23 August – Hegyeshaloimes

De vină erau mititeii, o mâncare națională românească, care însă în perioada lui Ceaușescu, în târgurile de provincie se găsea numai cu ocazii speciale.  Dacă aveai norocul să dai peste o tarabă, înfulecai la mititei ca un apucat, cu mult muștar.  În Germania se vând sub numele de „cevapcici românești”, dar au tot atât de puțin în comun cu cevapcicii din Balcanii de Vest, cât are în comun pizza turcească cu cea italiană.

Da, gălbenarea ni se trăgea de la mititei.  Am priceput acest lucru când ne-am reîntâlnit la biroul de internări, toți cei cinci prieteni care fuseserăm împreună la taraba cu mici de lângă tabăra Moneasa, de 23 August.  Iar patru săptămâni mai târziu, după perioada de incubație, ne-am regăsit cu toții la spital, galbeni ca gutuile.  Eram bolnavi, dar măcar nu eram singuri!

Virusurile își au și ele rânduiala lor, m-am gândit.  Eu însumi mă aflam în perioada de incubație de „maipuțindedoiani”, timpul care mă despărțea de plecarea în Germania, la părinți – cel puțin așa speram.

Faptul că eram împreună ne mai potolea teama și speram să petrecem perioada de carantină în modul cel mai plăcut posibil.  Dar din intențiile noastre nu s-a ales nimic.  Peste zi eram la pământ, abia ciuguleam câteva linguri de iaurt, iar noaptea ne revenea frica, cu gândacii cât podul palmei, a căror promenadă trecea de-a curmezișul prin salonul nostru.  Exact sub noi se afla spălătoria spitalului și se zice că gândacii preferă locurile calde și pe bolnavii cu febră…

***

Cu mulți ani mai târziu, la Arad, am fost invitat la o zi de naștere cu un ospăț la Astoria.  Nu lipseau nici mititeii – la urma urmei Ceaușescu era mort și-ngropat.  Eu am ieșit prin parc spre Mureș.  Ce bine era să fiu din nou acolo, respiram seara pe mal prin toți porii.  M-am plimbat până la pod, m-am urcat pe pontoane și am privit ancora de fier de pe mal, acoperită de mușchi.   Curentul trecea printre pilonii podului de lemn, mușchii de pe piloni uneori ieșeau la suprafață, alteori erau scufundați în valuri.  Pentru moment totul părea atât de liniștit și de pașnic cum în realitate n-a fost niciodată și nici nu va fi.  La ieșirea din parc străjuia clădirea Filarmonicii.  Când am trecut pe lângă ea, pe drumul de întoarcere spre hotel, mi s-a părut că puteam să-mi aud întreaga viață ca într-o sală de concerte.

„Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți ani!” răsuna din holul hotelului, de la sărbătoarea pe care aproape că o uitasem.  „La mulți ani!”, „Să trăiești!”, „Noroc!”.  Se auzeau și cuvinte germane, unii dintre invitați erau vorbitori de germană.  „Mulțumesc părinților mei că m-au scos atunci din România”, așa și-a început sărbătoritul cuvântarea.  Vorbea pe un ton hotărât, plin de încredere în sine și mulțumirea se vedea pe el de la o poștă.  Mie însă mi s-a părut oarecum nesimțit.

În timp ce el vorbea, eu îmi plimbam privirile printre invitați.  Veniseră din cele patru colțuri ale lumii, de pe unde i-a dus soarta.  Și eu am fost prizonier al dictaturii și totuși m-am simțit cuprins de mânie în fața aerului de superioritate, a satisfacției false și parcă agresive de care dădea dovadă și care mi se părea din ce în ce mai mult o vorbă goală.

Sărbătoritul și-a terminat cuvântarea, s-au ciocnit paharele și se părea că petrecerea s-a încheiat.  Toți se bucurau, parcă petrecerea era pentru ei un simbol al reușitei.  A reînceput muzica.  Eu nu mă simțeam deloc în largul meu, ceva în mine se împotrivea să iau parte la această sărbătorire a norocului emigranților.  Auzeam ecourile unei mânii lăuntrice și în curând am înțeles că era aceeași mânie pe care am simțit-o pentru prima dată în vara anului 1971, la Budapesta, când părinții mei încercau să fugă la Viena, cu toate că aveau numai o viză turistică pentru Ungaria.  Încercarea era de la început sortită eșecului.  Prima noapte am petrecut-o într-o cameră închiriată la Budapesta.  Dimineața m-au trimis să cumpăr cornuri, kifli, pentru micul dejun.  Aveam unsprezece ani, am plecat cu elan și am adus kifli.  Apoi am luat împreună micul dejun – ce frumos e să iei micul dejun cu părinții!  Atunci mi-au spus că adevăratul scop al călătoriei noastre este să încercăm împreună să trecem granița în Austria și de acolo poate în Germania.  Am fost șocat, nu-mi venea să cred. 

Foarte curând am pornit la drum.  Ne-am îndreptat pe rând spre mai multe puncte de frontieră, atât în Ungaria cât și în Cehoslovacia, dar totul a fost în zadar.  La drept vorbind, eșecul era pentru mine mai degrabă un motiv de bucurie.  În mașină domnea o tâcere înghețată.  Nervii erau încordați ca niște arcuri.  Părinții se temeau că n-aveam nici o șansă să ne strecurăm prin Cortina de Fier iar eu, din contră, mă temeam cu totul ilogic că am putea reuși.  Mă gândeam la prieteni, la colegi, la locuința din strada Anatole France, la bicicletă, la jucării, la orașul meu, la ștrandul de pe Mureș și chiar la limba mea.  Va trebui să las totul în urmă, poate chiar pentru totdeauna.  După această încercare de evadare am rămas mult timp cu senzația că nimic nu mai putea fi ca înainte, iar acest „ca înainte” mi-a rămas întipărit în suflet de parcă ar fi fost culmea fericirii pământești.  Am devenit nostalgic și tot ce-mi doream era să mă întorc în trecut.  De atunci sunt un introvertit, trăiesc „cu încetinitorul”.  Asta nu înseamnă că nu funcționez în viața de toate zilele, dar totul merge prea repede pentru mine și am oroare să iau hotărâri.

Noroc că ne-au refuzat peste tot.  De nevoie ne-am umplut timpul cu cultura.  Am vizitat tot felul de palate și muzee.  La Brno am fost într-o mânăstire capucină.  În criptă, printre cadavrele mumificate am găsit în sfârșit ceva ce semăna a liniște.  Eram disperat.  Singura consolare mi-o oferea mesajul morților din inscripția de pe perete:

„Și noi am fost ca voi –  

Și voi veți fi ca noi.” 

Iar eu, cu toate că mai eram în viață, eram pe punctul de a pierde tot ce aveam și tot ce eram și asta mi se părea mai rău ca moartea.  Recunoștință?  Nici nu putea fi vorba de recunoștință, simțeam numai mânie, întreaga mea lume era în pericol.  Nu eram în concediu, eram în căutarea unei noi patrii și a unui nou cămin.  Atunci încă nu bănuiam că o mare parte a vieții mele ulterioare va arăta ca turism, dar că o voi simți ca pe o năpastă.  În România avusesem o patrie, vitregă ce-i drept, dar totuși o patrie.  În dimineața aceea la Budapesta, la micul dejun, totul s-a năruit. 

Din nou în Ungaria, după ce am lăsat în urmă episodul din Cehoslovacia ca pe un coșmar, întoarcerea la Arad a început să mi se pară o salvare.  Totul părea că se aranjează, până ce am ajuns la Hegyeshalom, punctul de frontieră dintre Ungaria și Austria, pe care în curând aveam să-l numim Hegyeshaloimes.  A fost ultima încercare a tatei de a trece granița în Occident.  Hegyeshaloimes e o invenție a noastră, o himeră pe jumătate ungurească și pe jumătate idiș, un munte de haloimes, un munte de prostii, răsărit din cine știe ce abisuri tocmai în această vacanță.  „Halal de noi” ne-am gândit, de siguranță pe românește, la câteva minute după întâlnirea de care am avut parte.  Hegyeshaloimes, în acest cuvânt stă toată recunoștința pe care n-am simțit-o absolut deloc în clipele acelea pentru părinții care încercau să mă scoată din România.

Dacia noastră galbenă înainta spre punctul de frontieră și pe măsură ce se apropia, părinții își pierdeau speranța să putem evada împreună.  Mi-a rămas în amintire chipul întunecat al grănicerului maghiar.  Cine știe, poate că a fost și el unul dintre cei care, cu puțin înainte de reunificarea Germaniei, a lăsat să treacă mii de turiști din RDG înspre Austria.  Stăteam temători înaintea lui, în timp ce el răsfoia cu atenție pașaportul tatei.

– Unde e viza? a șuierat înspre noi.

Tata a bolborosit ceva despre o mătușă care a murit pe neașteptate la Viena.  Ar fi putut să-i spună direct să ne aresteze, dar grănicerul era total lipsit de simțul umorului.  Mi-era frică și mi-era rușine.  Și în mintea mea surescitată de copil a apărut ura.  Era un sentiment pe care încă nu-l cunoșteam, nici nu l-aș fi admis atunci.  Dar era ură.

În fața ochilor mei grănicerul apărea ca un om care cântărea serios faptele înainte de a lua o hotărâre.  Iar tata ședea la volan și arăta de parcă era gata să-l înghită pământul.  Pe frunte i se prelingeau broboane de sudoare.

Nu s-ar putea spune că grănicerului i-ar fi fost milă de noi.  Mai degrabă că nu vroia să-și complice existența cu niște neisprăviți ca noi.  S-a răstit la tata:

– Menjen, uram, másképp fog a ceruzám hegye!  (Pleacă de-aici, domnule, sau îți fac o notă cu creionul în pașaport!)  Această notă ar fi însemnat pentru tata pușcăria, și totodată ar fi fost sfârșitul călătoriilor noastre în străinătate.

În locul acesta care arăta mai degrabă ca fundalul unei piese de teatru de proastă calitate i-am fost recunoscător grănicerului care „m-a salvat”.  La marginea Austriei am simțit pentru el o recunoștință nemărginită pentru totul: pentru prietenii care mă așteptau la Arad, pentru bicicleta Pegasus, pentru Mureș, pur și simplu pentru tot ce aveam și eram pe cale să pierd.  După logica perversă a acelor vremi, apărarea integrității granițelor Republicii Populare Ungare se potrivea cu dorințele mele.

Am făcut cale-ntoarsă.  Totul a redevenit normal, adică aproape normal.  A rămas doar o senzație ciudată căreia nu îndrăzneam să-i spun pe nume.  Abia acum pot să-i spun tatei cu sinceră părere de rău că în ziua aceea la Hegyeshalom a avut pur și simplu ghinion, cu atât mai mult cu cât nu l-a meritat.  Dar atunci eram atât de mânios, încât aproape îmi părea rău că grănicerul nu l-a pedepsit.  De atunci sunt mai atent când e vorba de recunoștință, fără a fi chiar nerecunoscător.

Am făcut cale-ntoarsă, nici nu mai știu încotro.  De ani de zile mă tot întorc într-un loc sau în altul, sau poate doar mă retrag, mă dau cu un pas la o parte, dar merg drept spre trecut.  Deci mergeam cu mașina de-a lungul graniței, iar eu eram plin de teamă și de mânie. Drumul trecea prin Câmpia Panonică, printr-un peisaj prăfuit și deprimant: vânt, soare și tăcere peste tot.  Și în mașină era tăcere.  Ce figuri absurde eram!  În primul rând nu eram liberi – prin asta nici măcar nu ne deosebeam cu adevărat de semenii noștri din Vest, doar că nici noi și nici ei încă nu erau conștienți de acest fapt.  După ce am vorbit câteva cuvinte nu ne-a mai venit nicio idee.  Radio nu aveam; în mașină s-a așternut tăcerea ca un nor de praf.  Bucuria de a mă reîntoarce la Arad, în strada Anatole France, s-a destrămat încet-încet.  Cred că pe acest drum am devenit adult – aveam unsprezece ani – pentru că mi-a părut rău pentru noi toți.

Deodată tăcerea a luat altă formă, a devenit metalică.  Am devenit conștient de zgomotul motorului.  Poate că tata conducea mai repede?  Se vedea pe el că era înfricoșat, începuse din nou să transpire.  Cred că de la graniță n-a mai scos nici un cuvânt.  Dar nu s-a dat bătut.  Până la urmă avea să reușească, dar cu prețul de a mă lăsa pe mine zălog pentru „maipuțindedoiani”.

The happy few – Pe bandă rulantă

În cele patru săptămâni de carantină am slăbit aproape zece kilograme.  La externare eram atât de slăbit încât bunica a trebuit să-mi facă baie.  Abia am reușit să ies singur din cadă.  Înapoi acasă, în strada Anatole France, începeam să mă simt din nou aproape ca un om.  Eram convalescent.

În ciuda eforturilor noastre de a ascunde cele petrecute, părinții mei au aflat că am fost grav bolnav.  Noroc că au reușit să ne telefoneze abia în ziua externării mele, așa că m-au găsit acasă.  Am reacționat ca și cum boala mea n-ar fi fost nimic altceva decât un zvon inventat de autorități ca să-i facă să se întoarcă.  Nici vorbă de boală, mă simt perfect, poate mi-ar putea trimite niște ciocolată din Vest, un casetofon, jeans, pantofi de sport ca să-mi mențină optimismul în „exilul” de acasă.  Simțeam că după ce m-am sacrificat și am rămas acasă, mi se cuvine o despăgubire.  Și într-adevăr, peste câteva săptămâni a venit la Arad un prieten care plecase în Occident înaintea noastră și mi-a adus „comanda”.  Îl chema tot Peter, era cu aproape douăzeci de ani mai în vârstă ca mine și era psihiatru la Köln.  Pe atunci încă nu bănuiam că mulți ani mai târziu aveam să mă sfătuiesc cu el asupra unor pacienți comuni…  Și de fiecare dată când vorbesc la telefon îmi revin în amintire primul meu casetofon, pantofii roșii de sport, paleta de ping-pong de marca Butterfly și cantitățile de ciocolată elvețiană cu nuci.

Era începutul unui alt nivel de viață.  La Arad, astfel aprovizionat, făceam deja parte dintre the happy few.

***

Prosperitatea din cartierul Bayenthal, unde locuiam deocamdată, se întindea pe malul Rinului spre Marienburg și mai departe spre Hahnwald, de unde capitala de atunci a RFG, Bonn, era la o aruncătură de băț.  Duminica, pe strada Goltstein, lumea aștepta tramvaiul spre centru, unde erau mai multe de făcut ca în suburbia noastră.  De la fabrica de bere Küppers de peste drum răzbătea mirosul dulceag al orzului fermentat.  Mirosul se simțea și în stația de pe strada Tacitus, lângă cofetăria de unde ieșeau clienții de duminică, încărcați cu torturi și cu prăjituri.  Mai departe, în Marienburg, mă plimbam pe alei pline de vile pitite după garduri înalte.  La sfârșitul săptămânii eram prost dispus, ca de altfel întreg cartierul, după prea multe ore petrecute în fața televizorului cu coniac, ciocolată și țigări.  Când acestea mi se terminau, făceam o plimbare până la chioșc pentru reaprovizionare și mă întorceam imediat la televizor, la unul din marile show-uri cu care începea programul de sâmbătă seara.  Dintre toate preferam show-ul lui Rudi Carrell „Pe bandă rulantă” pentru că mi se părea că găsesc în el tot ce-mi lipsea în România.  Programele acestea păreau create special pentru mine.  Chiar mi-a trecut prin minte că în Bayenthal parcă tot ce se vedea la televizor era realitate.  Viața de aici mi se părea minunată și groaznică.  Minunat de mediocră în ochii românului și groaznic de mediocră în ochii tânărului cetățean al Republicii Federale Germane.

În confortul uluitor din Germania și în prosperitatea pentru noi nemaivăzută a anilor 1970 mi se părea că nu se putea întâmpla nimic rău.  Din apartamentul nostru de la etajul al zecelea din cartierul rezidențial al societății de asigurări Allianz se vedea un lac artificial cu rațe și crapi japonezi, un teren de joc pentru copii, clădirea automobil clubului ADAC și malul Rinului.  Vapoare încărcate cu mărfuri navigau pe fluviu în sus și în jos. Iar eu îmi petreceam după-amiezile la piscina cartierului, în sunetul șlagărului lui Michael Holm „Lacrimile nu mint”.  În același timp foștii mei colegi de clasă stăteau la coadă în fața brutăriilor sau a lăptăriilor din blocurile prefabricate ale socialismului.

Cartierul în care locuiam atunci îmi dădea o senzație de belșug și de siguranță, în care la început mă simțeam de parcă aș fi câștigat la loterie.  O mare parte a timpului mi-o petreceam prin supermarketuri, care mă fascinau, așa cum alții sunt fascinați de muzee sau expoziții.  Entuziasmul meu pentru această abundență fabuloasă a mers până acolo încât în vacanță m-am angajat într-un asemenea magazin.  În prima zi de lucru am primit un șorț și un fel de pistol cu aer comprimat ca să curăț rotiseria.  Resturi unsuroase de pui îmi zburau pe la urechi în timp ce porci întregi, oi, vite, gâște, găini își așteptau într-un somn congelat reînvierea în tigaie.  În supermarketul acesta se găseau de toate: lăzi întregi de șosete, tricouri și chiloți ieftini.  In „peisaje de parc” pline de pitici de grădină creșteau flori de plastic, șezlonguri și grătare, care de care mai dichisite, care păreau să aștepte petrecerea următoare.  Jucării Barbie, Lego, Fisher-Price erau păzite de o poliție motorizată, dotată cu mașini, motociclete și elicoptere.  Iar rafturile din secția de alimente se revărsau de atâtea băuturi, ciocolată, biscuiți, sare, zahăr, făină, produse de patiserie.  Mi s-a cerut să stivuiesc lăzi de Coca-Cola, încă și încă, până ce în drum spre casă am fost sigur că o să-mi iasă brațele din umeri.  Șeful se aștepta să mă port ca cei dinaintea mea, să mă văicăresc și să înjur, dar eu eram atât de năucit de lumea aceasta prosperă, încât făceam totul fără să crâcnesc, după principiul „dacă trebuie, desigur, cu plăcere!”  Oricum pentru mine exista atunci o singură direcție: în sus.  Ca o victimă a economiei planificate, ahtiat după consum, m-am simțit în aceste catacombe ale abundenței ca proverbialul lup care e pus să păzească oile.  Și îmi lipsea orice înțelegere pentru acei oameni care puneau bombe în magazine, pasămite ca să înceapă astfel revoluția mondială.  Din acest punct de vedere am fost mai degrabă apolitic și n-am făcut decât să le stric cheful.

Viața mea decurgea liniștită în Bayenthal, în Kaufhof și părea să se îndrepte aproape fără efort înspre bacalaureat.  Îmi trăiam adolescența la Köln, dar copilăria din Occident, de care ar fi trebuit să fie legată, îmi lipsea.

La scăldat în Mureș – Pipas Bácsi

La sfârșitul convalescenței au venit câteva prietene ale mamei ca să mă ia la ștrand, la Mureș.  M-am dus cu bucurie și fiindcă înspre toamnă apa e liniștită și aproape călduță, mi s-a permis să vin și eu la o tură de înot.  Am pleoscăit împreună prin apă, când deodată am fost cuprins de panică și chiar m-am scufundat, spre spaima însoțitoarelor mele.  Când m-am mai liniștit, bietele femei m-au întrebat cu îngrijorare ce s-a întâmplat.  M-am înroșit și abia am îndrăznit să răspund, eram sigur că n-aveau să mă creadă.  Îmi intrase un peștișor în costumul de baie și când am încercat să le explic, au izbucnit în râs, precum mă și așteptam.  A fost o întâlnire neobișnuită cu un pește, dar și prima dată când am înțeles că adevărul e volatil, e alunecos ca un pește care îți scapă printre degete fără să lase în urmă nici măcar un solz ca dovadă a scurtei lui prezențe.  Către seară am plecat spre casă de-a lungul străzii Bălcescu.  Am trecut pe lângă casele prietenilor fără să bat la ușă.  Am renunțat la partida de badminton cu René, la conversația obișnuită cu Laci și am continuat spre Bulevardul Republicii.  Pe drum se afla o cramă.  Intrarea în subsol era acoperită de un chepeng oblic, care obicei era deschis și înăuntru se vedea o bandă rulantă pe care se transportau butoaie, lăzi, sticle goale sau pline.  Totul era în mișcare, dar nu se vedea nici țipenie de om, marfa părea că se mișcă de la sine în lumina palidă a felinarelor.  Din pivniță emana o răcoare umedă cu miros de vin roșu de calitate îndoielnică.  Adierea aceea de pivniță beată se răspândea prin seara caldă din Arad, la fel cum amintirea ei se răspândește acum prin viața mea zilnică de la Köln.

***

Într-o zi mi-a căzut în mână o carte de Ion Manolescu, Colecția mea de lucruri pierdute și de amintiri fără rost.  Îmi amintesc de o frază: „Amintirea unei lumi otrăvite, ciudate, fără înțeles și fără rost, plină de povestioare amuzante și de episoade cenușii, era destinată să rămână bunul meu cel mai de preț.”  Sunt perfect de acord și cu titlul și cu fraza.  Și pentru mine amintirile sunt prețioase și supuse unei anumite nostalgii și totuși le privesc în mare măsură fără a cădea în sentimentalism.  De altfel, sincer să fiu, nici n-aș avea vreun motiv să fiu sentimental.  Manolescu se referea la amintiri și întâmplări de la sfârșitul erei lui Ceaușescu, petrecute atunci când eu mă aflam deja de câtăva vreme la Köln.  De la rudele mele am aflat că în perioada aceea în România era mare sărăcie, de-a dreptul foamete.  Buletinele meteo erau falsificate pentru a „economisi” la încălzirea blocurilor.  Lipsă de perspective, denunțări, nepotism – la adăpostul întunericului care domnea pe străzi se făceau învoieli secrete și se plăteau datorii vechi, în timp ce propriul viitor era înăbușit în fașă.  Planuri îndrăznețe încercau în zadar să iasă la lumina zilei, dar cu cât erau mai irealizabile, cu atât erau mai atractive.  Această lume otrăvită, întunecată, n-avea în ea nimic bun; nici farmecul amintirilor, nici umorul negru al disperării putea face ca viața într-o dictatură să devină cât de cât suportabilă.

Librăria unde am cumpărat cartea lui Manolescu era nu departe de palatul Bohuș, unde locuiam noi, și de cinematograful Studio.  Sala de cinema era jos, alături de centrala termică a clădirii, unde apa din cazane fierbea zi și noapte.  Unul dintre numeroșii „Nea Gică”, în salopetă și cu pipa în gură, era tot timpul de pază ca un cerber.  Mie mi-era o frică de moarte de ei.  În amintirea mea toți purtau numele de „Nea Gică”, la fel ca vânzătorii de bilete de la cinema, îngrijitorii stadionului și ai terenurilor de tenis, îngrijitorii parcurilor și ai ștrandului.  Erau un fel de instituție.  Fie ei pensionari inofensivi sau informatori ai Securității, toți păreau adepții unei zeități străine, un amestec de Buddha și Hermes.  Fie ei cu păr sau cu chelie, nu aveau nici nume de familie, nici nume de botez, nici măcar nu-i chema Gheorghe, de unde ar veni diminutivul Gică.  Sigur că în realitate aveau și ei numele lor: Ionel, Petre, Nicolae.  Într-o bună zi cineva îi striga Gică, apoi încă cineva, până devenea un obicei.  După această perioadă de încercare se vedea dacă respectivul e gata să adopte rolul de nebun al satului – „bă, Gică, bă” – și dacă e demn de acest rol.  Titlul de „Nea Gică” nu era punctul de plecare al unei cariere, ci rezultatul ei.

Pe primul responsabil cu încălzirea clădirii de care-mi amintesc îl chema desigur Gică, dar eu îl numeam Pipas Bácsi, sau nenea cu pipa, pentru că acest Gică avea tot timpul o pipă în gură.  Când nu voiam să mănânc supa, mă amenințau: „acuși vine Pipas Bácsi” și farfuria se golea cât ai zice pește.  Părinții mei erau încântați și în curând au cumpărat o păpușă cu o pipă.  Amenințarea era de ajuns ca să mă sperie și spanacul dispărea din farfurie încă înainte de ce scoteau păpușa din dulap.

De când am început școala, am avut voie să intru singur în sala de cinema și toți Pipas Bácsi și Nea Gică au devenit aliații mei secreți.  Mă lăsau să mă furișez printre cazanele negre ca funinginea, învăluite în fum alb, îmi deschideau o ușiță și hop, eram în Sala Studio.  Aventura începea încă înaintea filmului, pentru că era o probă de curaj să mă strecor în sală.  Ultimii metri, când se auzea deja muzica filmului, erau cei mai captivanți.  Scoteam capul prin norii de fum și auzeam muzica filmului Winnetou.  De obicei intram după începerea filmului, când era deja întuneric în sală și nu mai era pericol să mă prindă.  Întâlnirea cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn, cu muzica filmului Romeo și Julieta al lui Zefirelli, cu muzica din Love Story și cu grimasele lui Louis de Funès, toate sunt legate de cazanele încălzirii centrale și de Pipas Bácsi.  Toate aceste melodii și imagini n-au nimic de-a face cu lumea de-afară și ca semnalele de fum de la orizontul filmelor cu Winnetou și ca aburii din cazanele centralei termice, se urcau spre cerul albastru al amintirilor mele de pe strada Anatole France.  Cred că m-au însoțit pe drumul la Köln tocmai pentru ca mai târziu să mă călăuzească pe drumul de întoarcere spre palatul Bohuș.

(Va urma)

Traducere din germană Hava Oren