Ploieştiul de altădată (I)

În acest articol voi povesti despre locuri, oameni şi întâmplări din Ploieştiul meu natal.

Hotelul Europa

M-am născut și am trăit primii patru ani de viață în clasica clădire construită de arhitecții Socolescu.

Hotel Europa în anii interbelici

Hotelul a aparținut tatălui meu, Avram Toivi, până în anul 1940, când a fost “confiscat” ilegal de legionarul Davidescu și am fost nevoiți să ne mutăm cu chirie.

În toamna anului 1944, revenind în oraș, am privit uimiți clădirea avariată de bombele americane. În timpul războiului, când bombardierele americane se apropiau de Ploiești, germanii emiteau o ceață densă asupra orașului menită să mascheze rafinăriile. Americanii bombardau la întâmplare, transformând o mare parte din locuințe în ruine.

Hotelul Europa după un bombardament american

Orașul era plin de afișe în culori: „Marii noștri aliați: Stalin, Churchill și Roosevelt”. În anii comunismului, ruina a fost demolată și în locul ei s-a clădit noul centru administrativ orășenesc, poreclit “Casa Albă”.

“Casa Albă”

La sfârșitul Primului Război Mondial, tatăl meu, eliberat din armată cu gradul de sergent, a venit la Ploiești, angajându-se la unchiul său, proprietarul Hotelului Europa. Prin anii ’20 unchiul a trecut într-o lume mai bună și a început procesul de succesiune a averilor sale, nu puține. Procesul a durat câțiva ani, până când tata a moștenit hotelul. Din păcate anii ’30 au fost dominați de multe necazuri, începând cu criza economică, încercările nereușite de a-și căsători surorile, cutremurul și în final fascismul.

În perioada interbelică, o bună parte din oaspeții hotelului erau ingineri petroliști, veniți cu probleme de serviciu în zona petroliferă prahoveană sau la rafinăriile orașului. Tatăl meu îi privea cu deosebită admirație și probabil că acest lucru a influențat alegerea viitoarei mele profesiuni.

Tata avea relații cordiale cu toți salariații hotelului. Îmi amintesc de omul lui de încredere, Ion, și de o femeie de serviciu pe nume Maria.

La începutul anilor ’40, Ion, simțind că legionarii vor confisca hotelul, i-a propus tatălui meu să preia el hotelul în mod prietenesc, pentru care se va atașa mișcării legionare. Numai că Davidescu, având un rang înalt în “legiune”, a românizat el hotelul în mod ilegal, deoarece conform Buletinului Oficial, legea privind românizarea a apărut mai târziu, când locuiam deja pe strada Delavrancea.

După război ne-am întâlnit de câteva ori cu Ion pe stradă, schimbând opinii amicale despre noul regim. Iar Maria ne vizita adeseori, ajutând-o pe mama la curățenia casei.

Strada Soarelui.

Am locuit acolo din 1944 până în 1963, când m-am căsătorit.

Situată între Calea Oilor și strada Ștefan Greceanu, începutul străzii era dominat de impozanta clădire a fostului Liceu Comercial, în prezent Colegiul I. L. Caragiale. La intrare era un tei bătrân care își răspândea aroma florilor în toată zona.

Dintre vecini amintesc pe av. Levenson, redactorul oficiosului Flamura Prahovei, familia Marinaș, Dna și Dl Catargiu, urmașii bine-cunoscutei familii boierești și domnitoare și Virgil Popescu, pilot pe primele avioane cu reacție din aviația română.

Alături era casa familiei Stoicescu, cu o grădină de zarzavat în plin centru. Am scris despre dramatica viață a fiului lor, prieten și coleg, care și-a abandonat studiile de dragul unei fete.

Vizavi locuia arhitectul evreu Sibalis și alături, av. Andreescu, cel care în anii ’40 ne-a confiscat o parte din mobilă și aparatul de radio. După război, fostul legionar a devenit mare membru de partid și securist, motiv pentru care tata nu a cerut returnarea bunurilor confiscate. 

 ***

După terminarea facultății, mă întâlnesc în fața casei cu dl. Catargiu, eliberat din închisoare, unde ispășise o pedeapsă din motive politice.

– Mă bucur că sunteți iar liber, spun eu.

– Măă ce-ai crescut! Am auzit că te faci inginer. Ce greșeală, ce greșeală, domnule!

– De ce spuneți așa?

– Aici vor veni americanii și cu naționalizările “ăstora” o să înceapă niște procese, mamă, mamă, ce procese! Avocat trebuia să te faci!

Profețiile omului s-au adeverit abia după peste 50 de ani! Dl Catargiu nu era la curent cu deciziile aliaților noștri la Yalta și Potsdam!

Strada Jianu.

Am locuit în fața Gării de Sud din 1964 până în 1980, când m-am mutat în Țara Sfântă. Am relatat deja peripețiile de când directorul uzinei mi-a aprobat primirea acestui apartament și până când l-am primit. Am folosit fotocopia cererii aprobate, prezentând-o organelor superioare, după ce originalul dispăruse din biroul secretarului de partid al uzinei! Colegii mei comentau: „Ce i-a trecut ăstuia prin cap să fotografieze cererea aprobată?” Încă nu apăruse xeroxul…

Responsabilul administrativ al blocului și pacient al soției, îi atrage atenția în șoaptă:

D-na doctor, spuneți-i soțului să nu-și mai aducă acasă lucrări de la serviciu. Când sunteți plecați, intră anumiți inși și vă cotrobăiesc prin apartament. Înțelegeți…

A doua zi întru glonț în biroul șefului care bănuiam că a declanșat acțiunea:

– D-le inginer Munteanu, este bine să știți că ideile proiectelor mele vin de acasă la uzină și nu invers! Acasă desenez crochiurile ideilor noi! Dacă aș face-o la serviciu, ați spune că mâzgălesc hărtii și nu lucrez!

Strada Paris. Situată între Ștefan Greceanu și Romană, în perioada interbelică era renumită pentru bordelul “La Scăricica”. În rest strada era locuită de oameni cumsecade..

Strada Câmpinei. Privind admirativ imensul stand cu sortimentele de cafea de la magazinul Corso din stațiunea austriacă Zell am See, mi-au atras atenția specialitățile cu marca Julius Meinl. Asta mi-a amintit de adolescența mea stalinistă, când savuram cafeaua Unica (din năut) sau Frank-Café (din cicoare). Părinții povesteau că în “vremurile bune” din perioada interbelică se găsea cafea veritabilă la magazinul Julius Meinl de pe strada Câmpine

Strada Romană. În primii ani de după război, la începutul străzii funcționa un cinematograf care rula filme americane cu Stan și Bran. Vizavi era un alt vechi cinematograf. În anii ’60, la începutul străzii s-a înființat un cinematograf grădină, care rula deja filme occidentale. În anii ’50, într-un local din capătul străzii Romană, își făcea veacul Mihăilescu, renumitul boxer al orașului…

Strada Negustori lega strada Romanăcu Halele Centrale. După război, aici a funcționat Școala Primară Evreiască, condusă de d-nele Geiger și Wolf. Aici am făcut clasa III-a și a IV-a. Printre colegii mei de la această modestă școală s-au aflat reputați medici israelieni:

Clădirea telefoanelor se afla pe o străduță de lângă Romană. Pentru o legătură telefonică cu rudele din București primeam un „aviz telefonic”. La data și ora stabilită, instalați pe scaunele din incintă, așteptam anunțul:

– Bucureștiul la cabina trei!

Vizavi era primul block-house din oraș, stil Art Nouveau. Clădirea, locuită de oameni din elita orașului, avea o premieră: un ascensor!

Centrul. Strada Franceză era locul de plimbare al tineretului mai puțin școlit. Copil fiind, prin 1945, îmi amintesc cum am privit îngrozit cadavrele unor tâlhari împușcați în frunte, pe “insula” de trotuar din centrul străzii. Alături era o tăblie cu anunțul: “Cine va face ca mine, ca mine va păți.”

La sfârșitul anilor ’40, Florence, o cocotă renumită din Ploieștiul interbelic, umbla bezmetică pe străzi, îmbrăcată fistichiu, și vocifera de una singură, spre hazul copiilor. “Venea regele Carol la mine în trei uniforme!” striga uneori femeia…

Ani mai târziu, în serile de sâmbătă sau duminică se iscau adesea bătăi în centrul orașului. Erau provocate de un mardeiaș poreclit “soldățelul”. Legea “stufului” a pus capăt cestei situații.

Centrul Ploieşti anii ’50

Această clădire emblematică a Ploieștiului nu mai există.
Clădirea Cinemascopului, unde am văzut primele filme tehnicolor pe ecran lat.

Strada Basarab. Aici se află Sinagoga Beth Israel inaugurată în 1912. Alături era școala Luca Moisi, construită în 1838, avariată la cutremurul din 1940 și demolată în 1948. În 1947 am mai văzut ruinele acestei monumentale școli evreiești. În clădirea din spate au funcționat inițial sediile organizațiilor sioniste din oraș. Mai târziu clădirea a fost alocată grădiniței de copii a Partidului. Vizavi era “județeana”, impozantul Sediu al Partidului Comunist.

La sfârșitul străzii se află cinematograful Modern, unde aveau loc serbări școlare, iar pe trotuarul din față, țigăncile vindeau castane coapte sau porumb fiert.

Școala Luca Moisin

Templul Coral Beth Israel. Aici mi-am sărbătorit bar-mițva.

În 1948 a fost proclamat Statul Israel. Copil fiind, îmi amintesc acest memorabil eveniment. Pe strada Basarab, lângă Templul Coral, pe locul unde a fost celebra școală evreiască Luca Moisi, au apărut o multitudine de steaguri alb-albastre și grupuri de evrei comentând evenimentul. Seara a avut loc un spectacol festiv. Poetul Paizer a interpretat melodia La Tel Aviv e întotdeauna primavară.

Bulevardul care leagă Gara de Sud cu centrul este categoric cel mai frumos loc din oraș. Îmi amintesc cu nostalgie plimbările pe această arteră străjuită de castani, împreună cu prietenii, sau cu viitoarea mea soție.

Bulevardul

Cu ocazia defilărilor de 1 Mai și 23 August, acolo, se construia tribuna, unde mai marii orașului primeau ovațiile demonstranților, iar seara se “dădeau” mici și bere.

Pe străzile paralele erau vile elegante, care în perioada pre-comunistă au fost locuite de mai-marii industriei petrolifere prahovene, de obicei ingineri veniți din occident. În vara anului 1949, prin asociația elevilor, am petrecut o vacanță memorabilă într-una din aceste superbe clădiri.

Casa căsătoriilor

Arhitectul Toma Socolescu

Clădirile emblematice ale orașului Ploiești au fost realizate de celebrul arhitect Toma Socolescu. Halele Centrale, Palatul Culturii, Catedrala Sfântul Ion și clădirea fostului Liceu Comercial sunt numai câteva din operele sale.

Între strada Oilor și strada Soarelui se afla Liceul Comercial, devenit ulterior Liceul I. L. Caragiale. Printre absolvenții de prestigiu se numără poetul Nichita Stănescu, dr. Botescu, ing. Sorin Stroe și ing. Mircea Gociman.

Liceul comercial

Îmi amintesc de anii copilăriei, când iarna mergeam la săniuș pe una din intrările în pantă ale impozantului Palat al Culturii. Mai târziu am admirat impresionanta “sală a pașilor pierduți”, din aceeași clădire.

Palatul Culturii

În anii 1960-’70, măcelăriile din extraordinara clădire a Halelor Centrale erau lipsite de orice produs, la fel ca impozanta sală de pescărie. În anii ’70, la etaj reușeam să cumpărăm găini congelate și ouă. În sala alăturată se găsea exclusiv pește oceanic congelat, bazinele de pești vii fiind permanent goale.

Halele Centrale

Autoritățile comuniste au construit un bloc între Catedrala Sf. Ion și ansamblul arhitectonic proiectat de Socolescu. Colegul meu, ing. Cioată, care locuia în acest bloc era tachinat:

– Mă, o să vă dărâme blocul ca să se vadă Catedrala!

Catedrala Sf. Ion

(Va urma)

Theodor Toivi

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Iolanda seinberg commented on July 27, 2022 Reply

    Articolul mi-a trezit o mulțime de amintiri legate de orașul meu natal. L-am părăsit mergând la Universitate în capitala, unde am și rămas toată viata, casatorindu-ma cu un bucureștean. Amintirile evocate de autor parcă-s ale mele atât de mult se aseamănă. Chiar mi-au dat lacrimile… Anii copilăriei și tinereții nu se uita niciodata

    • theodor toivi commented on August 3, 2022 Reply

      Multumiri Iolamda.

  • Hana(Hența Avram)Cohen commented on April 7, 2022 Reply

    Multe amintiri din copilărie…😢 Cinematograful Modern a fost deschis de familia Emanuel.Emanuela Alchec este verișoara mea.Noi am locuit lĩnga Catedrala St.Ioan, locuințele au fost dărâmate.Eu Hența nepoata lui Greti Emanuel Gutfroind am învățat la liceul Ion Luca Caragiale.Citind articolul dumneavoastră, mi-am amintit de zece ani de copilărie în Ploiesti!!
    La vârsta de zece ani am emigrat cu familia În Israel!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *