Palatul Bohuș – Agheasma

Când a început noul an școlar, viața mea fără părinți a reintrat pe un făgaș cât de cât normal.  M-am întors la școală, dar nu la „Generală 1” ca înainte, ci la școala germană din Aradul Nou.  Era de parcă m-aș fi mutat din Manhattan în Bronx.  Trebuia să mă obișnuiesc cu profesorii și cu colegii.  Băieții și fetele din clasă erau deschiși și calzi și m-au primit frumos.  Rutina zilnică s-a schimbat și ea.  În afară de lucrurile banale, să mă scol, să merg la școală, să-mi fac temele, să mă joc, să mănânc și să dorm a apărut ceva nou: să aștept pașaportul.  Autoritățile nu se grăbeau, timpul nu se grăbea, iar eu ședeam cu bunica la masa din bucătărie, în locuința noastră din palatul Bohuș, de pe strada Anatole France 3, ascultam ceasul de perete și urmăream arătătoarele pe cadranul aurit cu cifre romane.  Întrebarea dacă și când o să vină pașaportul ne stăpânea viața, dintr-o dorință devenise aproape un blestem.  Nesiguranța zilei de mâine, faptul că viitorul meu e în mâna unor forțe invizibile numite „autorități” mi-a zdruncinat siguranța de sine și simțul responsabilității.  Privind acum înapoi, cu creionul în mână, aș zice despre grănicerul din Hegyeshalom care ne amenința cu creionul: le-a zdruncinat, da, dar nu le-a distrus.  Cu noroc și cu multă muncă aș zice chiar că s-au întărit!

Atunci, în bucătăria din palatul Bohuș, lucrurile nu-mi erau chiar atât de clare.  Din contră, claritatea îmi lipsea cât se poate de mult: ce rost avea toată mascarada aceea, cui îi folosea?  Urmăream viața interioară a ceasului de perete, al cărui pendul masiv oscila fără încetare la stânga și la dreapta.  Priveam, dar nu înțelegeam.  De fapt ceasul era al răposatei doamne Ranszburg, fosta proprietară a întregului apartament și cel puțin ora ne mai amintea de ea.  Când comuniștii au ajuns la putere, palatul Bohuș a fost naționalizat.  Ca urmare se deteriora văzând cu ochii și nimănui nu-i păsa.  Locuințele spațioase au fost împărțite la mai multe familii, iar bucătăria, baia și toaleta erau folosite în comun.  Și noi locuiam într-o asemenea locuință socialistă.  Vecinii noștri de apartament erau dna Tomuș, o farmacistă al cărei soț și-a dat duhul în brațele a două prostituate, apoi Esti, muncitoare la uzina textilă și dl Haritonovici, pensionar.

Ceasul dnei Ranszburg bătea tactul în bucătărie, în timp ce toți își pregăteau mâncarea, care devenea din ce în ce mai greu de obținut.  Eu mă uitam cum găteau ceilalți și chiar ajutam uneori, băteam oul pentru șnițele.  Pesmet se mai găsea, doar carnea era o problemă.  Dacă te uitai pe geam observai că nu numai ceasul era din vremuri vechi.  Casele impunătoare, în stil neoclasic, erau și ele de pe vremea împăratului Franz Josef.  Clădirile erau respectabile și comode mai degrabă decât prestigioase sau luxoase.  Splendoarea arhitecturii vieneze de altădată s-a degradat treptat și ceea ce fusese odată apartamentul unei familii înstărite, poate chiar mari-burgheze, a devenit un grup de locuințe socialiste cu o bucătărie comună.

După plecarea părinților, dna Tomuș și Esti au început să mă evite.  Nici nu le-o puteam lua în nume de rău, devenisem periculos.  Toată lumea știa, inclusiv eu însumi, că bunica și cu mine eram supravegheați de autorități.  Când ne apropiam, Esti și dna Tomuș începeau să se agite ca niște găini speriate.  Ambele continuau să gătească și să se certe în bucătărie, dar nu mai era ca altă-dată.  Le era frică.  La început au încercat să renunțe la veșnicele lor certuri și să se poarte civilizat.  Pentru o vreme se părea că s-au împăcat, dar dușmănia dintre ele era totuși prea puternică.  Se holbau una la alta pline de ură, până când una dintre ele nu mai suporta și se rățoia la cealaltă pentru un fleac, o roșie sau o bucată de pâine.  Totuși emoțiile erau mai puternice ca sistemul: după ce Esti și dna Tomuș se certau după pofta inimii, dispăreau și reținerile cu privire la noi.  Bunica și cu mine nu scoteam o vorbă, schimbam doar priviri semnificative.  Știam că repurtasem o mică victorie pentru reinstaurarea normalității.  Tocmai în aceste condiții deosebite nevoia de normalitate e cu atât mai puternică.  Și afară totul părea normal.  Normale erau filmele cenzurate din sala Studio, buletinele meteo falsificate, vecinii țicniți, totul e mereu normal, mai ales anormalul.

La poarta palatului Bohuș se afla o cămăruță minusculă, fosta lojă a portarului.  Pe vremea baronului Neumann treceau prin fața ei trăsurile bogătașilor.  În copilăria mea locuia acolo un bătrân ramolit zis Cukorka.  Singura lui plăcere era să împartă bomboane acrișoare copiilor.  Bomboane pe ungurește se numesc cukorka și de acolo se trăgea și porecla lui.  În privința bomboanelor era un purist: bomboanele lui erau de toate culorile, dar întotdeauna de aceleași fel și întotdeauna învelite în hârtie de ziar.  Hârtia de ziar, plină de poze ale Conducătorului, se lipea de bomboane și până la urmă împreună cu bomboana sugeai și bucățele din Conducător…

Cukorca era cu totul inofensiv, voia doar un pic de atenție.  Dacă ar fi fost la Köln, probabil că ar fi dat de mâncare la porumbei.  Cukorka mătura la intrarea în atelierul croitorului Ghinga, dar numai când acesta nu aștepta clienți.  După ce mătura în fața croitoriei era nemulțumit – n-avea nici un rost să-i ceri bomboane, că tot nu-ți dădea.  Dar abia o oră-două mai târziu situația era cu totul alta.  Scotea din buzunarul paltonului un pumn de bomboane și îl dădea unuia dintre noi să le împartă.  Paltonul îl primise cu ani în urmă de la Ghinga și se părea că de atunci îl purta într-una.  Croitoria lui Ghinga era un fleac în comparație cu tradiția textilă a Aradului și totuși i se dusese vestea că era cel mai bun croitor din oraș.  Era un snob, mic și burtos, cu mustăcioară, cu pantaloni înguști și o cămașă albă, largă.  Așa era Ghinga al nostru, vesel și mulțumit de sine făcea curte clientelor, care pentru o stofă mai bună nu se dădeau înapoi să prelungească proba.  Atunci cobora storurile chiar în timpul zilei și vecinii dădeau din cap cu dezaprobare și pentru orice dădeau vina pe sistem, de parcă sistemul n-ar fi avut și așa destule lipsuri.  „Pe vremea baronului Neumann așa ceva ar fi fost de neimaginat!”

Baronul Neumann era fostul proprietar atât al uzinei textile, cât și al întregului   palat Bohuș.  Numele lui era un simbol al calității în domeniul textilelor, iar în ochii celor mai vârstnici titlul nobiliar era o garanție pentru plăceri mai subtile.

Uneori, spre marele necaz al meșterului croitor, Cukorka se instala în fața storurilor închise și chicotea. „Oho, pe vremea baronului Neu…”

Cu câteva case mai încolo era cofetăria, unde se găseau cel puțin napolitane „Doina”, dar uneori era și domino de ciocolată, de sărbători era plăcintă cu brânză, foarte rar chiar plăcintă cu carne de miel.  Când prindeam așa o ocazie, ne adunam toți banii de buzunar și înghițeam tot ce găseam, cu viteza vântului turbat.  Un asemenea ospăț trebuia să ne ajungă poate chiar pe un an întreg.  Din cauza plăcintelor țineam cofetăria sub observație atentă.  De fapt am impresia că copiii din palatul Bohuș erau singurii care știau de aceste delicatese.

Seara, după spălatul vaselor, aprindeam televizorul ca să vedem ce se dădea pe vremea aceea cu titlul de știri.  De fiecare dată încercam să ne croim un drum prin desișul de minciuni oficiale, ca la urmă, scotocind prin zațul rămas, să încercăm să ghicim răspunsul la singura întrebare care ne frământa cu adevărat.  După ce bunica stingea televizorul, beam încă un ceai de fructe și discutam evenimentele, fie ele din Vietnam, din Cambodgia, din Ierusalim, din Cairo sau din Helsinki.  Iar concluzia era de obicei că pașaportul va veni neapărat, dar nu chiar într-un viitor apropiat.  În zilele bune îl vedeam acuș-acuș în cutia poștală.  Iar în zilele rele…

Înainte de culcare citeam din cărțile lui Lion Feuchtwanger.  În ele mă simțeam ca acasă.  Poate că bănuiam deja în Feuchtwanger sufletul apropiat, sufletul de emigrant.  În orice caz lectura mi-a umplut timpul în perioada aceea critică.

Ce se petrecea cu adevărat înapoia acestei fațade care consta din dorințe înăbușite, închipuiri, idei și păreri?  Ce forțe acționau?  Nu acestea erau întrebările care mă preocupau pe-atunci.  Cel puțin nu-mi apăreau cu claritate.  Simțeam numai cum inima îmi bate plină de neliniște și nu înțelegeam tâlcul celor ce se petreceau în jurul meu.  Știam doar un lucru: bunica și cu mine nu eram atât de scrântiți ca acești nevăzuți cărora le datoram soarta noastră scrântită.  O mânie neputincioasă fierbea în adâncul meu, o mânie care se ascundea sub masca aroganței.  Acolo o păstrez până azi.

De fapt n-aveam idee dacă visul de a ajunge în Occident se va îndeplini vreodată și în caz că da, dacă mă voi mai întoarce.  Fără să-mi dau seama, devenisem încă de atunci un străin în propriul meu oraș.  Rolul pe care-l aveam de jucat mi-era și așa străin și tot ca străin m-am întors mai târziu în locurile amintirilor mele.  Locurile trăiau mai departe și chiar dacă nu mai erau la fel, mai puteau fi totuși recunoscute cu ușurință: Mureșul, palatul Bohuș, teatrul, piața, filarmonica, toate erau la locul lor, chiar și cofetăria din colț mai vindea domino de ciocolată.  Din Bulevardul Republicii se intra pe strada mea, pe vremuri Anatole France, azi cu un nume care nu-mi spune nimic, apoi urma casa mea, liftul, intrarea în pivniță, intrarea laterală a cinematografului Studio, totul era încă acolo, dar parcă mai mic, pietrele de pavaj, asfaltul crăpat, cerul, balconul de la etajul doi.  „Peter, vacsorázni!” – „Peter, vino la cină!” mă striga bunica de acolo sus.  Copiii vecinilor râdeau de noi că vorbim ungurește și scandau în cor: „vociorazni, vociorazni…”

***

Călătoria mea în România nu a fost o întoarcere în sensul propriu al cuvântului.  Piesa pe care o cunoșteam nu se mai juca, protagoniștii dispăruseră, mai exista doar decorul.  Mă mișcam prin el ca pe o scenă unde se mai vedeau urme ale recuzitei ultimului spectacol.  Mă simțeam ca cel mai neînsemnat dintre figuranți, rămas stingher după încheierea stagiunii și abia acum începeam să-mi dau seama că poate totuși, chiar dacă n-am avut nici un cuvânt de spus, am făcut și eu parte din spectacol.  De fapt știam acest lucru dintotdeauna, dar abia pe drumul de întoarcere l-am înțeles cu adevărat și o mânie atât de năvalnică s-a revărsat în sufletul meu încât îmi venea să las totul și să mă întorc acasă.

Aveam nevoie cel puțin de o pauză în confruntarea mea cu trecutul.  Prietenii noștri își doreau și ei puțină relaxare, așa că fără niciun plan am luat trenul spre Brașov.   De acolo am ajuns cu totul la întâmplare într-un sat din Carpați, numit Moieciu de Jos.  Satul se afla pe valea unui pârâu și două șiruri de dealuri împădurite mărgineau ca două pleoape ochiul verde al văii.  Pârâul șerpuia molcom de la Grădiște spre castelul Bran.

Am tras la pensiunea Steluța, la o familie de țărani.  Gospodăria era pe malul pârâului, înconjurată de o livadă și de o grădină de zarzavat, unde mirosea a mărar și a pajiște umedă.  Cu toate că era o zi caldă se simțea boarea răcoroasă a Carpaților, care adia printre tufele încărcate de zmeură.  Trebuiau culese cu mare atenție, pentru că printre ele era plin de urzici.  În ograda păzită de câini erau găini, iar în grajd era un vițel și un porc.

Într-o bucătărioară improvizată lângă grădină, bunica pregătea cina.  Făcea sărmăluțe, o mâncare națională românească, o rețetă foarte complicată.  Frunzele de varză se opăresc, umplutura se face din carne proaspătă și carne afumată, bine condimentată.  Apoi frunzele de varză se umplu și se rulează cu multă îndemânare, în așa fel încât să nu se desfacă la fiert.  Sarmalele se pot pregăti în diferite feluri, dar toate au un lucru în comun: când golești farfuria, te lingi pe degete.  Fără îndoială că asta era valabil și pentru sarmalele bunicii din bucătărioara improvizată.  Garnitura era desigur mămăligă, o mâncare importantă atât în bucătăria românească, cât și în cea maghiară.  Pe de o parte e ieftină și ușor de preparat, cu condiția să fie bine amestecată, pe de altă parte se potrivește minunat pe lângă mâncăruri consistente.  Fiind o mâncare tradițională și ieftină, pe vremea dictaturii comuniste mămăliga era prin excelență hrana săracilor.  

După cină am stat pe balcon cu paharele de țuică până ce stelele s-au ivit una câte una deasupra capului.

Într-una din zile am plecat pe munte.  Când stăteam la Arad, Făgărașul și Bucegii îmi apăreau atât de îndepărtați și de misterioși și acum îmi stăteau la dispoziție ca un lucru de la sine înțeles!  Bine că Vasile ne-a însoțit cu proviziile de drum, în acele locuri izolate n-am fi îndrăznit să plecăm fără el.

Era ultima zi de iulie și iarba din fânețe aștepta să fie cosită.  Autobuzul spre Moieciu de Sus, un model vechi din Germania, era plin ochi.  Pe banchetele uzate se înghesuiau muncitori zilieri cu trăsături aspre.  Bărbați uscățivi ședeau alături de femei serioase, mai serioase ca femeile de vârsta lor din Occident.  Parcă veselia le era îngropată undeva, adânc…  Autobuzul se hurduca pe drumul de țară care ducea spre munți.  Muncitorii agricoli, cu coase, furci și rucsacuri, coborau unul după altul.  Autobuzul avea și stații, dar șoferul știa exact cine trebuia să coboare când și unde.  Într-o stație se vindeau pepeni.  Șoferul a primit un pepene pe gratis.  Îl chema, cum altfel, Gică!  Le-am împuiat capul fiicelor mele cât de bun o să fie pepenele, cu totul altfel ca la Köln.  Da, era într-adevăr altfel, dar bun nu era deloc.  Calitatea fructelor a scăzut simțitor în ultimii ani.  În privința acesta adaptarea la condițiile Europene s-a făcut fără nicio dificultate, iar fetele m-au luat în râs.  Totuși eu susțin că pe vremuri în România fructele erau grozave!

Moieciu de Sus era cap de linie.  Am coborât din autobuz și am luat-o pe jos spre munți.  Am urcat prin pădure, prin albia unui pârâiaș aproape secat, până la o culme pleșuvă, care ducea la o stână.  Cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la stână ne-au luat în primire câinii de pază – noi eram convinși că erau lupi! – și s-au ținut după noi până la intrare, lătrând amenințător.  Acolo ne-a întâmpinat ciobanul.  Stâna era folosită numai vara.  Am intrat într-o încăpere întunecoasă.  Pe vatră fierbea un ceaun cu supă.  După ce ne-am obișnuit cu întunericul, am zărit încă un cioban în încăperea alăturată și apoi un al treilea și un al patrulea.  Semănau între ei ca frații: grași, oacheși, cu brațe cărnoase și cu mustăți enorme, de parcă ar fi fost codițele unor fetițe.  Frământau brânză într-o covată și apoi o îndesau în bășici de oaie.  Ne-au oferit și nouă.  M-am așezat afară cu un bulgăre sfărâmicios de brânză și cu o farfurie cu supă de lapte.  Câinii ciobănești  se hârjoneau printre porcii din țarc.

Oile pășteau pe o pajiște la marginea pădurii.  Dintr-acolo s-au apropiat nori grei și în curând a început să cadă o ploaie rece.  Am remarcat zgarda câinelui, agățată pe peretele de lângă priciuri.  Erau pe ea cuie lungi de-un deget.  L-am întrebat pe cioban la ce slujeau.  „Contra lupilor”, mi-a răspuns.  Lupii îi atacă pe câini la gât, iar cuiele din zgardă le slujesc acestora ca să se apere.  „Chiar azi-noapte am scos o oaie rănită din ghearele lupului.  Iar la stâna de alături, ursul a ciupit două vaci.”

Drumul de întoarcere spre Moieciu trecea printr-o pădure întunecoasă.  Era o zi înnorată și lumina puțină se pierdea aproape cu totul în desișul frunzelor.  Deodată s-a făcut întuneric ca-n miez de noapte.  Am răsuflat ușurat când am ajuns jos în sat.  În această pădure întunecoasă chiar în timpul zilei, plăsmuirile cele mai înfricoșătoare ale imaginației mele de copil s-au regăsit în furtuna care se apropia.  Iluzia era neașteptat de convingătoare după toate impresiile ciudate pe care le-am avut în această țară care a fost cândva patria mea. Totul părea altfel, așa cum fusese într-o realitate trecută și chiar acum totul era altfel de cum părea în noua realitate.

Ultima porțiune a drumului până la stația de autobuz ducea printr-o vale plină de case arătoase pentru turiști și gospodării cu căruțe cu cai și cu orătănii în curte.  Peste tot se gătea cina și din grătarele cu mangal urcau fuioare subțiri de fum.  Pe unele grătare erau deja fripturi sau mititei.  Am întins pasul și am prins autobuzul, în care am revăzut o parte din călătorii de dimineață.  După o zi obositoare, atât muncitorii zilieri cât și turiștii erau sleiți și toți se bucurau de venirea serii.  Am coborât la podețul de lemn și ne-am întors la pensiunea Steluța.  Și aici grătarul era încins și berea „Ursus” era pusă la gheață.  Până la cină bunicul ne-a dus să ne arate grădina. 

– Să-i trimiți încoace pe bătrâni – se referea la părinții mei – de Crăciun, că tai un porc pentru ei, a spus, arătând cu degetul spre cocină, de unde se auzea un grohăit mulțumit.  Sărbătorim într-una până la Anul Nou.  Pivnița e încă plină ochi cu vin din anul trecut și trebuie să-l terminăm.  E un vin spumos pe cinste!  Ascultă când îți spun: bătrânii or să cânte de bucurie!  Și până să mă dumiresc, a început el însuși să cânte.

– Moșule, l-au strigat din bucătărie, e gata mâncarea!

Am făcut stânga-mprejur și m-am furișat în bucătărie.  Moșul cânta mai departe, fără să ia în seamă nici invitația la masă, nici dispariția mea.  Pe masă erau grătare și salată proaspătă din grădină.  La desert – clătite cu brânză dulce – moșul a apărut cu un zâmbet larg și cu două sticle de vin.  Era clar că acesta era doar începutul.  De la prima înghițitură au apărut amintirile: era gustul inconfundabil al unui soi de struguri peste care din fericire n-am mai dat din copilărie.  Era o viță sălbatică pe care o găseai cățărându-se pe pereții caselor.  Boabele cărnoase, cu piele groasă, aveau o aromă care amintea de cea a murelor fermentate.  A fost o surpriză neplăcută să beau sucul acestor struguri sub formă de vin spumos și n-aș putea spune că mi-a plăcut.  Amintirile din copilăria petrecută în România seamănă cu gustul cestor struguri: intense, distincte, dar neplăcute.

Singurul care dezaproba năzdrăvăniile moșului era fiul său, Vasile.  Acesta arătă cu degetul spre chelia bătrânului și spuse zâmbind:

– Oameni buni, nu-l ascultați.  Ăsta s-a născut cu fundul înainte și de atunci părul îi crește anapoda.

Bunica râdea în hohote și mângâia chelia soțului, care râdea și el nestăpânit.

– Păi sigur, femeilor le plăcea chelia bunicului, nu-i așa, cocoșul meu?

Cu toții am lăudat chelia bunicului și apoi ne-am dus la culcare.  Am adormit buștean, dar a doua zi m-am trezit devreme și am ieșit pe verandă.  Vasile și părinții lui lucrau deja în grădina de pe costișă.  De acolo se auzea o conversație însuflețită, la care lua parte încă o persoană: preotul satului.

Din grădină se revărsa un miros irezistibil de plante aromatice: mărar, pătrunjel, leuștean, în timp ce la gardul grădinii se gesticula violent.

– Dumnezeu să-i binecuvânteze și pe vecini, zise preotul.

– Sigur că da, zise Vasile, cu toate că nu trece o zi ca vaca lor să nu ne calce florile.

– Nu contează, zise bunicul, care părea deodată grăbit.  Să fiți și dumneavoastră binecuvântat.

– Bine, atunci ne revedem peste o lună, zise preotul.

Abia plecat preotul, Vasile a venit să mă întrebe dacă am luat deja micul dejun.  Nu-l luasem.  Atunci mi-a întins sticla ca să iau o înghițitură.

– Să nu vă fie frică, e agheasmă.  

– A…  Ce-i aia?

– Agheasmă, apă sfințită.  Popa a adus-o.  Vine în fiecare lună la-ntâi ca să binecuvânteze casa, curtea și animalele.

Na, că nu mor eu din atâta lucru, mi-am spus și am luat o înghițitură în timp ce-mi trecea prin minte zicătoarea „fuge ca dracul de agheasmă”.  Se părea că agheasma nu dăuna miresmelor și miasmelor din grădină, așa că l-am urmat pe Vasile în bucătărie la micul dejun fără nicio grijă, ba chiar cu binecuvântare.  A fost o masă bogată și când am ieșit, bunicul ne aștepta ca să ne arate atelierul de tâmplărie.  Abia am intrat cu toții înăuntru și bătrânul a scos din buzunar o sticlă de plastic, pasămite de Fanta, și ne-a îmbiat să luăm câte o înghițitură.

– Luați, luați, nu e Fanta, spuse el cu înțeles.

Aha, m-am gândit, sigur că e tot agheasmă.

– Luați fără frică o înghițitură.  E apă sfințită românească, le-am explicat celorlalți cu o doză de mândrie, adică uite ce bine cunosc eu viața spirituală a foștilor mei compatrioți.  Ca să le dau un exemplu am luat eu primul o înghițitură.

– Nu știam că în România de după revoluție se botează pruncii cu țuică, le-am spus celorlalți și am mai luat o înghițitură și încă una, spre marea bucurie a moșului.  După ce am băut agheasmă, puteam să mai beau și Fanta, doar eram la zi-ntâi, ce naiba!

Am mai luat o înghițitură, am tras în piept aerul proaspăt din Moieciu și mi s-a părut că țuica de prune și aerul bun umpleau pentru moment golul lăsat de absența mea îndelungată din această parte a lumii.  Dintr-o dată timpul din Germania și cel din România s-au unit într-o răsuflare, între inspirație și expirație, între Fanta și țuică.  M-am simțit de parcă n-aș fi părăsit niciodată România și de parcă nu m-aș fi întors niciodată.  Poate că amestecul de țuică, agheasmă și aer de munte a produs senzațiile curioase pe care le-am încercat.  În orice caz, acest episod de viață rurală a apărut ca un spirit din sticla de plastic, din care am băut mai departe, după principiul: „Dacă trebuie, cu plăcere!”,  aghesmuit de dimineața frumoasă de la țară.

Traducere din limba germană: Hava Oren