În anul 1739, Sfântul Imperiu Roman a pierdut Oltenia și nordului Serbiei, ca urmare a rezultatelor dezastruoase din ultimul război disputat cu Imperiul Otoman. Aceasta a constituit pentru Casa de la Viena un adevărat „duș rece” și conducătorii imperiului și-au dat seama că vor trebui să-și refacă strategia de apărare a frontierei de est. Soluția a fost de a militariza o serie de provincii și de a transforma localnicii în soldați permanenți. Așa se face că de la Năsăudul transilvănean și până la Marea Adriatică, în deceniile următoare s-au înființat o serie de Regimente de Graniță. Teritoriile administrate de aceste regimente erau total lipsite de iobăgie, locuitorii au beneficiat de o impulsionare a vieții lor economice și sociale. Întreaga activitate administrativă era pusă sub conducerea autorităților militare care au dirijat regularizarea cursurilor de apă, construcția de diguri împotriva inundațiilor, au construit drumuri, au făcut lucrări de cadastrare, au parcelat terenurile și au împroprietărit țăranii grăniceri. Au sistematizat toate localitățile, astfel încât fiecare familie să dispună de suprafețe egale pentru casă și pentru grădina de zarzavat. Au impus respectarea normelor sanitare în fiecare gospodărie. Au înființat un sistem sanitar eficient. Fiecare regiment avea douăsprezece companii, fiecare companie având 4-5 comune grănicerești. În localitatea unde era comanda regimentului s-a înființat un spital condus de un medic de regiment care avea în subordine doi medici principali, patru chirurgi și opt medici secundari. În localitățile reședință de companii se afla câte un medic și o moașă.
Învățământul și cultura au prosperat în rândul populației rurale. Întregul învățământ grăniceresc era supus unui organism suprem din capitala imperiului Der K.K. Hofkriegsrath (Înalta Curte a Consiliului de Război Chesaro-Crăiesc) care avea o secție destinată dirijării învățământului. Acesta avea în subordine, în fiecare provincie, Înaltul Comandament General al Direcției Școlilor.
Învățământul primar era obligatoriu și se făcea în limba locală. Cei ce se remarcau la învățătură erau susținuți să urmeze, în limba germană, Trivialschule (câte 4-5 în zona fiecărui regiment), o școală comparabilă cu gimnaziul actual, și apoi Hauptschule, adică liceul. Mulți au urmat universități și curând a apărut o intelectualitate care doar cu o generație în urmă făcea parte din rândul țăranilor.
În acea perioadă, în Ardeal și Banat au existat șase Regimente de Graniță, dintre care cinci pe teritoriul actual al României, iar unul pe teritoriul Serbiei.
Acestea sunt:
1. Regimentul nr. 2 românesc din Năsăud.
2. Regimentul nr. 1 secuiesc din Miercurea Ciuc.
3. Regimentul nr. 2 secuiesc din Târgu Secuiesc.
4. Regimentul nr. 1 românesc din Orlat (lângă Sibiu).
5. Regimentul nr. 13 româno-bănățean din Caransebeș.
6. Regimentul germano-bănățean din Pancevo.
Perioada în care au funcționat aceste regimente corespunde cu pătrunderea ideilor iluministe în centrul Europei. Iluminismul a adus cu sine teoria „creării unei societăți mai bune, cu puternice baze morale, etice și religioase, conforme cu rațiunea neschimbătoare a omului”, iar pentru realizarea acestui deziderat era necesară „luminarea maselor largi printr-o educație corespunzătoare”. Pe lângă educarea maselor largi, în toată Europa acelei perioade s-au remarcat preocupări de educare a persoanelor cu deficiențe senzoriale, de auz și de vedere. Se dorea ca prin educație, persoanele deficiente să ajungă să se întrețină din munca lor și să nu mai fie dependente de susținerea statului. În toate țările, inițial s-au înființat școli pentru copiii surzi și mai târziu cele pentru orbi. Pe moment ne vom ocupa de educarea copiilor deficienți de auz, în zonele administrate de Regimentele de Graniță.
Cea mai veche mențiune documentară referitoare la educarea copiilor surzi din aceste zone este semnalată la 7 martie 1836, când la Regimentul de Graniță nr. 13 din Caransebeș a sosit documentul nr. 1912.
Documentul dispunea ca toate companiile să înregistreze toți copiii surdomuți din zona lor. Dispoziția a fost întărită la 1 aprilie 1836, când documentul nr. 2809 atenționa ca nu cumva modalitățile de aplicare a înscrierilor să pericliteze instruirea tuturor surdomuților din Imperiul Monarhiei Austriece. Înscrierile se făceau în baza unui examen medical efectuat de o comisie de medici militari. Nu erau admiși copiii care, pe lângă deficiența auditivă, aveau și deficiențe mintale.
Conducerea Regimentului de Graniță din Caransebeș a luat hotărârea ca educarea copiilor surzi să se facă la Școala Trivială din localitatea Bozovici, iar profesorul desemnat să fie Michael Hoffmann. Acesta a predat copiilor surzi până în anul 1839, când s-a transferat la Hauptschule din Caransebeș. În locul său a fost numit Thomas Staschek.
Cataloage nu s-au păstrat și din documentele găsite au fost identificați doar șase copii surzi, patru băieți și două fete, care au urmat cursurile acestei școli. Ei sunt: Lorenz Karaban (satul Schnellersruhe, azi Bigăr), Nicolae Veiscereu (comuna Sasca), Jakob Dezsika (comuna Măureni), Paul Velkotă (comuna Lăpușnic), Loghin Mihăilă (comuna Lăpușnic) și Stanna Puja (comuna Bozovici).
Fiind originari din localități îndepărtate, elevii trebuiau să fie întreținuți la Bozovici. Conducerea regimentului a dat dispoziția ca din fondurile Companiei Bozovici să se achite 2 creițari/elev/zi pentru cazarea, masa și întreținerea lor. Cheltuielile erau condiționate de frecvența și de rezultatele la învățătură ale fiecăruia, în caz contrar aceste ajutoare puteau fi retrase.
Documentele semnalează că în baza aceluiași ordin de la Viena s-au înființat școli similare și la Biserica Albă (azi în Banatul Sârbesc), parte a Regimentului Germano-Bănățean din Pancevo și în Năsăud, parte a regimentului de acolo. Nu se cunoaște nimic despre astfel de școli în teritoriile aflate în zonele celor două regimente secuiești sau a Regimentului din Orlat. Documentele acestora sunt încă necercetate și păstrează surprize.
Mai trebuie semnalat că, aplicând gândirea logică austriacă, s-a considerat că un astfel de învățământ nu poate funcționa fără două componente principale:
1. Existența unor cursuri speciale care să pregătească profesorii în predarea elevii surzi.
2. Existența unor metodici de predare, speciale pentru educarea surzilor.
În baza acestora, în anul 1838 s-au înființat cursuri de perfecționare la Jassenov (azi în Banatul Sârbesc) pentru zona celor două regimente bănățene și la Năsăud. Acestea au fost cele mai vechi cursuri de formare surdologică din România și din Serbia.
Tot atunci, la toate școlile de surzi din imperiu s-a trimis cea mai modernă surdo-metodică, editată la Viena în 1836. Era scrisă de Franz Herrmann Czech și purta numele de Versinnlichte Denk- und Sprachlehre, mit Anwendung auf die Religions- und Sittenlehre und auf das Leben (Învățarea intuitivă a gândirii și a limbajului, cu aplicații la învățătura religioasă, la morală și în viață). Este cea mai veche surdo-metodică utilizată în România și în Serbia.
La Regimentul din Caransebeș primele exemplare au sosit la 29 aprilie 1837. Următoarele expediții au fost la 18 iulie 1837 și 17 mai 1838. Această metodică a avut un succes deosebit, deoarece pentru prima dată autorul propunea o îmbinare armonioasă între cele patru tipuri de comunicare folosite de surzi:
1. Limbajul scris, folosit și de auzitori.
2. Limbajul dactil, specific surzilor și caracterizat printr-o corespondență dintre sunet/literă și o poziție a degetelor mâinii.
3. Limbajul mimico-gestual, tipic doar surzilor, și care are semne dinamice pentru cuvinte sau expresii.
4. Limbajul oral, utilizat de auzitori.
Pe lângă aceste imagini, metodica explică modul de predare a noțiunilor abstracte care sunt deosebit de dificile pentru surzi.
Informațiile referitoare la educarea surzilor în cadrul învățământului grăniceresc sunt puține. Multe arhive s-au pierdut. Cu toate acestea, intenția Casei de Habsburg de educare a acestor deficienți rămâne lăudabilă, iar existența acestor școli în prima jumătate a secolului al XIX-lea plasează Ardealul și Banatul printre provinciile fruntașe care și-au propus un astfel de obiectiv educațional.
BIBLIOGRAFIE.
1. Gheorghe Moldovan : „Învățământul deficienților din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Ardeal și Banat”. Editura Politehnica Timișoara, 2019.
2. Gheorghe Moldovan : „Educarea surdomuților în România de la primele preocupări până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial”. Editura Politehnica Timișoara, 2019.
3. Gheorghe Moldovan : „Învățământul special. Documente de arhivă (1828-1849)”. Editura Universității de Vest Timișoara, 2021.
4. Arhivele Naționale ale României. Direcția județului Caraș-Severin din Caransebeș. Fondul „Regimentul de Graniță nr. 13 Caransebeș.
Gheorghe Moldovan
10 Comments
Articol neașteptat de interesant . K. I.
Mulțumesc tuturor pentru aprecieri!
Da, și eu susțin faptul că Monarhia Habsburgică a fost o purtătoare a civilizației și nu „închisoare a popoarelor”, cum am fost îndoctrinați la școală. Să luăm doar câteva exemple : (1) existența în Ucraina a Galiției și Bucovinei de Nord, plus a zonelor de influență poloneze a dus la păstrarea unor mentalități occidentale; (2) lupta Ligii Nordului din Italia are, și ea, urmările fostei influențe Habsburgice. Asta fără să atacăm subiectele sensibile de la noi cu diferențele de la est și vest de Carpați.
Peste toate se suprapune așa zisul ADEVĂR ISTORIC care ni se impune, sau îl acceptăm sau … (?).
Dezvăluiți în excelentul dumneavoastră articol o altă fațetă a istoriei acestor locuri, a istoriei educației. Informațiile pe care ni le aduceți sunt foarte interesante, vă mulțumesc.
Articolele d-lui Gheorghe Moldovan, specialist în istoria educaţiei speciale, ne aduc în atenţie importanţa pe care imperiul Habsburgic şi apoi Monarhia Austro-Ungară o acorda faptului ca şi cetăţenii cu dizabilităţi să poată fi utili societăţii. Pe de altă parte, reiterez ideea că fiecare dintre noi ar trebui să-şi însuşească un limbaj prin care să poată comunica cu persoanele surdo-mute. Am întâlnit de mai multe ori persoane care suferă de acest handicap şi care lucrează chiar în posturi unde au relaţii cu publicul. Ni se pare firesc ca ele să poată citi de pe buzele noastre ceea ce spunem (uneori mormăind, alteori turuind). Cred că ar fi frumos să putem vorbi şi noi în limbajul accesibil surdo-muţilor.
Foarte interesant articol!
Nu știu dacă pot privi situația în mod obiectiv, pentru că rădăcinile familiei mele se află în Imperiul Habsburgic, dar după părerea mea „o închisoare a popoarelor” este pură propagandă. Eu cred că stăpânirea habsburgică a adus cu sine mult progres – este destul să comparăm starea evreilor: în Imperiul Austro-Ungar ei au fost emancipați încă din anii 1860, pe când în România, chiar cu 50 de ani mai târziu drepturile lor cetățenești nu erau de la sine înțelese și dintre cei care au obținut cetățenia română, multora ea le-a fost revocată de guvernul Goga-Cuza.
Stimate domnule Theodor Toivi, sunt perfect de acord cu dumneavoastră dar, pe lângă personalitățile enumerate de dumneavoastră, eu am fost atras de educarea maselor, „a celor mulți”. Iată un exemplu. În 1768 austriecii au inventariat toate școlile elementare din Banat înființate din proprie inițiativă. Și au constatat că există școli românești (23-!!!), sârbești (43) și germane (58). Cum numărul lor era insuficient au impus (!) construirea altor școli. Astfel că în perioada 1768-1802, numărul școlilor românești a ajuns la 328 (de 14,25 ori mai mult), cele sârbești au crescut la 73 de școli (de 1,7 ori mai mult), iar cele germane au ajuns la 84 (de 1,5 ori mai mult). Iată deci că austriecii au fost cei ce au înmulțit numărul școlilor românești. Un alt exemplu ar fi cel al Regimentului de Graniță din Caransebeș care a existat doar 99 de ani (1773-1872) În această perioadă, din rândul țăranilor grăniceri (!!!) s-au instruit 25 de generali cu liceu, școală de ofițeri și academie militară, iar numărul coloneilor depășea 200. Unde, în altă provincie, țăranul român a putut să se instruiască atât de ușor și atât de eficient. Exemple ar mai fi multe.
ÎN CONTRADICȚIE CU EDUCAȚIA PRIMITĂ, CARE CONSIDER CĂ IMPERUL HABSBURGIC A FOST O INCHISOARE A POPOARELOR, AM COSIDERAT CĂ IMPERUL HABSBURGIC A FOST UN SISTEM PLURALISTIC, CARE A ASIGURAT NAȚIUNILOR COMPONENTE DREPTURI DE AVANSARE ȘI CULTURĂ. EXEMPLE DE PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI STUDIATE ÎN AUSTRO-UNGARIA AMINTESC: PETRE GROZA, IULIU MANIU, AUREL VLAICU, TRAIAN VUIA, CIPRIAN PORUMBESCU S.A.M.D.
DINTRE EVREI AMINTESC ÎN PRIMUL RÂND CREATORII ARMELOR NUCLEARE DE LA LOS ALAMOS, ÎN FRUNTE CU EDWARD TELLER…
Proiectul Manhattan a fost condus de un grup de supergenii maghiari, toți născuți la Budapesta între 1890 și 1920. Printre acestea se numărau fondatorul Proiectului Manhattan, Leo Szilard, creatorul bombei H Edward Teller, fizicianul cuantic laureat al Premiului Nobel. Eugene Wigner și legendarul polimat John von Neumann, omonim din Lista lucrurilor numite după John Von Neumann. Coincidențele se adună de fapt dincolo de asta. Von Neumann, Wigner și, probabil, Teller au mers cu toții la același liceu central din Budapesta aproximativ în același timp, făcându-l pe un prieten să glumească că bomba atomică este, în principiu, un proiect de târg științific al liceului maghiar
Educaţia lor s-a datorat emancipării evreilor după 1867.