Cozonacii dospesc în liniște

Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile.Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri. Foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el. Pe stânga, imediat după ușă, o masă iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare. Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.Read more…

Frunzele de patlagină

E așa de cald că vezi aerul cum dansează. Singurul zgomot care ajunge până la mine e uguitul unui guguștiuc amețit și el de căldură. Nu trec pe stradă nici oameni și nici mașini. Mai devreme s-a auzit în depărtare glasul răgușit unui negustor ambulant de haine vechi. Nu mișcă nimic. În fața geamului de la bucătărie e o tufă de trandafiri. Nici o frunză din ea nu se clintește. Nici eu nu mă mișc, dar abia îmi stăpânesc încordarea. Stau țeapănă pe un scaun și mă uit într-o carte cu poze. Dar nu prea știu ce văd. Am urechile ciulite și sunt gata să sar în picioare ca un arc. Pândesc o mișcare, un zgomot, târșâit de saboți de lemn care se apropie de geamul meu. Știu că atunci s-a sfârșit siesta obligatorie, perioada de recluziune la care ne supun bunicii inflexibili. În sfârșit, îl aud cum iese vijelios din scara lui și vine alergând spre fereastra mea de la bucătărie. Până să mă strige însă (Do-do-do….) eu am sărit deja pe trepte afară.Read more…

O sâmbătă cu tablouri și șalvari

Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng. Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare. Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani.Read more…

Cosmonauții n-au viață ușoară

Butoiul de vin se golea primăvara, cam pe la Paști. Vinul ușor și rubiniu din toamnă se termina, așa că ce se mai scurgea în pahar era o zeamă groasă și închisă la culoare, care-ți rămânea între dinți și mirosea mai degrabă a oțet. Curățarea butoiului era o operațiune îndelungată și complicată, așa că n-am asistat niciodată de aproape la ea. Unchiul spunea că e periculos, așa că ne trimitea să ne găsim de lucru în altă parte. Oricum, tin minte că era nevoie de multă apă fiartă și de piatră vânătă cu care se opărea și se dezinfecta. Apoi butoiul era culcat într-o rână ca să se usuce la soare. Era momentul pe care-l așteptasem cu nerăbdare toată primăvara. Devenea locul nostru de joacă favorit până la culesul următor, când era din nou umplut cu vin. Așterneam înăuntru pături și perne iar ca să ne fie mai moale, puneam și plăpumioara mea de bebeluș, cu urme de dantelă zdrențuită și de o culoare incertă, după ce își făcuseră ani la rând mâțele cuib în ea. Intrarea butoiului se acoperea cu o pătură mai groasă, de culoare verde.Read more…

La pepeni

O singură dată am vândut pepeni pe marginea drumului, mai mult din întâmplare. Ne întorceam de la grădină cu roaba plină de pepeni verzi și galbeni și ne-am oprit să ne odihnim, vărul meu și cu mine, toropiți de căldură și obosiți. Mătușă-mea ne-a lăsat în grijă roaba și a intrat la o vecină care locuia la șosea. N-am apucat să ne dezmeticim, și lângă noi a oprit o Dacie roșie cu numere de Galați. Un domn și o doamnă, eleganți și mirosind puternic a parfum, au coborât din mașină și ne-au întrebat cât costă pepenii. Ne-am uitat unul la altul și am decis cu vărul meu pe loc că e momentul să profităm și să vindem cât putem. Doamna era coafată proaspăt, cu bucle ample date cu fixativ, iar domnul avea cămașă albă, prefect călcată, și un inel mare de aur pe mâna dreaptă. Ne-am vorbit frumos, au cumpărat trei pepeni și au pornit mai departe cu Dacia lor strălucitoare. Dacă-am mai fi rămas pe marginea drumului, sigur am mai fi vândut pepeni, pentru că treceau destul de multe mașini pe acolo, în drum spre bacul care trecea din Dobrogea la Galați. Dar s-a încheiat aici experiența mea de vânzător ambulant.Read more…

Uriașul din bucătărie

Întotdeauna m-am întrebat cine-l botezase Fram. Pe frigider, nu pe urs. M-am gândit mereu că cel care-l botezase dăduse dovadă de mare gingășie, sensibilitate și bunătate. Să dai numele unui urs dintr-o carte pentru copii unui frigider! Mare, alb și aducător de confort. Și noi aveam acasă un Fram de culoare crem, pe care bunică-mea așezase un macrame cu motive complicate. Când deschideai și închideai ușa, trebuia să ridici cu o mână colțul macrameului, să nu-l prinzi din greșeală înăuntru. Eu nu prea aveam curaj să mă apropii de el. Avea un mâner lung, mare și metalic, pe care trebuia să-l smucești ca să-l poți deschide. La fel și la închidere, ușa trebuia trântită tare, altfel rămânea întredeschisă. În plus, circulau tot felul de povești despre copii care se ascunseseră în frigider și fuseseră găsiți morți după câteva zile de căutări. Când am mai crescut, ai mei l-au înlocuit pe bătrânul Fram cu ultimul răcnet în materie de frigidere: un Minsk mare, alb și cu congelator. Am învățat primele litere chirilice silabisindu-i numele: Мінск.Read more…

Gesturi pierdute

Mi-a plăcut atât de mult de ea, încât aș fi putut să o urmăresc pe stradă. Era îmbrăcată foarte elegant, cu haine perfect croite, semn că erau făcute la comandă de o croitoreasă iscusită. Fustă dreaptă, maro, uni și un sacou cu forme geometrice în nuanțe ruginii, pantofi și poșetă din piele care se asortau perfect. Nu era nici tânără, nici suplă, nici frumoasă doamna asta după care am întors capul de stradă. Dar era elegantă natural și neostentativ și se vedea că se simte bine în hainele și în pielea ei. Mi-am imaginat-o intrând în magazinul de stofe, alegând culoarea, materialul și modelul. Cu mici gesturi smucite, suprapunând stofele, să vadă dacă se potrivesc. Zvâcnetul încheieturii atunci când alătură materialele și foșnetul lor atunci când se freacă unul de altul. Apoi mersul spre fereastră pentru mai multă lumină. Și capul înclinat, bucățile de stofă ridicate în dreptul ochilor. Micile ciorovăieli și armistițiul. ”Da, ai dreptate, ar merge mai degrabă o fustă în clini. Dar neapărat cu o pensă la spate, ca să nu facă burtă. Sau cocoașă”. Am asistat de atâtea ori în copilărie la răvășeala asta febrilă de stofe și mătăsuri.Read more…