În luna mai 1944, împreună cu prietenul meu Yohanan, ședeam înghesuiți pe bancheta din spate a autobuzului nr. 9, în drum spre Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus.  Autobuzul abia își trăgea sufletul la urcuș, de-a lungul zidului Cetății Ierusalimului, își croia drum anevoie printre zarzavatul și fructele multicolore care se rostogoleau din coșurile precupeților.  Mergea cam tot atât de repede ca oamenii care cărau pe cap coșuri de unde apăreau toate culorile curcubeului – portocaliu, violet, verde și roșu aprins al lubenițelor tăiate în două, pentru a atrage mușteriii.  Autobuzul trecea pe lângă arăboaice în rochii brodate care își ofereau marfa și lăsa în urmă străduțe înguste, cu bătrâni cu barba sură îmbrăcați în jalabiyeh și fumând narghilele, așezați pe scăunele scunde de rafie.  Era întruchiparea perfectă a Orientului.

În fața Muzeului Rockefeller, autobuzul și-a încetinit și mai mult mersul, din cauza unui convoi de jeepuri și vehicule blindate care venea spre noi.  În primul jeep ședea un ofițer britanic, împreună cu un sergent și un șofer din Legiunea Arabă, protejata armatei britanice, care servea în Orașul Vechi.  În decorul oriental, unitatea britanică disciplinată, cu uniformele bine călcare, arăta de-a dreptul elegantă.  În Palestina nu era război.  Armata germană fusese înfrântă în nordul Africii, dar convoiul, având un soldat cu o mitralieră Bren pe fiecare vehicul blindat, trebuia să păstreze atmosfera de război și să amintească tuturor cine era stăpânul la Ierusalim.

Jeepul s-a oprit și după el întreaga coloană, apoi toată circulația, bineînțeles și autobuzul nr. 9.  Ofițerul britanic a coborât, urmat de sergentul arab.  Cu pași măsurați și plini de siguranță de sine, cei doi au trecut de la un vehicul la următorul, în inspecție.  Ofițerul, cu o baghetă ca de dirijor sub braț, mergea în față, iar sergentul pe urmele lui.  Parcă toată lumea de lângă zidurile Orașului Vechi se afla la inspecție.  Yohanan și cu mine, studenți la biologie și comandanți de grupă în Hagana, urmăream îngrijorați scena prin fereastra autobuzului.  Noi care aveam în cel mai bun caz puști Lee Enfield din Primul Război Mondial, uneori nici atât, cum să ne măsurăm cu soldații antrenați, înarmați cu mitraliere și care radiau o încredere în sine fără limite?

– Uite-te la ei și uite-te la noi, a spus Yohanan.  Poți să tai o lubeniță cu dunga de la pantalonii lor.  Noi suntem simpli amatori, în sandale și pantaloni scurți.  Noi ne credem o armată?  Suntem cel mult niște cercetași mai acătării.

După trei ani a izbucnit Războiul de Independență.  Viitoarea noastră armată, în pantaloni scurți necălcați, cu prea puține arme, a biruit toate armatele arabe.  Din cele șase armate care încercuiau micul Israel, a fost una singură în fața căreia puţin a lipsit să fim învinşi: Legiune Arabă, condusă de Glubb Pașa, care a reușit să păstreze acea parte din Palestina pe care regele Hussein și Legiunea intenționau să o alipească Iordaniei.

Lumea își închipuie că o perioadă liniștită prevestește un viitor liniștit.  Așa a fost până în vara lui 1967.  Locuiam la Afula.  În 8 mai s-a născut fiica noastră Ayelet și după câteva zile am adus-o în căsuța noastră de lângă Spitalul Central al Văii Izreel, unde lucram. 

În Vale domnea o liniște divină.  Vremea era plăcută și dacă închideai ochii, auzeai numai zumzetul cicadelor.  Puțini se gândeau la războaiele care s-au purtat aici de-a lungul timpului, de la profetesa Dvora și până la generalul Allenby, din Primul Război Mondial.  Dar în dimineața zilei de 5 iunie, când în Vale s-au auzit bubuitul tunurilor care anunțau începutul unui nou război, părea că urmează să se adeverească proorocirea despre Armaghedon care, de altfel, se află chiar în Valea noastră.  Din nou vor lupta și vor pieri oameni tineri care nu se cunosc între ei, și, după cum prevestesc proorocirile creștine, poate că după război va apărea Mesia și toate războaiele vor înceta…

La fel ca în războaiele trecute, țările arabe ne-au atacat toate împreună, ca să ne alunge de aici.  În presa arabă apăreau zilnic caricaturi în care evreii stau pe malul mării, iar ei, cu săbiile trase, le poruncesc: „Înotați!”

Casa noastră se afla la poalele dealului Ghivat Hamore.  De pe terasă se vedeau ogoarele satului Balfouria și dincolo de ele Muntele Tabor, de unde a coborât Barak ben Avinoam să lupte cu Sisera, căpetenia oștirii lui Yavin, regele din Hațor și unde Isus s-a urcat ca om și a coborât ca Fiul lui Dumnezeu.  Să vezi zilnic un peisaj atât de semnificativ îți umplea inima de emoție.  Căsuța, construită pe stâlpi de beton, arăta ca un grăsan pe catalige.  În grădina pe care o îngrijeam împreună cu Yoav, fiul meu cel mare, cultivam roșii, salată, castraveți…  Printre straturi trăia un iepuraș, ici-colo îi zăream urechile cenușii printre plante.  Când începeau ploile, întreaga Vale primea nuanțe de roz pal ale ciclamelor și roșu aprins ale anemonelor.  Și iată că pe neașteptate, tocmai când florile începeau să se usuce, atmosfera pastorală a dispărut.  Iepurașul, liniștea divină, raiul în care trăiam au lăsat locul bubuiturilor de tun.

Armata egipteană a traversat Canalul de Suez și a ocupat poziții în deșertul Sinai.  Armata israeliană și-a mobilizat rezerviștii și i-a trimis în sud.  Când și armata iordaniană și cea siriană și-au concentrat forțele de-a lungul frontierei, s-a dat ordinul ca pe cât posibil toți pacienții din spitalele civile să fie eliberați și secțiile să fie pregătite pentru răniți.  Și spitalul nostru s-a golit aproape total.  Pe coridoare abia se mai vedea câte un medic sau o asistentă.  Din curte se auzeau vocile vesele ale liceenilor care făceau un instructaj pentru a activa la nevoie ca brancardieri – ca toți tinerii, erau convinși că lor nu li putea întâmpla nimic.

Forfota pregătirilor a durat vreo trei săptămâni.  Într-una din primele seri am plecat la Haifa ca să-l întâmpin pe Prof. David Myers din Philadelphia, venit în vizită în Israel împreună cu fiul său. 

În zilele noastre catedra îi poartă numele.

Vizita fusese plănuită din timp, dar așa cum stăteau lucrurile, cei doi abia așteptau să se întoarcă acasă. Pe drumul de la aeroport spre Haifa, au întâlnit coloane de tancuri îndreptându-se spre sud.  Fața profesorului Myers era brăzdată de neliniște.

– O să fie război? – m-a întrebat.  Și cum o să se termine?

– Da, se pare că o să fie război, am răspuns.  Și cu naivitatea unui tânăr care încearcă să se facă agreat de oaspeți, am continuat:  Nu mă îndoiesc că se va termina în favoarea noastră.

Tatăl și fiul nu păreau convinși.  Îndoielile lor se bazau pe analizele pesimiste din presa internațională, dar nu numai.

– În drum spre Haifa am văzut soldați și ofițeri, a spus profesorul.  Erau dezordonați, ca niște amatori…

Continuarea, chiar dacă nu a fost pronunțată cu voce tare, plutea în aer:  „Dacă așa arată armata voastră, cum vă închipuiți că veți învinge?”

– Adevărat, i-am răspuns, nu strălucim prin eleganță, și totuși eu sunt convins că vom birui.  Precum știți, la război nu se merge în uniforme de gală.

Încercam să-i liniștesc, dar cuvintele mele pline de convingere nu prea aveau efect, ei ziceau că era doar optimismul dinaintea tuturor războaielor, când nimeni încă nu știe ce va fi.  Ca să-mi sprijin teoria, am vorbit de Lord Moran, medicul particular al lui Churchill, care susținea că principala contribuție a lui Churchill nu a fost înțelegerea strategică, ci încrederea nestrămutată în victoria Marii Britanii.  Le-am mai spus că numirea lui Moshe Dayan în funcția de Ministru al Apărării urma să îmbunătățească moralul armatei.  Dar profesorului și fiul său, chiar dacă îl stimau pe Moshe Dayan, au preferat să se întoarcă imediat acasă.

Peste vreo două săptămâni, la ora 8 dimineața a izbucnit războiul în sud.  După câteva ore am auzit de la spital bubuitul tunurilor de la granița cu Iordania, la vreo 10 km spre sud de noi, unde lanul de grâu a devenit brusc câmp de luptă.  La spital moralul era ridicat și oamenii erau liniștiți.  Ca niște copii curioși, câțiva medici ne-am urcat pe acoperiș ca să urmărim traiectoria obuzelor, să fotografiem, să ghicim unde au căzut, să simțim trepidația la auzul exploziilor.  Dar când acestea s-au apropiat și la poarta spitalului au început să apară ambulanțele militare, emoția a lăsat locul realității dure a soldaților morți și răniți.

La ora 11 s-a răspândit zvonul că forțele aeriene israeliene le-au nimicit pe cele egiptene, iordaniene și siriene, ceea ce a decis soarta întregului conflict.  Dar luptele continuau și spitalul primea noi și noi răniți.  Eram patru chirurgi tineri și fiecare răspundea de câte o echipă.  Echipa mea trata răniții la cap și la gât.  În prima noapte am primit răniți de pe frontul din Samaria.  În a treia zi au început să vină și din podișul Golan.  În sălile de operație se lucra 24 de ore pe zi – se spune că în vreme de război, ceasul din sala de operație are liber.  Ziua și noaptea nu mai contează, nu e nicio clipă de pierdut.  Nu ai timp să simți oboseala, nu ai voie să întrerupi lucrul.  Timpul pare să se oprească și oboseala este și ea relativă.

Frontul din nordul Samariei era aproape.  În afară de răniții noștri am primit și câțiva soldați iordanieni.  Cel mai mare în grad era un tânăr căpitan din Legiunea Arabă.  Ni l-au adus fără cunoștință și cu capul pansat.  O schijă îi străpunsese fruntea.  I-am extirpat-o și spre bucuria noastră am constatat că creierul era practic nevătămat.  A doua zi și-a recăpătat cunoștința.

Au trecut câteva zile.  Starea multor pacienți s-a ameliorat, printre ei și cea a căpitanului iordanian.  I-am scos suturile și văzând că starea lui o permite, am aprobat să fie externat și dus într-un lagăr de prizonieri de război.  Înainte de plecare, rănitul a ținut să-mi mulțumească personal.

Nu mai purta pijamaua de spital.  În fața mea stătea un ofițer tânăr, înalt, în uniforma Legiunii Arabe. 

Mi-a revenit în minte o imagine dintr-un trecut îndepărtat.  Mustața îi era tăiată scurt, așa cum îi șade bine unui ofițer al Legiunii, zâmbea natural, cuviincios, și cu toate că avea fruntea pansată și urma să fie transferat într-un lagăr de prizonieri, nu era umilit.  I-am privit figura elegantă.  Dunga de la pantaloni, cea pe care atâta am invidiat-o în tinerețe, era la locul ei.  Pe reverul cămășii se vedeau însemnele medicinei militare iordaniene.  Deodată am înțeles: tânărul îmi amintea de ofițerul britanic de lângă zidul Orașului Vechi, din mai 1944.  Era medic ca și mine.  Mi-a dat un salut militar și în engleza perfectă a academiei militare din Marea Britanie, mi-a spus:

– Vreau să vă mulțumesc personal pentru tratamentul pe care mi l-ați dat, ca de la un medic la altul.  Ca mulți alții, și eu am plecat la război sigur de victorie.  Și iată, Dumnezeu a vrut să fiu rănit.  Nu așa mi-am închipuit că vor merge lucrurile și nici nu mi-a trecut prin minte că voi primi un tratament corect și de bună calitate de la medicii inamici.  Vă mulțumesc.  Vă datorez viața.

Mie mi se părea de la sine înțeles.  Ca medici avem obligația să-i tratăm toți pacienții, fără nicio deosebire, și îmi închipui că la nevoie și el m-ar fi tratat la fel.

Căpitanul mi-a zâmbit și s-a pregătit să ridice brațul într-un salut militar, dar eu l-am invitat să ia loc.  A acceptat cu plăcere.

Conversația a fost animată.  Amândoi eram conștienți de situația neobișnuită, ba chiar absurdă: doi colegi pe care împrejurările i-au adus în tabere opuse, doi vecini care s-au trezit amestecați fără voia lor într-un conflict și dacă ar fi putut, l-ar fi rezolvat fără violență.  Timpul părea să se fi oprit; aveam senzația că ne cunoaștem de o viață.  M-am bucurat că într-o situație atât de neobișnuită am avut șansa să tratez un medic militar iordanian.

La despărțire mi-a spus cu un zâmbet stânjenit:

– Trebuie să vă povestesc că după plan, noi, iordanienii, ar fi trebuit să cucerim Valea Izreel, iar eu aș fi devenit directorul spitalului…

Pentru o clipă s-a așternut tăcerea, apoi am izbucnit amândoi în râs.  Ne-am despărțit ca prieteni.  Pe el l-au dus în lagărul de prizonieri, iar eu m-am întors la birou și am căzut pe gânduri.  Cât de multe războaie au trecut prin aceste meleaguri!  Când va veni oare ziua în care la Meghido / Armaghedon va avea loc ultimul război între forțele răului și ale binelui, după care se va așterne pe vecie liniștea și pacea peste Vale?

Traducere din ebraică: Hava Oren