi-am terminat pe româneşte. N-am apucat bine să termin ce aveam de spus că a început să răcnească la mine, m-a dat dracului, m-a făcut căcat, român puturos şi   m-a dat afară. M-am dus atunci la  la şeful de pluton, un plutonier, tot ungur şi tot din Crasna,  un om bătrân, de toată isprava şi care vorove cu noi româneşte. I-am povestit ce mi s-o întâmplat şi i-am mai spus că eu sunt hotărât să mă duc la tata, cu permis sau fără, orice s-o întâmpla după aceea. O încercat el, în tot chipul,  să mă facă să mă răzgândesc. Mi-o spus ba  că-i prea departe şi trenurile nu mărg, ba că m-ar pute prinde partizanii şi face prizonier, ba că nu ştiu ce altceva mi s-ar pute întâmpla. N-a fost chip să mă facă să renunţ. Văzând el asta, s-a dus personal la lazloş şi nu ştiu ce şi cum o vorovit cu el, bugăt (destul n.n.) a fost că mi-o pus în mână un permis de 24 de ore. După asta, a început să mă instruiască. Multe mi-o spus el dar, ţân bine minte următorul sfat, că mi l-a  repetat de mai multe ori şi mi s-o părut şi mie foarte important: „Stoica ! Să nu spui nimănui că eşti român. De te-o întreba orecine să-i spui că eşti ungur”.

Cu o straiţă în mână, în care am pus merindea primită pentru cele 24 de ore de permisie, însoţât de plutonierul cel de omenie, am ieşit în uliţa principală a satului, pe care să scurgea un convoi fără capăt de maşini nemţeşti, în retragere. Plutonierul mi-o explicat că numa c-o maşină de asta oi pute ajunge la tata. A început să le facă semne de oprire. A trecut multă vreme, până ce, un camion s-o îndurat să oprească. A coborât din el un gradat, cu care plutonieul a început să vorbească  pe nemţeşte, i-a arătat permisul meu şi i-o spus că mărg în misiune şi că-i musai să mă ieie. A reuşit să-i convingă. A apucat să-mi mai spună să bat cu pumnu’ în cabina şoferului când om ajunge în localitatea aceea şi, numa ce văd că după ce gradatul cela face sămn şi zâce oarece pă limba lui,  vin doi soldaţi, mă ie unul de-o mână, celalalt de-un picior şi mă aruncă, ca p-un hoit,  în camion. Camionul, acoperit cu prelată, era plin de soldaţi întinşi pe podeauă, din care unii dormeau. M-au aruncat păstă iei. Cei care dormeau s-au trezit şi au început să mă rugucească (lovească cu picioarele n.n.) şi să boscorodească ceva pă limba lor, să mă suduie, bag samă. Unul s-o uitat fix la mine, după care m-o întrebat: „Rumänich?”, „Magyar, magyar”, mă grăbesc să-i răspund eu. S-a mai uitat odată lung la mine, nevenindu-i parcă să creadă, după care s-o întins la loc pă podeaua camionului. Am răsuflat uşurat.

Pă drum coloana de maşini a fost de câteva ori atacată de avione ruseşti. Când să întâmpla asta, ne oprem, ne dădem repede jos şi ne adăposteam care unde putem. Nemţii îi suduieu pă ruşi, de mama focului, şi-i ameninţau cu pumnu’. Păstă tăt pă unde trecem să vedeu urmele bombardamentelor. De câte ori intram într-o localitate, scotem capul de sub prelată să văd ce scrie pă tabla de la intrare. După aproape o zâ de mărs, cătă sară, numa ce văd scris pă tabla ceea, Akonem. Bat repede cu pumnu’ în cabină, să opreşte camionu’ şi vin iară cei doi de la început şi mă ajută să mă dau jos. Mi-am făcut cruce şi i-am muţămit lui Dumnezău c-am ajuns cu bine.

Feciorul cela din Prie mi-o mai zâs că tata stă , laolaltă cu ceilalţi români, la şcoală. Tot întrebând, am ajuns şi la şcoală. Acolo mă ie în primire o santinelă. Îi spun io ce şi cum, după care el mă ie mă duce la un lazloş. Mă prezint, după care-i povetesc lazloşului, ba pă ungureşte,  ba pă româneşte, ce caut acolo. Îmi cere foaia de permisie, se uită la ea, vede că-i în regulă, îmi zâce că tata şi ceilalţi nu s-au întors de la lucru şi că mă va duce sentinela în dormitor, unde-l voi aştepta pă tata. Dormitorul era o sală de clasă, cu paie pă jos şi păstă paie ţoale şi perini militare. Mă uit de jur îmrejur şi numa ce văd traista tatii pusă într-un cui în părete şi lângă ea dosul (prosopul n.n) pă care l-o luat de-acasă. Mă stăpânesc greu să nu plâng şi mă aşez pă patul tatii în aşteptare. Nu mult după asta, încep să intre în dormitor oamenii întorşi de la lucru: murdari, transpiraţi, obosâţi. Nu trece mult, şi-l văd şi pă tata. Mă reped la el şi-l iau în braţe. De cum mă vede că mă îndrept cătă el, tata începe a plânge. Plâng şi io, iar pă cei care să uită la noi îi văd şi pă ei ştergîndu-şi lacrămile. Apoi ne aşezăm amândoi jos, pă paile acele. Multă vreme după aceea tata să uita la mine şi nu pute spune nimnic. Şi eu avem un nod mare în gât. Toţi camarazii lui stăteu în jurul nostru şi nu spuneu nici ei nimnic. Într-un târzâu, tata mă întrabă dacă nu mi foame. Dau din cap în sămn că da. Tomna le aduceu  mâncare de sară. Mi-au pus şi mie o porţie şi am început să mâncăm. Tata a scos din buzunar câţiva pengö (monedă ungurească n.n) ,din cei economisâţi din soldă, şi a rugat pă cineva să  să ducă după o iagă (sticlă n.n.) de vin. Abia după ce am băut amândoi câte un pahar, ni s-au dezlegat cu adevărat limbile. I-am povestit ce facem noi acolo la tăiet de lemne şi tot ce ştiem de acasă, iar el mi-o povestit ce fac şi cum o duc ei acolo. Încă nu terminasem de mâncat, când a început să sune alarma. Au fugit care încotro. Tata m-a luat de mână şi-am alergat amândoi până afară din sat. Nu era departe. Ne-am culcat pe burtă, pe un răzor. Tata s-a aruncat păstă mine să mă protejeze. Ori cât am protestat, a stat aşe până ce o încetat alarma. Tot timpul cât o ţânut alarma, o fost iadu’ pă pământ. Din avione lansau nişte rachete luminoase după care urma ploaie de bombe. Au bombardat în sat  şi pă şosea. Noi n-am păţât nimnic. Aici, după ce o încetat bombardamentul, mi-o spus tata ce  ave să-mi spună: „ Mă pruncule, mi-o zâs el, dacă om rămâne amândoi pă front, nu ştiu ce s-o întâmpla cu noi. Ruşii şi românii nu sunt tare departe de aci. Mâine, poimâne ar pute fi păstă noi. Am pute peri dacă o să aibă loc lupte pă acolo pă unde om fi şi noi sau ar pute să ne ieie prinzoneri ceea ce ar fi aproape la fel de rău. Nu mai sta aici! Fă ceva şi te du acasă şi nu te mai întoarce la unitate. Războiul nu mai poate dura tare mult. Tu poţ reuşi asta mai bine ca mine. Eşti cel mai mare dintre copiii mei şi maică-ta şi ceilalţi fraţi au nevoie de tine”

Ne-am întors la şcoală. Tata mi-o zâs să rămân până diminineaţa şi să dorm acolo. Io i-am spus că n-am permisie decât pe 24 de ore şi că mâne diminiaţă trăbă să fiu la unitate, aşe că musai să plec mintenaş. Trenurile nu circulau. Ne-am dus împreună la o ocazie. Tata, care vorove destul de bine ungureşte,  o reuşit să convingă  pe comandantul unei tanchete ungureşti să mă ieie şi pă mine. Am călătorit tătă noaptea şi dimineaţa m-am prezentat la unitate.

Păstă puţân timp de la  vizita pă care i-am făcut-o lui tata, am aflat că urmează să se deie permisii de două săptămăni, un fel de concediu, pântru mai mulţ militari. Mi-am zâs atunci că ocazâie mai bună ca asta să fac ce m-o sfătuit tata n-oi mai ave şi m-am hotărât să acţionez.  Din plutonul mneu nu m-or pus nici pă mine şi nici pă alt bănişorean pă listă, cu toate rugăminţile noastre. Atunci, în zâua când s-or înmânat permisele, după ce toţi cei strâgaţi au ieşit în faţa frontului ca să primească permisele, m-am aşezat şi io acolo. Când or ajuns la mine şi le-am spus cum mă cheamă, au văzut că nu sunt pă listă. Lazloşu şi-o amintit că tot io, nu cu mult timp înainte, i-am cerut permisie aceea de 24 de ore. Nici nu pot spune în ce fel m-o ocărât, gata, gata să mă ieie la bătaie. Io i-am explicat că de la noi din sat n-o fost învoit nime, că nu mai ştim nimnic de-acasă de când am fost concentraţi şi că-i musai  să plece unul din noi, să ducă şi să aducă veşti din sat. Mi-o sărit în ajutor plutonerul cel de omenie, din Crasna. L-o rugat pă lazloş să mă lese să plec că are de trimăs oarece acasă, la Crasna, şi de adus ceva înapoi şi că numa în mine are încredere. L-o convins pe lazloş şi mi-or dat şi mnie permisie. Tot plutoneru’ ne-o învăţat pă toţ cei care plecam în permisie cum să facem  să nu dăm actele personale la plecare şi să le luăm cu noi. Am făcut cum ne-o învăţat şi am reuşit să plec cu actele.

Am călătorit până la Şimleu cu trenul. Am făcut două zâle pă drum. De acolo, până acasă, m-am dus pă jos, păstă Bic. Tare mult s-or bucurat cei de-acasă de sosârea me, şi bucuria o fost cu atât mai mare, cu cât am putut să le dau de veste şi despre tata. A doua zî de la sosâre acasă, m-am pezentat la primar. Era primar Ioane Sfătului. Lui i-am spus că nu vreu să mă mai întorc la unitate. El mi-o zâs „ Fă cum vrei. Eu n-am auzât mnică. Fă în aşe fel ca după cele 14 zâle de permisie să nu mai stai în faţă la nime, până n-or veni ruşi”.  Asta să întâmpla la sfârşitul lui august. Aşe am făcut. După ce or trecut cele 14 zâle, am stat tot timpul ascuns. Dormeam sub o fârcitură (căpiţă de fân n.n,) în ogradă. În octombrie s-au retras, pă la noi pân sat, nemţii, iar la o zî după asta, au venit şi ruşii. Şi, mulţam lui Dumnezău, tata s-a întors şi el acasă de Crăciun.   

*

La un an sau doi după terminarea războiului, Ioane s-a însurat cu Oniţa Natului. Au un băiat, pe Stoica Iosif, care este inginer, lucrează la primăria Bănişor şi este trezorierul Asociaţiei Fiii Satului Bănişor.

Artemiu Vanca

(povestire preluată din  Anuarul  Bănişor nr.4, 2007)