Poveste despre durere și căință

“Dacă cineva mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar obliga să-i spun într-un singur cuvânt care e subiectul cărților mele, i-aș răspunde: familiile. Şi dacă m-ar pune să-i spun asta în două cuvinte i-aș spune: familiile nefericite. Familiile, chiar și cele mai banale, ascund în ele cele mai tulburătoare secrete. Nu în regate, imperii ori în cancelariile așa-ziselor conspirații mondiale, ci în familii se află cele mai necunoscute taine ale lumii” Așa spunea în cadrul unui interviu marele scriitor Amos Oz, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi. o suferință autentică, spun cei care au citit-o. Ceilalți doi frați, Fania și Daniel, îi contrazic. “Nu am fost o familie nefericită. Din cartea Galiei reiese că am fi avut un tată abuziv, aproape un sadic. Noi am cunoscut un alt Amos Oz.” În această dispută nici nu mai contează cine are dreptate. La fel ca în gluma cu rabinul, probabil că există adevăr în afirmațiile ambelor părți. contează însă un amănunt care a fost necunoscut tuturor și a fost descoperit pur întâmplător printre manuscrisele lui Amos Oz, după moartea acestuia.Read more…

Gideon Peer: Musafiri

Mi-au sosit neamuri din America. Pe o săptămână încheiată. Rude-n sus, rude-n jos, oricum le împart sau le înmulțesc, tot e prea mult! Care o fi pricina? De ce or fi venit tocmai aici? Şi tocmai la mine? aripioară de pui. La două persoane. Nicio reacție, țin morțiș să rămână. Și au bani, gârlă. Îi țin în bidonul cu untură din cămară. Pentru ei hotelul ar fi un mizilic. elocvent. Dar ei rămân apatici. Nu pricep: cu ce se aleg dacă rămân la mine?Read more…

În fiecare dintre noi trăiește o poveste

Pe cât de multe fațete ale feminității sunt, la fel de multe sunt căile de explorare și conectare cu ele. Fiecare dintre aceste căi, mi-am dat seama în timp, sunt profund personale fiecăreia dintre noi, sunt deschise interpretărilor și, mai ales, sunt fluide și în continuă schimbare. Astăzi suntem altele decât am fost ieri, iar mâine vom fi diferite de cine simțim, credem sau ne știm a fi azi. Însă odată ce descoperim arhetipurile și ne familiarizăm cu ele, putem observa cum energia, reacțiile, comportamentele fiecărui aspecte se manifestă prin noi – sau, din contră, cum ni le reprimăm, le sufocăm, le controlăm. Inevitabil, m-am întrebat dacă arhetipurile se manifestă în vreun fel și la nivelul stilului vestimentar.Read more…

Nori deasupra Țării Sfinte.

Scandalul Pegasus. celulare ale personalităților, de către poliția Țării Sfinte. Numeroșii politicieni și avocați intervievați explică că o asemenea acțiune se poate efectua numai cu acordul justiției, în caz contrar “spionii” telefoanelor și al computerelor noastre riscă o pedeapsă de cinci ani închisoare. Opiniile celor intervievați sunt contradictorii, acuzând poliția, justiția sau politicienii, dar evitând să concluzioneze ceva în mod precis. Despre ce este vorba? NSO Group Technologies este o firmă de tehnologie israeliană cunoscută în principal pentru programul său de spionaj Pegasus, capabil să supravegheze la distanță smartphone-urile sau computerele. Firma, cu sediul la Herzlia, avea în anul 2017 aproape 500 de salariați. NSO se ocupă numai cu clienții guvernamentali și susține că oferă guvernelor autorizate o tehnologie care le ajută să combată terorismul și criminalitatea. Programele de spionaj Pegasus sunt clasificate de către Israel ca o armă și orice export al tehnologiei trebuie să fie aprobat de guvern.Read more…

Numele celebrului sportiv Farkas Paneth e mult mai potrivit pentru o stradă clujeană decât cel al savantului fascist Nicolae Paulescu

De curând publicaţia Newsweek (https://newsweek.ro/actualitate/derapaj-la-primaria-cluj-vrea-sa-numeasca-o-strada-nicolae-paulescu-extremist-si-antisemit-notoriu) semnala demersul Primăriei Cluj-Napoca de a atribui unei străzi din oraş numele lui Nicolae Paulescu, cel care în 1922 înfiinţa, alături de A.C. Cuza, Uniunea Naţional Creştină, primul partid din Europa care adopta svastica drept simbol oficial. lescu devenea vicepreşedintele Ligii Apărării Naţionale Creştine care avea drept însemn tricolorul românesc având în centru aceeaşi svastică neagră. Nicolae Paulescu a publicat numeroase articole şi broşuri de un antisemitism virulent, având o influenţă covârşitoare asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Legiunii Arhanghelul Mihail, precum şi asupra tineretului legionar. De altfel, Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul Legionar…Mă întreb oare de ce Primăria Muncipiului Cluj-Napoca s-a gândit să-l onoreze pe controversatul savant bucureştean Nicolae Paulescu – atribuind numele său unei străzi – şi nu pe un clujean valoros?Read more…

O eventuală stradă Paulescu la Cluj-Napoca. Răspunsul Prefecturii Cluj

Am crezut toată viaţa că dacă ai ceva de spus sau dacă crezi într-o idee, dacă eşti convins că ai dreptate, atunci trebuie să acţionezi. E adevărat că o fac destul derar rar şi nu obţin întotdeauna rezultate. Totuşi, demersul meu legat de propunerea Primăriei Cluj de a atribui unei străzi din oraş numele lui Nicolae Paulescu a avut rezultate. După cum arătam în comentariul postat la articolul: “Numele celebrului campion Farkas Paneth e mult mai potrivit pentru o stradă din Cluj decât cel al savantului fascist Nicolae Paulescu”, am adresat primarului Clujului următoarele rânduri:

Onorate Dle Primar Emil Boc,

În 2014 dvs, Dle Primar, declaraţi la inaugurarea Monumentului Memorial al Evreilor Deportaţi din Cluj: Never again!Read more…

Cartea lui Mike Klein, “From Gherla to Washington”, – mai mult decât o cronică de familie

Mike Klein nu este primul reprezentant al generaţiei noastre care ţine să povestească nepoţilor despre rădăcinile transilvănene ale familiei şi parcursul vieţii sale, despre trecutul recent. Câţiva prieteni – obiceiul e mai încetăţenit în Israel – şi-au multiplicat memoriile redactate şi tehnoredactate de ei înşişi, alţii le-au încredinţat editurilor. Cele pe care le-am citit cuprind valoroase informaţii de familie şi constituie relatări oneste şi preţioase. Probabil, dorinţa bunicilor de a lăsa moştenire o cronică de familie este universală, dar ea se manifestă şi mai pregnant (după cum am constatat) în cadrul generaţiei G2, poate şi ca o reacţie la faptul că părinţii – supravieţuitori ai Holocaustului – au povestit mult prea puţin. Peste timp am înţeles că după infernul deportării şi tragediei prin care au trecut, părinţii noştri şi-au putut reface viaţa spulberată doar concentrându-se asupra viitorului ce le stătea în faţă, în schimb noi, copiii lor – pe care s-au străduiască să-i ferească de relatarea evenimentele cumplite pe care le înduraseră – ne simţim datori să cercetăm trecutul, să-l reconstituim, nu numai pentru a ne alina dezrădăcinarea, ci şi pentru a-l transmite urmaşilor noştri. Mike Klein şi-a început cartea din acelaşi imbold, acutizat poate de o experienţă personală traumatizantă, şi a profitat de calmul răstimp al pandemiei pentru a-şi ordona amintirile şi a le depăna pe îndelete.Read more…

Mesaj dintr-o Suedie răvășită

plutea în atmosfera acestui liniștit, puțin răcoros, colț de lume. În ciuda multitudinii de culturi, domnea pe atunci un fel de status quo, la care puțini păreau dispuşi să renunțe și căruia restul planetei îi cam ducea lipsa. oametea și conflictele tot mai violente din țările lor de baștină. asistență socială ale Suediei? „Organele sociale răpesc copiii musulmani pentru a-i seculariza”, suna una din lozincile scandate de manifestanți. După părerea organizatorilor, răpirea este una din metodele folosite de conducere în lupta sa contra islamului.Read more…

De la München 1938, la Geneva 2022

Zilele trecute am văzut pe Netflix filmul Munich: The Edge of War al regizorului german Christian Schowochow după cartea autorului britanic Robert Harris. E un film de spionaj care se petrece la München în 1938. A fost anul când prim-ministrul Marii Britanii, Neville Chamberlain, și președintele Republicii Franceze, Edmond Daladier, au semnat cu Hitler și Mussolini pactul de la München, prin care au cedat Cehoslovacia puterilor Axei. Mai bine zis i-au satisfăcut conducătorului Germaniei naziste, Adolf Hitler, poftele de extindere, în speranța de a salva Europa de la un nou măcel. Marile puteri au jertfit o țară democratică, cu tradiții culturale, cu o industrie dezvoltată, care i-a dat omenirii pe Kafka, Hašek, Smetana, Dvořak. Ulterior prim-ministrul Marii Britanii a susținut că prin acordul de la München a câștigat timp în vederea pregătirii țării sale pentru războiul care a urmat la un an după semnarea tratatului. ntru a apăra minoritatea rusă din Donbass, parte integrală a Ucrainei. În 1938, evenimentele au început cu cedarea Regiunii Sudete, unde trăia populația germană din Cehoslovacia, și a continuat curând după aceea cu ocuparea întregii țări. Crimeea a fost anexată Rusiei încă în 2014, ca rezultat al unei acțiuni militare a armatei ruse, iar acum Donbass e noua zonă de dispută dintre armata ucraineană și naționaliștii ruși sprijiniți de Moscova. Asemănarea între cele două situații e evidentă. Pactul de la Geneva, Paris sau oriunde va fi încheiat, va fi oare un nou pact München, varianta 2022?Read more…

O povestire din al Doilea Război Mondial

Povestirea care urmează este 99% adevărată. Ea mi-a fost relatată de Ioanea Nicolaii Horlaii (Stoica Ioan), eroul principal al acestei povestiri. Evenimentele relatate au avut loc pe front, imediat după 23 August 1944. La vremea aceea Ioanea avea 19 ani, azi, badea Ioane are respectabila vârstă de 81 de ani. După ce, la 23 August 1944, armata română a întors armele împotriva armatei germane, a cărei aliat a fost până atunci, românii din Ardealul cedat ungurilor în 1940 , care făceau parte din armata ungară, au fost dezarmaţi, dezechipaţi de uniforme şi trimişi în tabere de muncă. Nicolaie Horlaii, tatăl, în vârstă de 55 de ani şi Ioanea Nicolaii Horlaii , fiul, erau în tabere de muncă diferite, situate la câteva sute de kilometrii una de alta, în zona subcarpatică din partea de nord-est a Ungariei de atunci. Teritoriul respectiv a fost răpit în 1940 Cehoslovaciei şi aparţine acum Ucrainei. În continuare îl las pe badea Ioane să povestească ce s-a întâmplat atunci.Read more…

Prietenie – începutul (1)

Cred că prietenia, ca noțiune, este sora mai mică a iubirii. Doar puțin mai mică, foarte, foarte aproape de iubire, altfel nu pot explica trezirea afinității față de o persoană, rezonanța inimilor și a minților unor oameni, găsirea și regăsirea pe îndelungatul drum al vieților lor, ne- strămutarea unor sentimente de loialitate, devotament și bunăvoință. Consider prietenia aproape mai valoroasă decât iubirea pentru un singur argument, acela că prietenia poate dura o întreagă viață, pe când extrem de rar iubirea este în stare de așa ceva. Sau, în orice caz, la cupluri la care iubirea durează decenii multe, ea se transformă la rândul ei într-o prietenie cu valoare de briliant, tot atât de prețioasă și… tot atât de rară. Nu la iubire vreau să mă refer acum, ci la prietenie și la felul în care aceasta mi-a fost dăruită acum multe decenii, într-un timp când destinul părea să ne fi încarcerat în minciună, frică, penurie și amărăciune.Read more…

Vilma Néni

E sfârșit de ianuarie, e frig și ninge. Ajung în fața acestei cofetării mici și întunecoase, prin fața căreia trec aproape zilnic, dar în care n-am mai intrat de mulți ani. Pe vremuri mâncam foarte multe prăjituri. Și acum mi-ar fi poftă de un ecler sau de o felie de diplomat. Îmi abandonez spaimele legate de metabolism încetinit și de kilograme și intru. Înauntru totul arată la fel ca în urmă cu 29 de ani. Vopsea bleu-jandarm pe pereți, mobilier de pal din anii 90, scaune cromate și trei mese cu flori de plastic în vaze ieftine de ceramică. La ferestre mușcate. Pe peretele din stânga intrării un telefon public portocaliu, cu cartelă. Și prăjiturile au rămas la fel: cu frișcă veritabilă, făcute într-un mic laborator din spate și cu prețuri înghețate parcă tot din 1992: 5 lei bucata. În cofetărie e mai întuneric decît afară. Vechea clădire a fostului complex Studio din capătul cartierului Grigorescu a fost aproape înghițită de un hotel trântit acolo ca o turtă greoaie și necoaptă. Întunecă ferestrele cofetăriei și ciupește din trotuar. Sunt singurul client. Cumpăr un cremeș și un ecler și le mănânc pe amândouă. Ciudat cum unele lucruri rămân la fel, oricâți ani ar trece peste ele, iar altele dispar de parcă niciodată n-ar fi fost. În primul meu an de studenție aici mi-am sărbătorit fiecare examen reușit din sesiunea de iarnă. De fapt, nu chiar în cofetărie, ci la câteva blocuri mai departe, pe strada Donath, la gazda mea, Vilma Néni.Read more…

Întoarcerea la timpuri demult apuse, o binefacere?

ocupările mele, exact așa cum luna e departe de soare. ultimele săptămâni. Cartea se intitulează Before the Coffee Gets Cold, iar autorul se numește Toshikazu Kawaguchi. Se pare că volumul a avut succes, mai ales după traducerea în engleză, dar și datorită faptului că a apărut și filmul, cu denumirea Café Funiculi Funicula. O destăinuire: eu nu vizionez filme și nu citesc cărți care au ca substanță ceea ce se numește science fiction și nici cele cu acțiuni în afara razei verosimilului (se poate spune, și pe drept, că sunt un mărginit…). Îmi place ficțiunea, imaginația, inovația, dar totul în limitele posibilului. Dar cartea cu pricina am citit-o până la sfârșit, deși îmi era clar de la primele pagini că acțiunea poate fi definită ca realism magic, un gen complet străin de gustul meu. Cartea lui Kawaguchi m-a obligat să caut răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o până acum nu: ce îți oferă întoarcerea la un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat? Read more…

Jacob Sadé – Opt povestiri: 6. Tübingen, Germania

ianuarie 1989. La aeroportul din Stuttgart m-a întâmpinat un medic ORL-ist tânăr, pe care nu îl cunoșteam.  Purta un palton gros de stofă, un fular cald și mănuși de piele, pe când eu, care nu mă gândisem la diferența de temperatură dintre Tel Aviv și Germania, dârdâiam de frig.  După câteva cuvinte de bun venit, mi-a deschis portiera mașinii, s-a scuzat că drumul va dura peste o oră, dar cel puțin mașina are încălzire.  M-am așezat lângă el, bucuros că nu trebuia să conduc și puteam urmări în liniște peisajul.  Luna plină ne privea din cerul senin.  Farurile mașinii aruncau înaintea noastră o fâșie de lumină; pe marginea drumului se ridicau mormane de zăpadă.  Copacii erau acoperiți cu un strat alb strălucitor, crengile abia suportau povara.  Liniștea și frumusețea peisajului erau năucitoare.  Drumul era învăluit într-o mantie albă ca-n povești, darul minunat al iernii.  Ce bine este să ai parte de patru anotimpuri!  Și ce încheiere pentru o zi începută la Tel Aviv, unde soarele arde aproape tot anul! chiar mi s-a lăudat că el a văzut pentru prima oară orașul New York prin periscopul submarinului pe care slujea în armata celui de al Treilea Reich. mea și-a dres vocea: – Știu că e târziu, dar soția mea ar dori să veniți la noi la un păhărel.Read more…

„Ce a căutat Viktor Orbán pe strada Török”?

Este a doua oară, în două ediţii consecutive ale revistei, când titlul articolului pe care-l scriu se inspiră dintr-o o piesă de teatru. De astă dată, fiind vorba de liderul Ungariei, din piea unui autor maghiar. Poate că un cititor din generația mai vârstnică (chiar foarte vârstnică) îşi aminteşte de scriitorul și dramaturgul Ferenc Herczeg, foarte în vogă în prima jumătate a secolului XX. Cea mai cunoscută și des jucată piesă a sa a fost Kék róka [Vulpea albastră] (ecranizată foarte recent de postul de televiziune DUNA). Este vorba despre un triunghi amoros, eroina fiind Cecilia, iar întrebarea care se repetă de-a lungul intrigii este ”Ce a căutat Cecilia pe strada Török?” Ea afirmă că s-a dus să-și caute o vulpe albastră, deoarece pe strada incriminată se afla un blănar. Dar tot pe aceea stradă, vizavi de blănărie, locuia un presupus amant. Nici până la sfârșit nu aflăm unde a fost Cecilia cu adevărat. cu care Orbán are de multă vreme o adevărată relație amoroasă, vizitându-l frecvent și cu folos am putea spune, deoarece, cel puțin până acum, a găsit vulpea albastră, respectiv gazul rusesc și chiar la un preț rezonabil.Read more…

Gânduri la moartea lui Liviu Beris

Recent a murit unul din cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului din România. A fost cunoscut și de evrei și de români, deoarece nu s-a eschivat de la nicio discuție în public, de la nicio discuție cu elevi, studenți sau clerici, cu antisemiți cunoscuți sau bănuiți și a luptat pentru a păstra vie amintirea Holocaustului. Sigur că majoritatea cititorilor revistei Baabel fie că l-au cunoscut direct, fie că au auzit despre el, dar nu mulți cunosc suferințele prin care a trecut copilul și adolescentul Liviu Beris. Voi folosi pentru acest articol un interviu din 2015, dat de Liviu Beris ziaristului Petru Clej, de la care am și aflat vestea tristă a decesului. Scriu acest articol pentru a prezenta celor care nu l-au cunoscut pe Liviu Beris cele declarate de el în interviu despre copilăria și adolescența lui, când a suferit pe propria piele ororile Holocaustului. Liviu Beris este originar din orășelul Herța care înainte de război era în județul Dorohoi. Dintre cei 4000 de locuitori, 1800 erau evrei, adică 45%. Liviu Beris a copilărit ca orice evreu dintr-o familie nu prea habotnică, dar care respecta Sabatul și sărbătorile evreiești. Părinții vorbeau idiș numai când nu voiau să fie înțeleși de copii. Liviu a învățat trei ani la școala israelită / română, iar în clasa a IV-a a trecut la școala de stat, pentru a putea urma apoi liceul. În clasa lui, din cei treizeci de copii, doar trei erau evrei. În 1938, în scurta perioadă a guvernului Goga-Cuza, copilul Liviu a cunoscut și a văzut prima manifestație antisemită, cu sloganul „jidani la Palestina”.Read more…