Tata făcuse o antenă specială, cu nu știu câte elemente, de care era tare mândru. Și avea și de ce, pentru că prindea cristal două programe rusești. Iar în zilele senine vedeam (cu pureci) TV Chișinău. Acum eram pe Odessa,Read more…
Doina Borgovan: BUNĂTĂŢI ARDELENEŞTI
Pe Lavinia şi pe Willy Schuster i-am cunoscut în urmă cu trei ani la un târg de produse tradiţionale de la Blaj. Mi-au plăcut brânzeturile lor, dar mai cu seamă m-au atras căldura şi sinceritatea lor. Aşa că peste două-treiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MĂTUŞA din BRĂILIŢA
Cred că de la ochiurile de dimineaţă mi se trage că mi-am adus aminte de ea. Făcea cele mai bune ochiuri pe care le-am mâncat vreodată (bunica le prăjea prea tare, iar mama, din repezeală, le spărgea mereu gălbenuşul, chestieRead more…
Doina Gecse-Borgovan: JURNAL de VACANŢĂ
La sfârșitul clasei întâi, libertatea și lungimea primei vacanțe de vară mi-au furat mințile. Așa de mult mi se părea până în toamnă, încât am simțit nevoia să fac ceva măreț. Cum ar fi să citesc o carte de aproapeRead more…
Doina Gecse-Borgovan: PAUZA de PRÂNZ
Suntem în Italia, la Cuneo, capitala provinciei cu același nume, un mic orășel universitar la poalele Alpilor Maritimi. Se apropie de trei și jumătate și dintr-o dată străzile se umplu de oameni. Și când spun ”dintr-o dată” nu folosesc oRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MANIFESTAȚII, MITINGURI, PROTESTE
Ar trebui să încep cu cele de până în 89. An de an luna august însemna zile de vacanţă petrecute pe stadion. ”Cartonaș roșu sus! Acuma jos, ridicați alb!” Nu insist, pregătiri pentru 23 august se făceau peste tot înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: CEA MAI FRUMOASĂ
Cred că abia acum îl înţeleg cu adevărat pe Creangă: cel mai frumos era atunci când ambii părinţi erau tineri şi sănătoşi, bunicii mai trăiau şi ei, aveam o grămadă de prieteni, naşi, fini şi vecini cumsecade. Nu pot arătaRead more…
Bomboana de pe colivă
Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni. De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții. În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom. Read more…
Cuvinte ca niște stafii
Un domn masiv, îmbrăcat în palton de stofă gri și cu căciulă de astrahan pe cap se apleacă să-și șteargă nepoțica pe obraz. Fetița e mică, gingașă, îmbrăcată în alb și roz. Seamănă cu un fluture. Își întinde plină de încredere bărbia spre bunicul ei, iar gesturile bărbatului sunt pline de tandrețe. Chicotesc ca doi școlari și parcă doar ei ar fi pe lume. Pornesc de mână pe trotuar. Merg și eu încet în urma lor. slăbește din ochi. O privesc și eu pe ea lung cum se îndepărtează alene. Mă uit la toate aceste tablouri cotidiene cu milă, cu jale, îmi vine să plâng. Sunt toate atât de frumoase și au devenit dintr-o dată atât de fragile. Ar putea să dispară la fel cum o coală de hârtie se mistuie și se chircește la întâlnirea cu focul. Din dimineața când am citit prima știre despre război doar la asta mă gândesc: cât de firavi suntem, cât de iluzoriu e sentimentul de siguranță.Read more…
Duminica cerceilor verzi
Am petrecut o săptămână foarte faină la Sibiu. Am muncit ca apucata și m-am cam stresat, dar per total sunt mulțumită și veselă.
Luni m-am întâlnit cu D., pe care am cunoscut-o întâmplător la TIFF și cu care am băut o cafea excelentă în Piața Huet. Vorbim despre filme, teatru, minorități, diferențe culturale, despre frumusețea Sibiului și o grămadă de alte subiecte care se leagă firesc. Îm mod clar, pe D. vreau să o revăd.
L-am cunoscut pe poetul Radu Vancu, al cărui Jurnal m-a lăsat în vară hiperkinetică și cu plânsul în gât vreme de mai multe zile… Vineri mă întâlnesc cu A. E clar că nu ne-am mai văzut de mult, pentru că ne prinde miezul nopții râzând ca apucatele. Și vorbind despre reguli gramaticale. Printre altele. Am câțiva prieteni faini cu care chatuiesc și vorbesc la telefon și care mi-s dragi pentru că-s deștepți și au umor. Mă pot urca în mașină și mă pot duce unde am chef, oricând mi se face dor de hoinăreală. Am o familie care mă îngăduie și nu mă îngrădește în nici un fel. E duminică dimineață, e soare și cam la astea mă gândesc în timp ce trec absentă printre tarabele din Piața Mică, de la Târgul meșteșugarilor rromi.Read more…
Buzunarul cu castane
Toată copilăria și adolescența mi-am dorit să mănânc castane coapte. Într-un roman de Henriette Yvonne Stahl citisem o scenă care mă fascina și la care reveneam constant: o plimbare prin București într-o seară de toamnă târzie, cu ceață, frig și castane fierbinți băgate în buzunare. Cu degete care se caută, se furișează și se împletesc să se încălzească reciproc. Era la vremea aceea tot ce-mi imaginam mai subtil despre iubirea romantică și intimitate. La Brăila însă, castane coapte nu se găseau. Le-am descoperit abia la Cluj în anul întâi de facultate. Seara târziu, venind de la cursuri spre cămin, un miros seducător de lemn, de cald. O tarabă la marginea trotuarului și un bătrân cu fața luminată de jar care vindea cornete cu castane fierbinți. M-am simțit ca o eroină de roman, umplându-mi fericită buzunarele. Dar castanele cu mirosul lor înnebunitor și cu aura lor romantică nu mi-au plăcut deloc. Gustul mi s-a părut fad, dar le-am mâncat pe toate, pentru că altfel mi s-ar fi părut că le fac o nedreptate.Read more…
Dimineți cu miros de câmpie
Tata era contabil la Întreprinderea de îmbunătățiri funciare, adică la irigații, iar vara era detașat câteva săptămâni în Bărăgan. Se trezea foarte devreme, probabil în jur de ora 4, ca să poată ajunge la birou pe la 7. La serviciu avea o mașină de scris la care aveam voie să clămpăn oricât. La vremea aceea credeam că nu există pe lume ocupație mai grozavă. Pentru ea eram dispusă la multe sacrificii și acceptam cu bucurie să mă trezesc cu noaptea-n cap. Era de fapt o stare de semitrezie, pentru că Tata mă înfășura într-un cearceaf, mă lua în brațe și mă așeza binișor pe bancheta din spate a Daciei noastre de culoarea untului. Eu priveam printre gene, grijulie să nu-mi sară somnul de tot. Bancheta miroasea a praf, a căldură și a piele artificială. Pe geamul deschis pe jumătate intra mirosul de câmpie, de pământ negru și sfărâmicios, de grâu copt și buruieni zdrobite sub picior. De ierburi uscate, de pelin și de floarea soarelui cu capul încă plecat. Se auzeau păsări cântând, în mașină mergea radioul în surdină, iar motorul torcea pașnic. Dormeam doar pe jumătate, înhalând miresmele câmpului, nerăbdătoare să ajungem.Read more…
Micile gesturi pierdute
Eram deja în clasa a patra și fusese nevoie de luni întregi de plânsete și rugăminți înflăcărate ca să mi se permită să vin singură acasă de la școală. Cu respectarea unui protocol foarte clar, de la care nu aveam voie să mă abat. La sfârșitul orelor mă duc direct acasă, fără să mă lălăi prin cartier și fără povești cu Mona. Când ajung acasă încui ușa, mă spăl de mâini, după care dau telefon la mama, la tata și la bunica să-i asigur că am ajuns cu bine. Apoi urmează marea provocare: aprinsul aragazului. Înnădesc două bețe de chibrit și cu grijă le aprind. Mă chinui mult, bețele nu stau, alunecă în lături, rola de scotch e prea groasă, o tot scap. Transpir. Țopăi. Mă înroșesc. Mă conving că nici nu mi-e foame. Oricât aș încerca, îmi iese un fel de mosor grotesc și strâmb cu mult scotch gălbui la mijloc. Ca un bolnav pansat de un începător nepăsător. Pe care-l tot strâng între degete să stea lipit. Și nu stă.Read more…
Toate întâlnirile care nu duc nicăieri
Am ajuns la ghișeu aproape deodată. Mi-a atras atenția pentru că avea o voce foarte caldă și plăcută. Am terminat de depus actele cam în același timp și ne-am întâlnit din nou la etaj. Altă cameră, alt ghișeu, același formular de completat. Ne zâmbim când ne așezăm la aceeași masă ca să scriem. Apoi din nou umăr la umăr la ghișeu. Ies din primărie, traversez strada să-mi cumpăr o cafea. O mică recompensă pentru că am rezolvat rapid și fără cozi. O văd venind în spatele meu. Mă întorc din nou și îi zâmbesc. ”Eu îmi iau un cappuccino”. Începe să râdă încetișor. ”Și eu tot cappuccino”. E înaltă, blondă și cu păr ondulat. În spatele măștii pare să aibă un zâmbet frumos. Îmi iau paharul de carton colorat și o salut. Aproape că aș vrea să o invit să ne bem cafeaua împreună pe o bancă. Dar orășenii ocupați nu intră în vorbă tam-nisam cu străinii. Și n-au vreme să stea la povești inutile. Se grăbesc, aleagă, planifică, stabilesc. Și totuși, interacțiunea asta scurtă și senină mă face să zâmbesc. Datorită fetei blonde parcă îmi place un pic mai mult orașul ăsta aglomerat și poluat. Gândul la fata zâmbitoare mă face să-mi amintesc de o altă fată blondă și frumoasă pe care am întâlnit-o cândva, când eram fetiță, elevă de școală primară.Read more…