Părinții mei erau mari iubitori de munte și ne petreceam vacanțele în camping cu cortul. O furtună cumplită în Retezat ne-a culcat într-o vară tot calabalâcul la pământ și am fost nevoiți să ne cazăm la un hotel din apropiere.

Am primit o cameră cu mochetă moale, vișinie, cu baie bej și cu lumini difuze. Prima mea amintire dintr-o cameră de hotel. Acolo unde am înțeles că n-or să-mi placă niciodată vacanțele la cort. Că în locul unei tufe de păducel și a pârâului rece o să prefer mereu o baie cu apă caldă și prosoape moi. Și că atunci când o să cresc mare o să vreau doar să călătoresc și să trăiesc în hoteluri.

Îmi plac hotelurile și ador neliniștea și nerăbdarea pe care le simt în fața ușii unei camere necunoscute. Ce e dincolo de ea? Întotdeauna înainte să o deschid mă opresc puțin și aștept. Eu cea de acum 5 minute nu mai exist. Nu mai exist nici eu cea din mâinele pe care mi-l proiectam în urmă cu o săptămână. Exist doar eu cea de acum, gata să înceapă o viață nouă, aflată în spatele acestei uși încuiate, pentru care am cheia pe care o frământ în buzunar. Nu cunosc pe nimeni și nimeni nu mă cunoaște pe mine. Sunt doar eu și am în față un număr infinit de posibilități.

Un pat nou, o noptieră nouă, o baie nouă și curată, poate și un mic birou. O fereastră (sau un balcon) și o priveliște. Cel mai important element din noua și provizoria mea viață. O viață din care fac parte marea, sau poate un munte înalt și verde, o vale largă, un sat ascuns de fum de lemne și de copaci, un oraș tăcut sau zgomotos care așteaptă să fie descoperit. Un copac de bougainvillea, un palmier, un portocal încărcat de fructe, sau poate doar un banal plop argintiu care-și agită frunzele fără să obosească.

În clădirea de peste drum, o fereastră luminată. Ca o urare de bun venit. Ce-ar spune oamenii de dincolo de fereastră dacă m-aș înființa la ei la ușă? ”Bună seara! Mă bucur că m-ați așteptat. Sunt noua vecină. Aș putea rămâne aici pentru totdeauna?”

Apoi luarea în posesie a noului meu spațiu. Peria de păr și crema de față în baie, haina pe umeraș în dulap, telefonul pe noptieră. Telefonul care înlocuiește acum sumedenia de obiecte de mai demult: ghidul turistic, harta, ceasul deșteptător, lista cu lucruri de făcut și de vizitat. Pe vremuri printre primele gesturi era și pornitul televizorului. Acum telefonul îmi ține loc și de televizor.

Într-un timp îmi venise ideea să colecționez toate camerele de hotel în care am locuit. Ca un album-jurnal în care să notez impresii legate de mobilier, senzații și, mai ales, priveliști. Nu m-am ținut de promisiune. Din ea mi-au rămas doar câteva fotografii prost încadrate risipite prin calculator.

Aș mai fi putut să colecționez și portretele localnicilor cu care am conviețuit incognito în scurtele mele șederi prin lume. Bătrânul ciolănos și ars de soare cu vila albă și cochetă de lângă hotelul nostru din Creta. Cu o grădină imensă și o livadă de măslini. Îl urmăream cum iese în grădină în fiecare dimineață, verifică pomii, roșiile și tufele de rozmarin. Iar seara bea un pahar de vin alb și rece pe terasa din spate, ascultând un radio în surdină.

Doamna în vârstă și foarte elegantă care își citea ziarul în cafeneaua vieneză unde și noi luam micul dejun. Îmbrăcată îngrijit și cu machiaj perfect, sorbea pe îndelete din cafeaua cu frișcă, se saluta cu oamenii din cafenea, schimba gesturi complice cu chelnerul. La picioarele ei sufla greu un maidanez de talie mică, cu bot cărunt și cu un ochi cuprins de cataractă, așteptând răbdător ca stăpâna să-și încheie ritualul matinal. 

Vânzătorul de pește de la magazinul de vis-a-vis de hotelul din Montmartre. Grămăjoarele de schije de gheață pe care le arunca grijuliu cu o lopățică peste toni lucioși, calcani, dorade și macrouri albăstrii. Pariziencele elegante care se opreau să târguiască homari și creveți. Felul lui vesel sau respectuos de a le saluta. Gestul cu care seara trântea oblonul vitrinei și se îndepărta fluierând pe bicicletă.  

Și chelnerul pe care l-am întâlnit în urmă cu o săptămână la hotel în Barcelona. Care în fiecare dimineață îmi servea la cafea și o porție de filosofie personală: ”simte energia subtilă a orașului, du-te pe jos” sau ”nu-ți număra caloriile, pașii sau banii cât timp ești aici”.

Întâlniri întâmplătoare, crâmpeie de viață care pentru câteva zile merg în paralel cu a mea și mereu întrebarea: cum ar fi dacă aș rămâne aici? Dacă viața acestor oameni ar deveni și viața mea?

Probabil că la un moment dat toate mi-ar deveni mult prea familiare și m-ar îmboldi să plec din nou mai departe. Să caut noi vieți posibile pe care să le abandonez cu un pic de regret și nostalgie întrebându-mă mereu: cum ar fi dacă…

Doina Gecse-Borgovan