Ce te face să te simți acasă

După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…

Minime miracole de ianuarie

Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir. Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă. Read more…

Vecini de cartier

Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…

Iar eu mă tai cu lama

De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii. Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May. Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare. În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.Read more…

Ninaki

Mi-o amintesc foarte bine, desi au trecut aproape 40 de ani de atunci. Gingășia ei, fragilitatea ei, râsul fin și limpede ca un clopoțel. De multe ori când citeam povești cu zâne, pe zâna bună, mică și binefăcătoare mi-o închipuiam ca pe ea. Nu știu care era numele ei din buletin, dar toată lumea îi spunea Ninaki. O auzisem de multe ori zicând cu blândețe: ”nu mă lua cu dumneavoastră. Poți să-mi spui Ninaki.” Cuvânt care în grecește înseamnă păpușă. Nu arăta deloc a grecoaică. Era blondă, cu ochi albaștri, cu oase subțiri și siluetă delicată. Locuia singură într-un bloc de garsoniere după ce casa veche din centrul Brăilei îi fusese demolată, iar soțul (grec și el) îi murise. Despre soțul ei vorbea mult și cu dragoste. El îi dăduse porecla asta care mie-mi suna tare misterios. Știa să ghicească în cafea, dar doar pentru persoanele care-i erau simpatice. Nu cerea bani pentru asta. Probabil că o făcea din plăcere și ca să se simtă mai puțin singură. Pentru mătușă-mea avea o mare simpatie, așa că o vizitam pe Ninaki destul de des.Read more…

Promoția 1992

Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…