Peter Rosenthal este cunoscut cititorilor noștri, pentru că a mai publicat sporadic în revista Baabel.  Pe lângă numeroase scrieri apărute în Germania, el a publicat romanul De-a lungul străzii Venlo (Editura Hasefer 2017), iar în zilele acesta urmează să apară culegerea de povestiri Cluj – Der Traum ist unser geheimes Zuhause Klausenburg – Visul e casa noastră secretă într-o ediție bilingvă, germană și română.

Pe Peter îl cunosc de când lumea.  Părinții noștri erau buni prieteni, în copilărie el a fost cel mai bun prieten al fratelui meu, iar amintirile lui sunt în mare măsură și ale mele – locuri, persoane, întâmplări…  Dar romanul autobiografic În capcana timpului nu este o simplă carte de amintiri.  După ce a părăsit România la vârsta de treisprezece ani, stabilindu-se în Germania, la Köln, el se întoarce peste mulți ani pe meleagurile natale.  De-a lungul romanului, impresiile din România zilelor noastre trezesc la viață amintiri, trecutul și prezentul se împletesc, creând o dimensiune nouă.

Cartea a apărut în Germania în 2013.  Traducerea îmi aparține.

Hava Oren

Controlul pașapoartelor – Clopote

Am părăsit România la treisprezece ani.  Pe-atunci, sub Ceaușescu, țara era o excrescență a ceea ce istoria numește totalitarism.  Pentru mine a fost scena copilăriei.

La plecare am trecut pe la punctul de frontieră Otopeni.  Totul s-a desfășurat cât se poate de oficial.  Pașaportul de plecare definitivă din România, de culoare maro, a fost reținut.  Asta însemna că pe durata zborului spre Frankfurt eram lipsit de cetățenie, adică liber.  Copilul unor fugari care părăsește singur țara era un caz destul de rar.  Văzându-mă în fața lui cu pașaportul în mână, grănicerul ezita.  Mă privea neîncrezător și încerca să înțeleagă cum se face că un băiat de treisprezece ani, singur, pleacă definitiv din țară.  Grănicerul întorcea pașaportul pe o parte și pe alta și cerceta cu privirea în jurul ghișeului de sticlă, de parcă ar căuta pe încă cineva care lipsește.  Dar nu mai era nimeni, așa că s-a hotărât să facă față în felul lui la această situație bizară: a salutat după regulile unui protocol obscur, cu totul nepotrivit situației.  Și tocmai de aceea amintirea acestei clipe a primit pentru mine ceva emoționant.  Apoi mi-a dat mâna ca și cum ar fi vrut să-și ceară scuze.  Zâmbetul lui părea să-mi ureze noroc în noua mea viață în Occident.

Cel care rămâne e de obicei cel care câștigă pe „locul doi” – asta era o lecție pe care am avut timp s-o învăț pe propria mea piele în ultimii doi ani.  Am tăcut, am dat politicos din cap și m-am îndreptat spre poarta de îmbarcare.  Până la urcarea în avion a domnit o tăcere aproape completă – la granița statului „socialist” tăcerea era limba cea mai sigură și de altfel nici nu prea mai era mare lucru de spus.

***

Așa cum melodia primului telefon mobil va răsuna mai târziu în amintirea copiilor de azi, așa răsună acum în amintirea mea ecourile curioase ale liniștii din zilele copilăriei mele la Arad.  Era o liniște pierdută, cu nenumărate duminici în care ploaia bătea în ferestrele și în fațadele coșcovite ale palatului Bohuș.  Picăturile de ploaie băteau încet și monoton pe geamuri, un zgomot de fond pentru nesfârșitele după-amiezi de rummy.  Perioada aceea îmi apare acum ca un gol în propria identitate, dar și în istoria țării.

Pe-atunci discutam cu înfrigurare despre câte-n lună și în stele: ce vor face rușii dacă Ceaușescu nu participă la invazia Cehoslovaciei?  Ne putem bizui pe americani?  E adevărat că Dorina e prietenă cu Vivi?  UTA Arad are vreo șansă la meciul împotriva lui Feyenoord Rotterdam?  Am scos țigările din ascunzătoare, din rezerva secretă de Kent și ne-am refugiat în subteran, adică în pivniță, în timp ce ploaia umplea curtea cu băltoace.  Ne prefăceam că eram adulți și ne purtam de parcă gândurile și faptele noastre ar fi avut vreo importanță.  N-aveau niciuna.  Dar numai să aprindem un chibrit în pivnița umedă a unui palat naționalizat din perioada Imperiului Austro-Ungar avea ceva tainic, în care ne învăluiam ca în fumul țigărilor.  Trăgeam fumul în piept ca adulții, inhalam lumea pe care o refuzam, pe care o puteam suporta numai în măsura în care era interzisă.  Fumul ne dădea amețeli, dar nu lăsam să se observe nimic.

Fumatul, ploaia, chicotelile copilărești, chibriturile, fâșâitul țigărilor care evocau pentru noi libertatea, Occidentul, toate acestea mi se par ca reverberațiile sunetelor de clopot ale bisericii ortodoxe de pe Bulevardul Republicii.  Ecourile lor aminteau locuitorilor Aradului în fiecare oră ceea ce nu voiau să admită: că timpul trece.  Păcat că atunci încă n-am înțeles, ar fi putut să mă consoleze.  Acum înțeleg și tot îmi pare rău, pentru că treptat timpul devine din ce în ce mai scump, atât cel care a trecut, cât și cel care a mai rămas.

Între timp, liniștea duminicală a Aradului se așterne pe străzi pâna la Filarmonică, de acolo se întinde spre Mureșul care curge în tăcere, spre oamenii care se plimbă pe mal, spre flori, spre mușchii de pe malul apei, peste vata de zahăr și chiar peste țipetele copiilor.  Ca o ființă nevăzută liniștea rătăcește fără țintă, împreună cu vântul călduț dinspre Mureș, pe străzi și prin pivnițe, pe drumuri întortocheate, ca o cheie sol de pe partitura altor vremi.

Pe drum – Magia cheii sol

Să învățăm despre foloasele și ponoasele istoriei pentru viață, ocolind prin memorie, prin înțelegere, prin poezie, pe lângă mlaștina cotidiană a prezentului schimbător, pe lângă toate promisiunile, cele adevărate ca și cele false, în drum spre altceva, cu ochii larg deschiși: iată ce ar putea fi o lecție românească.

La școală matematica era o oază în întunericul acelei lumi bazate pe minciună și în mod paradoxal i se dădea o atenție specială.  Simțeam nevoia să-mi eliberez gândurile pe un drum fără primejdie și care părea cu totul apolitic.  Aveam impresia că în școlile din RFG munca cu cifre era considerată prea istovitoare și că lumea ideilor nu era cu mult mai prezentă în viața de toate zilele ca în România, unde era interzisă cu totul.  Adevărul era interzis și totuși era cunoscut.  În Occident e permis, dar cum să-l abordez?  Ce valoare au amintirile, cât adevăr au în ele și câte închipuiri, iluzii, vanitate și mai ales ce rost au?

În ora de muzică am primit un caiet cu portative, pe care trebuia să trasez câteva zeci de chei sol.  Tema a făcut o impresie puternică asupra mea.  Semnul mi se părea o buclă magică, fără nimic comun cu ce primeam la alte materii.  Prin comparație chiar marxism-leninismul avea mai mult înțeles, căci nu vedeam deloc rostul acestor răsuciri repetate în jurul unui punct.  De atunci nici n-am mai încercat să învăț notele.  M-am mulțumit să desenez chei sol într-un caiet, care altfel ar fi rămas gol.  Cine știa să cânte la un instrument mai mult decât „Am pierdut o batistuță” mi se părea un geniu.  Nici nu mi-ar fi trecut prin minte să încerc și eu să cânt, chiar și numai la trianglu.

În jurul meu, în școlile socialismului se punea accent pe „cultură”.  Important era să se păstreze impresia de egalitate cu restul lumii.  Dar o mare parte din ceea ce a fost înțeles, produs și consumat sub numele de cultură decurgea din nevoia generală de a ieși din izolarea din spatele Cortinei de Fier, de a lăsa totul în urmă, de a uita.  În atmosfera aceasta am fost expus la prea puțină muzică.  De cântat se cânta, chiar mult.  În prima zi de școală, în 15 septembrie, în curțile tuturor școlilor se cânta  „Tricolorul” în timp ce se înălța steagul.

Trei culori cunosc pe lume

Ce le țin ca sfânt odor.

Sunt culori de-un vechi renume,

Amintiri de-un brav popor.

În toate școlile din România elevii cântau aceeași strofă în aceeași zi și la aceeași oră.  Retorica era exuberantă, materialul împănat de eroism, curaj, dor, popor – repertoriul obișnuit.  Noi însă i-am venit de hac acestui imn al începutului de an școlar.  Am schimbat o singură literă, ultima.  În loc de „popor” cântam „popou” și asta nici măcar nu suna obscen.  Ceaușescu însuși zicea „popoul român” – printre altele mai avea și un defect de vorbire.  Noi, pionierii, am adoptat cu bucurie ideea: efect maxim cu osteneală minimă.  În timp ce se înălța steagul și se cânta imnul, noi speram să apucăm vremuri mai bune, știind că în 15 septembrie alfabetul era de partea noastră.

Dar rana care ne-a rămas, mie și tuturor celor ce și-au părăsit locurile natale, ne urmărește toată viața ca o linie neagră, ca un sunet străin în partitura liniștii, imnul amintirilor copilăriei din Arad.

Șmirghel, teamă – Semințe

– Familia K. a primit pașaportul, a spus tata.

Mama n-a răspuns.  Privirea sumbră a tatei era ațintită asupra caloriferului alb.  Ședeam tustrei în bucătăria comună.  Niciunul dintre vecini nu era de față, nici dna Tomuș, nici dl Haritonovici, nici Esti.

– Păi nu ziceai…  Mama a amuțit, tata n-a scos o vorbă.  Știam cu toții: pereții au urechi.  Deci, iar tăcere…

În curând părinții mei urmau să plece în Germania cu o viză turistică.  Eu aveam să-mi petrec vacanța la bunici.  Mama s-a sculat, a luat o bucată de șmirghel și s-a apucat să frece cu înverșunare parchetul uzat al locuinței.  Mi-era teamă că ar putea izbucni în plâns.  Știam deja: la toamnă părinții nu se vor întoarce.  La masă m-am prefăcut că aș fi încântat.  Și încet-încet am început să cred că eram cu adevărat.

***

După plecarea părinților mi se părea ca și cum timpul s-ar fi dilatat, totul dura mai mult.  Mai ales duminicile mă simțeam prizonier ca într-o capcană a timpului.

Singurul eveniment în asemenea zile era meciul echipei UTA, undeva la periferie, unde țiganii vindeau semințe la marginea drumului.  Cu semințele prăjite și sărate mergeai ori pe stadion, ori în parc: să șezi, să te uiți, să mesteci și să scuipi cojile.  Miezul îl mâncai, cojile sărate le sugeai și apoi le scuipai pe jos – acesta era ritualul.  Toți făceau așa.  Era gustos.  Îmi făcea plăcere să mestec timpul și să-l scuip pe unde se nimerea, să-l scuip pe lumea asta care m-a furat de la părinți, m-a închis și apoi m-a uitat.

Dacă n-aveam bilet la meci, mă duceam pe mal și ascultam repetițiile de la Filarmonică.  Muzica mă atrăgea spre Mureș.  Ea se amesteca cu sunetele de radio și de televizor revărsate prin ferestrele deschise ale caselor din jur.  După ce se terminau semințele mai rămânea cornetul, răsucit de obicei dintr-o bucată din „Scânteia”.  Nu o dată se întâmpla să-l țin în mână chiar pe Conducător.  Prin parc mărșăluia o fanfară militară zgomotoasă.  Mă întrebam oare ce-ar fi dacă unul dintre muzicanți s-ar împiedica?  Băieții erau purtați de naivitatea unui program de antrenament decretat de sus, dar și de propria lor naivitate.  Abia apucau să treacă și deja zburau cojile de semințe după ei.

Din aceste duminici se degaja absurditatea existenței, grea, surdă, chiar dureroasă, abia mascată de absurditatea nebunească a societății românești de atunci.  Peste tot domnea declinul.  Iar când se terminau semințele, îmi mai rămânea doar nebunul care gesticula pe peticul de ziar.  Mă întrebam oare ce-i tot stă în gât?  Părea că nu-i ajung cuvintele, gesticula într-una, vorbea și nu mai termina.  Și totuși n-am reținut nimic din ce zicea, nicio propoziție, nicio mișcare umană a acestei marionete.  Singurul lucru de care îmi amintesc s-a întâmplat când „popoul” său îl huiduia în transmisie directă.  A fost un moment de neuitat, în care propria sa gardă de corp, deghizată în popor – era și asta tot o pantomimă – a refuzat să-l urmeze.  Conducătorul era perplex.  Pentru o clipă fața înțepenită de megalomanie și-a lepădat masca și a ieșit la iveală teama absolut sinceră și neprefăcută.  Dar asta a fost mult mai târziu.  Când eu eram pe malul Mureșului, cu portretul Conducătorului de pe bucata de ziar, ca Hamlet cu craniul lui Yorick, atunci Ceaușescu era încă la cârma țării și se părea că avea să rămână acolo pe vecie.  Pentru noi această vecie trebuia să se reducă la „maipuțindedoiani”, așa cum mi-au promis părinții când au plecat.  Cel puțin așa speram.

Capcana timpului – Stairway to Heaven

În noaptea de dinaintea plecării părinților niciunul dintre noi n-a dormit.  Ședeam cu toții, părinții, bunica și cu mine, pe patul din dormitor.  Încă niciodată nu ne-am simțit atât de aproape ca atunci.  Încercam să ne amăgim unul pe altul.  Schimbam între noi rolurile.  Unul se prefăcea că are încredere în viitor, un altul se prefăcea că e fericit, uneori părea că mama își asumă rolul de martir.  Dar totul se schimba rapid.  Important era – și atunci încă nu înțelegeam – că despărțirea care ne stătea în față ne-a unit.  Pentru totdeauna.  Între noi s-a creat ceva tangibil.  Bunica și-a șters o lacrimă, ea care nu plângea niciodată și asta mi-a dat de gândit.  Simțeam că au mai rămas multe lucruri nerostite.  Nu e adevărat că pe oamenii apropiați îi cunoști ca pe un lucru firesc.  Cel puțin la noi nu era așa.  Nu de la bunica am aflat că tatăl meu, când era cam de vârsta mea, într-o dimineață a fost scos din clasă și dat afară din școală – dintr-o dată nu mai era loc pentru evrei.  Și acum părinții mei plecau în Germania?  De necrezut!

Mă gândeam la despărțirea apropiată și simțeam că mă sufoc.  Pentru a doua zi nu aveam niciun plan, nicio partitură.  Mă simțeam stânjenit.  Cum să mă port?  Ce să spun?  De fapt îmi venea să plâng, dar parcă nu se potrivea cu rolul meu.  Cu atât mai mult mă temeam că o să încep să plâng.  Și poate că mama se va speria și va renunța în ultimul moment la toată „aventura”?  Aventură – numai așa eram în stare să accept cele ce aveau să urmeze.  Noaptea era apăsătoare ca un coșmar.  Niciunul nu vorbea cu toate că, sau tocmai pentru că erau atât de multe de spus.  Întunericul și liniștea dimprejur mă ajutau să înțeleg că începând de mâine nimic nu va mai fi ca înainte.  Zarurile erau aruncate.  Hotărârea pe care am luat-o împreună ne va catapulta pe o altă orbită, spre o altă lume cu o altă concepție a timpului.  Deocamdată eu eram prizonier în capcana timpului, timp pe care tata îl definea ca „maipuțindedoiani”.  Adevărata problemă nu era cu cât mai puțin, ci dacă voi putea într-adevăr să plec la părinți.  Despre un posibil eșec nu se discuta și la îndoielile mele mama a răspuns: „Atunci mă întorc în închisoare.”

Frumoase perspective, n-am ce zice!  Să vedem cum va fi mâine dimineața.

Când am adus bagajele în Dacia de culoare crem a părinților, mama era calmă, adică nu plângea.  Slavă Domnului, totul a decurs fără scene.  Abia mai târziu am aflat că nu era chiar atât de lipsită de experiență cum credeam eu, despărțirile nu erau ceva nou pentru ea.  În copilărie a fost despărțită de părinți și trimisă la un internat, de unde urma să fie deportată.  Doar printr-o minune evreii din Transilvania de sud au scăpat de această soartă.  A urmat despărțirea de fratele mai mare, Erwin, care la 17 ani a plecat în Israel prin Cipru.  Acum ne aștepta încă o despărțire și știam cu toții că lacrimile ar putea să pună capăt plecării în Germania.  Îmi amintesc exact dimineața liniștită de vară, răcoarea tristă din curte și locul gol lăsat de mașina dispărută după colț.  Aveam doisprezece ani, eram mare.  Aveam și eu acum un rol în viața cea adevărată, speram că numai pentru „maipuțindedoiani”.  Odată cu plecarea părinților s-a închis capcana timpului.  Exista o singură ieșire: plecarea din România.  Alternative nu erau.  Miza era mare, speram ca și câștigul să fie pe măsură.

***

După plecarea părinților am căzut pradă unui sentiment de așteptare.  Realitatea imediată era pe planul al doilea.  Până azi n-am reușit să mă desprind complet de senzația că sunt scufundat într-o fântână, înăuntru e liniște și timpul e oarecum deplasat, colorat de muzică rock.  Acea perioadă e strâns legată de numele prietenului meu Miorel.

În România de atunci limba libertății era engleza, mai exact americana.  Ascultam muzică americană, fumam țigări Kent și ne luptam cu cărțile în limba engleză, cu ideea să le citim „în original”.  De fapt unele erau doar traduceri în engleză, dar asta n-avea nicio importanță.  Cârmuitorii sperau să potolească setea de libertate numai cu gustul libertății, de aceea nu se amestecau, muzica rock nu era interzisă.  Relația mea cu muzica rock a fost scurtă și foarte dureroasă, pentru că e legată pentru totdeauna de sinuciderea lui Miorel.  Reușise să găsească o sursă care-l aproviziona cu discuri.  În locuința modestă unde stătea cu părinții lui am ascultat împreună Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Moody Blues, Beatles, Rolling Stones și multe altele.

Așa a început Miorel la paisprezece ani cu muzica rock, cu chimia și cu Gabi.  Discurile îi deschideau ușile tuturor petrecerilor din oraș.  Noi toți eram la picioarele lui, era ca un prinț.  După moartea lui, unii ziceau că ar fi căzut în mrejele Securității și că n-a putut suporta această povară.  E o perfidie și o cruzime nemăsurată, dar nu e imposibil ca Securitatea să-i fi procurat discurile ca să-l introducă dinadins în casele oamenilor ca informator.  Spun asta fără rea-voință – chiar dacă a fost așa, prietenia mea pentru el n-a fost niciodată pusă la îndoială.  În viața lui scurtă și tragică chimia a avut un loc important.  Era unul dintre acei oameni cărora reacția dintre două substanțe le aduce bucurie.  Își instalase un laborator în debara și acolo prepara cam orice, de la lichior de cacao și până la cianură de potasiu.  La început fusese un elev mediocru, dar odată cu pasiunea pentru chimie, rezultatele la celelalte materii s-au îmbunătățit și ele simțitor.

Era un băiat tăcut, sălbatic.  Apoi a apărut Gabi.  A fost o poveste scurtă, o dată-de două ori s-au ținut de mână, poate un sărut și foarte curând l-a părăsit pentru un băiat înalt, sportiv, sociabil și prietenos.  Asta s-a întâmplat chiar înainte de ce am primit pașaportul.  Câteva zile mai târziu bunica m-a condus la București și ultimul prieten pe care l-am văzut la Arad a fost Miorel.

Era dimineață, copiii erau la școală, adulții la lucru și nimeni n-a găsit de cuviință să mă conducă până la biroul Tarom, de unde pleca autobuzul spre aeroport.  Nici măcar prietena mea de atunci, cu care petreceam după-amiezi întregi ascultând „Angie” cu Rolling Stones, nici măcar ea nu s-a arătat.  A venit numai Miorel.  Ce gașcă!  O bătrână, un viitor sinucigaș și un copil fără părinți se îndreptau spre stația de autobuz.  N-am schimbat un cuvânt.  Parcă știam că nu ne vom revedea niciodată.  Miorel n-a fost niciodată cel mai bun prieten al meu și nu o dată ne-am bătut – adică el m-a bătut.  Dar acest drum pe care l-am făcut împreună în dimineața somnoroasă, acest ultim drum mi-a rămas în amintire de parcă ar fi fost filmat cu încetinitorul: cofetăria, magazinul pescarului amator din spatele teatrului, apoi autobuzul.  Niciun cuvânt, nicio îmbrățișare, doar o privire scurtă, apoi a scos ceva din buzunarul paltonului și mi l-a pus în mână.  Era un disc, un single.  Când am ridicat ochii, Miorel dispăruse – pentru totdeauna.

Când am ajuns în Germania m-a luat în primire o avalanșă de impresii noi: aeroportul ultramodern din Frankfurt, scara rulantă…  La început am fost complet zăpăcit.  Amintirea ultimului drum din Arad a fost multă vreme îngropată în desișul amintirilor.  Fascinația noului nu mi-a dat răgaz să-mi fac ordine în amintiri.  În străfundurile ființei mele am înțeles, chiar fără să-mi dau seama în mod conștient, că multe din aceste noutăți erau lipsite de importanță, ca un zgomot de fond, erau doar manifestările unei alte vieți cotidiene.  Și totuși inima îmi bătea în ritmul tobei mari: bum, bum, bum, bum…

Nu mai aveam timp să chibzuiesc.  Tăcerea era prea zgomotoasă, apăsătoare, îndreptată spre un viitor necunoscut.  Era ca o hârtie sugativă, ceva care se anihilează pe sine, care șterge orice urmă.  Urmele trecutului se puteau regăsi numai cu lumânarea, ca în romanele de spionaj.

Așa a fost și cu ultimul meu drum din Arad, când am plecat, ca atâția alții, cu certitudinea că nu mai există cale de întoarcere.  Mă aflam, neputincios, la limita dintre somn și primele raze de lumină ale dimineții.  Eram la răscruce, cu visul din noaptea trecută încă la coada ochiului și cu ritmul neîndurător al străzii pustii înaintea mea.  Semaforul era pe verde.  Cerul era atât de jos, aproape că mi se sprijinea pe vârful nasului.  În ciuda primelor raze de soare m-au trecut fiorii.

În autobuz, în drum spre aeroport, am despachetat cadoul.  Era „Stairway to Heaven” al lui Led Zeppelin.

Am urcat în avionul Tarom și m-am îndreptat spre București, ultima oprire înainte destinația finală: Germania.  Mă gândeam rar la Miorel.  Până în dimineața plecării prietenia noastră a fost limitată.  Mai târziu, când am aflat de moartea lui, n-am fost nici surprins, nici șocat.  Îl am în fața ochilor ca pe un băiat palid și îndrăzneț.

Treizeci de ani mai târziu, după căderea dictaturii, m-am întors o singură dată în România cu soția și copiii.  Am fost la Arad și am vizitat palatul Bohuș.  Pe balconul de la etajul întâi am zărit-o pe mama lui Miorel.  Mătura.  Am vorbit cu urmașa lui Balogh Bácsi, fostul portar.  Trecuseră atâția ani…  Am aruncat încă o privire în sus și apoi am plecat.

(Va urma)