Dacă nu mă înșel, era în vara lui 1957. Familia unchiului meu, rămasă în Soroka copilăriei tatălui meu (pe vremuri URSS, azi Republica Moldova), primise aprobarea să ne viziteze la București. Personal m-am bucurat foarte mult, pentru că era prima ocazie de a-i cunoaște, dar mai ales eram dornic să mă întâlnesc cu vărul meu primar care purta exact același nume ca mine.

Garik (așa îl strigau părinții) era un copil simpatic, vioi, plăcut la vedere. Singurul obstacol în calea unei legături, fie ea superficială, era bariera limbii. Garik vorbea bineînțeles rusește, înțelegea oarecum o discuție în idiș, dar poseda în bagajul său lingvistic doar câteva cuvinte în românește. Îi plăcea să se uite în jur, comenta tot ce vedea cu părinții și cu tatăl meu (alt vorbitor de rusă literară), dar eu mă descurcam cu greu cu puținele fraze pe care le puteam construi în limba lui Cehov și Tolstoi.

Cam la o săptămână de la întrunirea familiei, la masa de seară, Garik a așteptat să poată lua cuvântul, s-a uitat în jur, și a exclamat:

”Как у вас, так и у нас”.

Într-o singură frază, un băiețel de nici 10 ani concretizase o situație pe care doar o bănuiam, dar care foarte repede s-a dovedit corectă.

Toate țările comuniste (și poate în special România) s-au aliniat și s-au adaptat cu repeziciune și fără să crâcnească la un sistem care trebuia să indice de la bun început că era falimentar și că nu putea aduce nimic bun, pentru că se baza pe o ideologie care dăduse deja faliment total în ”țara socialismului atotbiruitor”.

De atunci s-a scurs multă apă pe toate râurile și fluviile globului pământesc. Familia s-a reunit definitiv în țara care i-a primit pe toți. Și uite-așa, azi suntem cu toții bunici, copiii și nepoții trăiesc același stil de viață, pe aceeași bucată de pământ, și încă o dată s-a adeverit vorba lui Garik: cum e la ei, așa e și la noi, pentru că niciunul dintre noi nu e bogătaș, cu toții ne bucurăm de familie și de ceea ne (mai!) oferă viața, pentru că trăim cu toții în același loc, bun sau rău, dar asta nu are nicio importanță.

Însă nu acesta e subiectul acestor rânduri.

Expresia vărului meu de acum 65 ani mi-a revenit în minte în ultimele săptămâni, și nu întâmplător.

S-a făcut că aproape în același timp am luat din nou contact, bineînțeles de foarte departe, și cu un serios iz de obiectivitate, cu fenomenul de care vorbește titlul acestui eseu.

Am văzut două filme despre realitatea românească din ”acei” ani și am descoperit (recunosc, destul de târziu, mea culpa) o scriitoare, în ochii mei mai curând povestitoare, pe nume Ludmila Ulițkaia, care în cărțile ei poartă cititorul de-a lungul unui întreg secol, cel pe care l-am părăsit (sau ne-a părăsit) în urmă cu mai bine de două decenii, și bineînțeles că o bună parte a acțiunii se petrece în anii regimului sovietic.

Primul film, ”Balanța” (1992) e regizat de Lucian Pintilie. Al doilea, care de fapt e colecție de mici povestiri, intitulată ”Amintiri din epoca de aur” (2009), e regizat de Cristian Mungiu. În ambele filme acțiunea se petrece în diverse perioade ale dictaturii comuniste în România.

În aparență sunt două lumi diferite, două culturi diferite, două mentalități diferite, pe fundalul unei istorii pre-comuniste complet diferite… dar numai în aparență.  În realitate totul era la fel.

Împilarea omului simplu era aceeași și vorba activistului de partid era lege.

Oamenii erau luați, duși, și li se pierdea urma, unii erau împușcați și acest fapt e menționat în trecere, ca fiind de la sine înțeles.

Șpaga era în floare. Într-unul din episoadele filmului lui Mungiu, eroina ia lecții cum se administrează mita în spital, cum trebuie abordat fiecare din cei care au în grijă bolnavi, ”eticheta” trebuie cunoscută și respectată, altminteri situația pacientului poate fi periclitată.

Și sătenii lui Mungiu, și rușii refugiați la New York au un dram de religie în ceea ce gândesc și ceea ce fac, o frică instinctivă de o putere supremă, invizibilă, dar existentă, și asta în ciuda a zeci de ani de îndoctrinare antireligioasă și ateistă.

Și dizidenții sunt prezenți. Unii acționează direct, alții pur și simplu refuză să accepte modul de viață care le este impus. Nu, nu totul e identic, dar e similar.

Nu știu dacă în România acelor ani exista ceea ce rușii numeau samizdat, adică editarea și publicarea de cărți interzise sub regimul comunist. Dar din câte știu, și în România circulau texte scrise care exprimau dezaprobarea pentru ceea ce se întâmpla în fiecare zi.

Ulițkaia vorbește de fenomenul samizdat, îl pune în adevărata sa lumină și se luptă împotriva celor care încă mai cred că tot răul comunismului în URSS a fost provocat de activitățile ilegale ale celor care nu s-au împăcat cu sistemul.

Sunt conștient de faptul că trimiterile mele la cele două filme și la povestirile Ludmilei Ulițkaia fac abstracție de multe alte produse literare și cinematografice care se ocupă de acest subiect, al vieții de toate zilele sub un regim totalitar, inuman, fals și extrem de periculos pentru individ și pentru societate.

Îmi închipui că asemenea creații artistice, care readuc în memorie și povestesc celor născuți ”după” despre o vreme de mult trecută, cu toate relele ei, au apărut și continuă să apară și în alte foste țări comuniste.

Mi-a fost din totdeauna clar că vinovată de tot ce s-a întâmplat în deceniile de după cel de al Doilea Război Mondial a fost ”lumina” venită de la Răsărit, adusă pe tancuri și jeepuri, urmate de consilieri, educatori, politruci și de o tranziție brutală a vieții de toate zilele spre un viitor în cel mai bun caz cenușiu.

Azi totul pare să aparțină unui trecut care nu mai are nicio șansă de a se reîntoarce. În zilele noastre în țările foste comuniste societatea e liberă, individul se simte în afara oricărui pericol politic, bucurându-se de o libertate care include și preceptul comunist despre lumea ”aceea”, și anume dreptul de a muri de foame.

Cu toate acestea, pericolul mai există.

Sunt convins că ideea de a pune pe hârtie aceste gânduri nu mi-ar fi venit dacă n-aș asista azi, împreună cu miliarde de cetățeni ai lumii libere, la ceea ce se întâmplă nu în Ucraina, ci în Rusia și cu rușii.

N-aș fi abordat subiectul, dacă n-aș fi luat cunoștință de resuscitarea cu succes a minciunii readuse la nivel de politică de stat, dacă n-aș fi recunoscut în atmosfera instalată acolo, în orașele (și probabil în satele) rusești, valul de dezinformare a ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă (o poveste asemănătoare cu cea din anii invaziei sovietice în Afganistan), dar mai ales intenția clară de a reconstitui un imperiu care părea de mult apus și în care niciun popor, nici sub țari și nici sub regim comunist, nu a avut parte de libertate.

Как у вас, так и у нас.

Da, Garik, ai avut perfectă dreptate, pe vremea aceea era practic imposibil de găsit diferențe semnificative între ceea ce trăiam noi și ceea ce cunoșteai tu, chiar de mic copil, ”acolo”.

Am fost și am rămas optimist.

Pe la noi circulă un cântec care susține că dacă am reușit să ne lepădăm de faraon, o să știm cum să rezolvăm orice problemă ivită în cale.

Și eu cred la fel: omenirea nu mai poate accepta un modus vivendi cu cei care consideră minciuna și crima ca elemente indispensabile pentru continuarea existenței umane pe acest pământ.

Sau greșesc?! Dacă da, mă întreb cine o să-mi spună asta, acolo unde voi fi nu peste foarte mult timp?!

Gabriel ben Meron