Să ne aducem aminte de acest prezent, care

nu este altceva decât ultima clipă a trecutului!

Alexandru Paleologu

Drumul de întoarcere de la Bucureşti la Tel Aviv, în ziua începutului de Pesah, 15 aprilie 2022, s-a petrecut la doi ani şi o săptămână, după data lansării cărţii mele, la Bucureşti, la 7 martie 2020. Revenisem în frumosul – de această dată, destul de necăjitul oraş – ca să-mi preiau cărţile rămase în custodie la biroul fundaţiei Academia Civică, condusă de Ana Blandiana. Ca şi altă dată, am avut prilejul unor întâlniri cu oameni aparţinând diferitelor generaţii, prieteni şi cunoştinţe, a căror apropiere m-a îmbogăţit sufleteşte, ca de altfel în toate situaţiile asemănătoare în care mă aflasem în trecut. Prin revenirile mele la Bucureşti pot să realizez, spiritual vorbind, o situaţie imaginară, pe care mi-aş dori-o în realitate, dar ştiu bine că acest deziderat nu va fi împlinit niciodată. Este vorba de comprimarea timpului, atunci când mă regăsesc faţă în faţă cu persoane sau locuri, pe care le-am văzut sau le-am parcurs în anii în care am trăit la Bucureşti, copil sau adolescent, sau chiar tânără, la începutul maturităţii, acum mai bine de o jumătate de veac.

Voi încerca să-mi reorganizez în memorie aceste momente petrecute în doar cinci zile şi voi povesti câte ceva din impresiile pe care le-am avut alături de oamenii dragi pe care i-am întâlnit, marcându-mi trecutul, prezentul şi, de ce nu, chiar viitorul.

Viaţa este ultima obişnuinţă pe care trebuie s-o pierdem,

pentru că este prima pe care am căpătat-o!

Alexandre Dumas, fiul

            Marţi 12 aprilie, înainte de ora prânzului, am sosit în Bd. Averescu nr. 11 la apartamentul Lyei Benjamin, o doamnă care învinge în mod admirabil timpul şi lumea din jur, desfăşurând pe o întindere lipsită aparent de margini, o acţiune de creativitate nesfârşită.

            Palmaresul neobişnuit al Lyei cuprinde, în primul rând, titluri ale creaţiei sale istorice, prin reconstituirea unor perioade din trecutul sumbru al României, pe care unii l-ar dori uitat, dar şi studiul nemijlocit al unor personalităţi din viaţa evreilor români, cărora Lya le-a clădit în ultimele decenii podiumul de marmură, pe care nimeni altcineva nu a făcut-o până în momentul de faţă.

Lya, pe care am reîntâlnit-o după mai bine de 2 ani, este la fel ca la întâlnirile noastre anterioare, o femeie blajină, deşi n-ar fi exclus ca în tinereţe să fi avut o atitudine diferită faţă de persoanele cărora li se opunea, susţinând opinii diferite de ale lor. Totuşi, bănuiesc că a fost învăluită întotdeauna într-o linişte sufletească deasă şi profundă.

            În faţa forţei spirituale, pe care Lya mi-o inspiră de fiecare dată când mă aflu în apropierea ei, fizic sau prin telefon, timpul păleşte, lăsând locul celei care a ştiut să se dedice de ani şi ani pasiunii care s-a clădit demult, poate în parte chiar întâmplător, şi a rămas la fel de aprigă până astăzi, când în luna viitoare, Lya va împlini venerabila vârstă de 91 de ani. Spun întâmplător, precum va rezulta din cele povestite de ea însăşi. Lya Benjamin dă dovadă de  cu o acuitate neobişnuită în percepţia realităţilor istorice, dintotdeauna.

M-a aşteptat cu mult interes şi întâlnirea noastră a fost, ca de fiecare dată, o plăcere a amândurora. I-am povestit unele amănunte legate de apariţia cărţii mele în limba engleză, despre unele cunoştinţe comune, în special despre prietena ei din tinereţe, Biti Caragiale, ajunsă la o vârstă şi mai venerabilă.

 Lya mi-a mărturisit cu tristeţe şi modestie despre viaţa însingurată pe care o duce de când Hary, soţul cu care a trăit timp 63 de ani, nu mai este.

Pentru a ajunge la miezul subiectului, pe care Lya l-a dezvoltat cu generozitate, la rugămintea mea, trebuie să menţionez câteva date personale. Acest nucleu, sau miez al subiectului a fost rugămintea mea de a-mi povesti în ce împrejurări l-a cunoscut pe Hary Kuler z”l.

            Lya s-a născut în familia unor intelectuali evrei ardeleni, din orăşelul Târnăveni, şi încă de acasă, părinţii au înclinat către vederile de stânga, pe care, şi Lya avea să le preia, la maturitate.

Nu aceeaşi a fost situaţia în cazul lui Hary Kuler, provenit dintr-o familie de negustori, din comuna Lucăcesti, de lângă Bacău. Din copilărie, frecventând hederul şi sinagoga locală, şi-a însuşit şi interiorizat idei şi sentimente care i-au creat o orientare sionistă, dar acestea nu au fost ideile originare din familie sau de acasă, ci mai curând din anii adolescenţei şi ai maturităţii. Ideile sioniste s-au consolidat prin cultura, pe care Hary şi-a însuşit-o studiind filozofia. A început studiile la Facultatea de filozofie de la Iaşi, dar mai târziu, când facultatea a fost transferată, întâi la Cluj, în final la Bucureşti, Hary a devenit bucureştean. Şi-a luat doctoratul în filozofie la Bucureşti.

Hary nu a manifestat niciodată vreun interes şi nu a făcut nici o încercare de aderare la partidul comunist, ceea ce i-a adus în timp multiple lovituri profesionale, reflectate în viaţa sa de zi cu zi.

            Deoarece i-am cunoscut pe amândoi în decursul vizitelor la Bucureşti, în timpul studiilor mele la arhive, am stat adeseori împreună, fie la o masă de prânz improvizată în apartamentul închiriat de mine la Bucureşti, fie în atmosfera respirând intens, nu numai aerul timpurilor trecute, dar şi cel al unei neîntrecute bogăţii intelectuale, caracteristică apartamentului locuit Lya&Hary, sau chiar şi mai de demult, în timpul vizitelor făcute de ei în Israel.

La această întâlnire, din aprilie 2022, am rugat-o pe Lya să-mi povestească în ce împrejurare s-au cunoscut, Hary cu ea, în tinereţe.

Posibil că această curiozitate a fost sprijinită de interesul meu de a înţelege felul în care doi oameni, cu crezuri destul de diferite, au reuşit să se înţeleagă şi să formeze un cuplu minunat.

            La vremea în care s-au cunoscut, Lya îşi întărise vederile democratice, de stânga, cu o înclinaţie spre ceea ce se spera atunci să fie socialism, cu perspectivele ratate de a deveni o societate comunistă, ideală. Hary rămăsese entuziasmat de ideile sioniste, cele care ieşind nu o dată la suprafaţă, au făcut ca să fie adesea eliminat, pe motive ideologice, din posturile pe care le-a ocupat.

După terminarea facultăţii, Hary a fost repartizat la Institutul de filozofie, unde nu a rămas mult timp, deoarece, curând după angajare, în anul 1958,  i s-a reproşat, că urmează linia decadenţă a filosofiei occidentale şi nu se întrevede nici o perspectivă pentru a dezvolta în viitor o gândire marxistă. A fost retrogradat muncitor de rând, la cărat ziare, din depozitele aflate în pivniţa Bibliotecii Academiei Române, la legătorie.

Întâmplarea a făcut ca la o conferinţă de sociologie, organizată de Academie, să-l întâlnească pe fostul său coleg, viitorul academician Athanase Joja. Intervenţia sa binevoitoare l-a readus pe Hary la Institut.

Cu toate acestea, după Congresul al XI-lea al PCR (1971) şi în urma preceptelor expuse la congres, s-a hotărât că cei care nu sunt membri de partid nu pot lucra în domeniul  ideologiei. Hary a rămas din nou fără serviciu, dar de data aceasta şi-a găsit o poziţie mai potrivită, la Institutul de Etnografie. A ocupat acest post, până când, după pensionare, s-a afiliat, ca şi Lya de altfel, Centrului de Studii de Istorie al Evreilor din România (CSIER), unde au continuat să studieze, să colaboreze şi să aştearnă pe hârtie lucrări ştiinţifice privind istoria şi viaţa evreilor din România, studii care vor servi posteritatea

După studiile liceale făcute la Cluj Lya, la recomandarea lui Ion Ianoşi [1], atunci student la facultatea de filozofie şi activist în cadrul facultăţii, a primit aprobarea pentru a-şi continua studiile în Uniunea Sovietică.

La întâlnirea din anul 1949 a tuturor absolvenţilor care primiseră aprobarea pentru plecarea în Uniunea Sovietică, viitorii studenţi au avut posibilitatea de a-şi exprima acordul sau dezacordul, privind alegerea disciplinei la care fuseseră  repartizaţi. Lya, care fusese repartizată pentru a studia contabilitatea, a avut şansa să poată schimba această ofertă cu cea a unei tinere repartizate să studieze istoria în localitatea Sverdlovsk (astăzi Ecaterinburg). Fericită că i-a surâs norocul, Lya a sărit de gâtul celeilalte fete, care dorea să studieze contabilitate. Lya a studiat entuziasmată istoria şi a elaborat o lucrare de diplomă cu subiectul, “Concepțiile filosofice ale lui Cernîșevski”. [2]. În decursul anilor de studii la Sverdlovsk, s-au cristalizat tendinţe şi credinţe în orientarea social-politică a Lyei, astfel încât pregătindu-se pentru subiectul lucrării de diplomă s-a apropiat şi mai mult de vederile progresiste, de stânga.

Întorcându-se acasă, a primit un post cu totul necorespunzător aspiraţiilor sale, cel de secretară a consilierei sovietice de la universitatea din Cluj. Lya nu a acceptat postul şi, printr-o relaţie cu istoricul George Haupt,[3] a putut pleca la Bucureşti, unde a început să lucreze la Institutul de Istorie a Partidului, al cărei director era în vremea aceea, mult disputatul istoric evreu Mihai Roller. Această poziţie nu a fost însă pe placul Lyei, ea intrând adeseori în conflict cu Roller, chiar şi pe motive ideologice. Ar fi dorit să schimbe locul de muncă; dorinţa i s-a împlinit datorită Clarei Cuşnir care, simpatizând-o şi apreciindu-i entuziasmul de istoric, a transferat-o la Muzeul de Istorie a Partidului, unde Lya a lucrat până la pensionare, ca cercetător în domeniile istoriei secolului al XIX-lea şi a perioadei interbelice, de asemenea ca muzeograf.

În primii săi ani la Bucureşti, printr-o relaţie a bunei prietenei sale Sera, căsătorită cu un coleg de servici al lui Hary, Lya va primi un telefon, prin care Sera îi va împărtăşi o veste importantă: “ţi-am găsit un soţ”. Era vorba, după cum vă puteţi închipui, de Hary, care îi văzuse fotografia . 

Din câte-mi amintesc, şi aşa ceva e imposibil să uiţi (Lya mi-a povestit), că atunci când Hary a văzut fotografia, i-a spus prietenei lui Sera: “Cine e fata asta? Arată exact ca cea pe care am visat-o că-mi va fi soţie.”

Nu a fost aceasta mănuşa care să se fi potrivit de îndată pe mânuţa tinerei absolvente, dar după un timp Lya a fost cucerită de varietatea şi profunzimea gândurilor, revelate la întâlnirile care au urmat cu Hary, de căldura lui sufletească, dar şi de spiritul său, de argumentele raţionale expuse în discuţiile purtate în timpul plimbările lor.

După un an de la întâlnirea din anul 1956, Lya a acceptat să se căsătorească cu Hary. Raţionalul ei şi sentimentalul lui s-au contopit, astfel încât au devenit un întreg.

Mai jos o poză a lui Hary din tinereţe, alături de socrul său, pe a cărui faţă nu este greu de recunsocut trăsăturile Lyei Benjamin.

Nu ştiu prea multe despre Lya şi Hary în perioada lor de maturitate, dar cu toate acestea se pare că viaţa lor a fost presărată cu nenumărate aventuri şi giumbuşlucuri, situaţii mai greu de imaginat de oamenii care i-au cunoscut în ultimul deceniu: alpinism, ciclism, înot, acestea erau doar unele dintre pasiunile cuplului de socio-istorici, pasiuni pe care nici măcar viaţa grea uneori, în România comunistă, nu le putea împiedica desfăşurarea entuziastă. 

Şi de această dată, când ne-am văzut, am depănat poveşti, mai curând Lya le-a depănat la pe ale ei, după care, am lăsat-o în universul camerei sale, cu gândurile, ideile şi cu noul său subiect de cercetare: un serial despre pogromurile din Ucraina anilor 1918-1919, refugiați ucraineni în România și solidaritatea evreilor români; acestea, ca un fel de prevestire a evenimentelor de astăzi.

Mai jos, câteva imagini care completează universul Lyei, acel univers care i-a unit timp de 63 de ani pe Hary Kuler şi pe Lya Benjamin, la Bucureşti.

Veronica Rozenberg, aprilie 2022

(Va urma)

[1] Ion Ianoși (n. Ioan-Maximilian Steinberger (1928 – 2016 a fost un scriitor și eseist evreu, profesor de filosofie și estetică, traducător și specialist în filosofia și literatura rusă.

[2] Cernîșevski (1828-1889) a fost un filozof materialist, scriitor, jurnalist și critic literar rus, adept al mișcării socialiste utopice, a făcut parte din mişcarea democraţilor-revoluționari, o mişcare umanistă, cu caracter intelectual-cultural apăruta în Rusia către mijlocul secolului al XIX-lea. Printre reprezentanţii săi, alături de Cernîșevski, se numără Alexandr Herzen (1812-1870, prozator, filozof și democrat-revoluționar rus) şi Nikolai Aleksandrovici Dobroliubov (1836-1861, critic literar, filozof materialist și om politic rus).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Cern%C3%AE%C8%99evski.

[3] Georges Haupt (1928-1978) a fost un istoric român-evreu, care a trait in Franţa.