O întâmplare din viața mea de medic pediatru

A trecut atât de mult timp de când m-am pensionat, încât aproape că nu mă mai gândesc la ce am trăit în Spitalul Fundeni unde am lucrat 32 de ani! Cei mai mulți colegi de care eram foarte legată nu mai sunt pe lumea asta și n-am cu cine depăna amintirile din viața de medic pediatru. Singura persoană care a mai rămas este Cornelia D. asistenta pe care o cunosc de când era elevă. Cu ea am rămas prietenă și după pensionare. Ea m-a ajutat în perioade grele din viața mea. Și ea are deja o vârstă respectabilă. Ne telefonăm, din când în când, și mă vizitează uneori. Atunci povestim despre spital, despre bolnavii de  atunci și, bineînțeles, despre colegii care au părăsit această lume. Recent ea mi-a reamintit de o întâmplare pe care eu aproape o uitasem. Se întâmpla pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut când Secția de Pediatrie a Spitalului Fundeni patrona câteva județe, de unde primeam pacienții – copii până la 16 ani – fără vreun anunț prealabil. În general ni se trimiteau cazurile mai grave sau cazurile problemă. Un astfel de caz ne-a fost trimis de spitalul din Tulcea cu mențiunea că adolescenta de aproape 15 ani fusese internată timp de două săptămâni cu diagnosticul de artrită reumatoidă și nu a răspuns la tratament.Read more…

23 August 1944

În vara anului de 1944 locuiam în Brașov, petrecându-mi vacanța împreună cu 3-4 copii, singurii care vorbeau limba română, în zona aflată între Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa. Au început discuții serioase. – Nemții se cărăbănesc. Aici vin rușii. Plecăm în munți – ne comunică un prieten, vlăstar al unei familii boierești. Eram informat. Împreună cu părinții, ascultam Radio Londra la aparatul unui vecin plecat departe.  Auzisem despre Stalingrad, Debarcarea Aliaților și prezența Armatei Roșii la malul Prutului. Nu auzisem însă nimic despre Diktatul de la Viena. Nu înțelegeam de ce tânărul maghiar mi-a arătat turlele unor biserici aflate nu departe de dealul Zizinului spunându-mi « Vezi, acolo este Ungaria! » Știam că Ungaria se află la sute de kilometri după Oradea! În cancelaria școlii evreieşti se afla harta României Mari, de la Nistru pan’la Tisa…Nu înțelegeam de ce lângă Casă Apelor de pe Promenadă, elevii școlii românești cântau scandând: Ardealul, Adealul, noi vrem Ardealul…Nu ştiam că rămânerea noastră în viaţă a depins de faptul că ne aflam în Transilvania de Sud, cea nealipită Ungariei horthiste care în mai 1944 deportase la Auschwitz toată populaţia evreiască din afara Budapestei. Copiii evrei de vârsta mea nu aveau nicio şansă să scape cu viaţă. Nu bănuiam atunci că drumul spre Auschwitz se afla câteva zeci de kilometri nord-vest de locuința noastră situată pe strada Carmen Sylva din Brașov! Radio Londra nu pomenise nimic de lagărele de extreminare naziste.Read more…

Evidenţe

Asasinarea fiicei lui Alexander Dughin, Daria, la rândul ei o filozoafă apropiată de ideologul șef al Kremlinului, respectiv atacarea unor obiective militare importante din Crimeea, propulsează invazia rusească a Ucrainei, de fapt războiul proxy americano-rus desfășurat pe teritoriul ucrainian, într-o nouă etapă, cea a terorismului politic și al acțiunilor subversive ale serviciilor speciale. Mai pe șleau spus, nu vor mai exista nici măcar reguli minimale de război, întărite de convențiile de la Geneva, se trece la lărgirea câmpului de operațiuni în adâncimea ambelor state. Este foarte probabil să urmeze atentate de proporții la Moscova, Kiev și alte mari centre urbane din Ucraina și Rusia. Din nefericire, marșul omenirii spre cataclism continuă în marș forțat. Recenta declarație a președintelui Zelenski, potrivit căreia nu vor fi negocieri de pace, până când ultimul militar rus nu va fi părăsit teritoriul ucrainean, Crimeea y compris, are evident un caracter hilar, care nu dă o șansă reală în viitorul mediu, nici măcar unui acord de încetare a focului. Comandantul suprem de la Kiev joacă în mod fanatic singurul rol pe care-l cunoaște sau care probabil i-a fost distribuit de la Washington.Read more…

Covaci nu e Phoenix

Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată de Nicu Covaci. Nu-mi plac acei oameni cărora trebuie să le pupi picioarele ca să te poți așeza cu ei la masă. Faptul că fusese transformat în legendă de la o vârstă relativ tânără se pare că l-a derutat și pe el. Nu de azi de ieri, ci încă din acea seară de 1 iunie 1977, data fugii în boxe, când nu l-a anunțat şi pe Baniciu de teamă că acesta i-ar putea denunța Securității. Atunci însă, în 1977, pentru Nicu Covaci a început decăderea. Apostolii au început să-l părăsească unul câte unul. Poate pentru că apostolii aveau ureche muzicală și și-au dat seama că acest « Mesia » începuse să cânte fals. El şi-a continuat traseul însoțit mai ales de mărețul său ego . Se prezenta peste tot ca liderul legendar al trupei Phoenix, uitând că una din calitățile indispensabile ale unui lider este să știe să lucreze cu oamenii, iar lui îl lipsea tocmai această calitate. Covaci nu e Phoenix! – strigau de pe margine foștii admiratori , tot mai mulţi, care începuseră să priceapă că totul e doar o iluzie.Read more…

Göring cel bun

Fraţii Hermann şi Albert Göring erau total diferiţi. După invazia Poloniei în 1939, Hitler l-a numit pe Hermann Göring succesorul lui, iar după capitularea Franței l-a ridicat la rangul de Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches (mareșal al Marelui Imperiu German) și comandantul suprem al aviației, Luftwaffe. Deși unii considerau că Göring era “mai puțin antisemit” ca Himmler sau Göbbels, el a sprijinit legile rasiale de la Nürnberg din 1935, iar după Kristallnacht (Noaptea de cristal) din 1938, a propus ca evreii, care erau victimele ravagiilor comise de naziști, să fie amendați cu un miliard de mărci pentru repararea pagubelor produse de naziști! A sprijinit confiscarea averilor evreiești și ca un “mare admirator al artelor” a jefuit opere de artă ale unor evrei și chiar le-a expus în vila lui. Cel mai grav act antisemit l-a comis în iulie 1941, când i-a ordonat lui Heydrich să organizeze aspectele practice ale “Soluției finale a problemei evreiești” care s-a soldat cu exterminarea a milioane de evrei. În 1946, la procesul capilor naziști de la Nürnberg, Hermann Göring a fost condamnat la moarte, doar că înainte de execuție s-a sinucis cu o capsulă de cianură. Dedic acest articol lui Albert Göring, fratele criminalului de război Hermann Göring. Spre deosebire de Hermann, Albert a fost recunoscut după război ca erou. A salvat sute de evrei și dizidenți politici, riscându-și viața de numeroase ori. O mare parte din datele referitoare la Albert au fost găsite în arhivele germane, britanice și americane.Read more…

Igal, eu și o rachetă

Am parcat mașina lângă intrarea în piscină. Parcarea era goală. Centrul Sportiv era închis din cauza unui nou conflict militar între Israel și fâșia Gaza. În Beer Șeva încă nu căzuseră rachete, așa încât speram să pot înota și în ziua respectivă. La intrare stătea încă un veteran al piscinei, pe care îl cunoșteam din vedere. După ce ne-am salutat, “colegul” meu s-a prezentat: – Igal sau Boris, cum vrei să-mi spui. Am făcut șase kilometri pe jos până aici și poftim, acum pot să mă întorc, dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc puțin la umbră. Era o zi caldă de sâmbătă, în care preferi să stai lângă instalația de aer conditionat. – Te duc eu acasă cu mașina, dacă dorești, i-am spus, dar hai să bem întâi o cafea. Am pornit la drum, dar după câteva minute s-a declanșat alarma aeriană. Am parcat în partea dreaptă a drumului – spre norocul nostru circulația nu era mare – și ne-am întins pe trotuar cu capul protejat între mâini. Am auzit un zgomot puternic, nu departe, apoi încă unul mai slab, provocat probabil de proiectilul lansat de sistemul antirachetă. După zece minute ne-am ridicat și ne-am scuturat hainele de praf.Read more…

Orașul cu verbe la trecut. Și un pahar de bragă

Pentru mine familiile mixte sunt ca două mulțimi colorate și intersectate, exact ca în cărțile de aritmetică din clasele primare. Un cerculet verde, un cerculeț roșu, iar la mijloc zona de suprapunere, hașurată cu portocaliu. În care fiecare aduce ce are mai valoros de împărtășit: felurile în care îți manifești grija și iubirea, gusturile, mirosurile și ritualurile, rețetele de prăjitură de Crăciun, amintirile despre cei care nu mai sunt, marile drame, marile bucurii. Toate acele lucruri fără de care nu ești complet, întreg. TU. E început de iulie și e foarte cald. Stăm la o masă într-o cofetărie din centrul Brăilei, eu și fiul meu adolescent și proaspăt licean. Avem în față mai multe prăjituri cu frișcă. Mult mai multe decât am putea mânca. Sinaia și Brateș și eclere. Lângă prăjituri, pahare înalte și aburite de socată. Și cafea. Să mă țină în priză la volan pe drumul înapoi spre Cluj. 550 de kilometri, din care doar 35 pe autostradă. Cofetăria asta nu exista în vremea copilăriei mele, dar e singura în care mai găsești rămășițe din gusturile de atunci.Read more…

De la o poveste la alta, de la un status la altul

Puținii care doresc, cu intențiile cele mai bune – dar exagerate – să mă complimenteze, mă prezintă ca fiind scriitor. Iar eu caut cu fiecare ocazie să explic că nu sunt nici măcar scriitor amator, chiar după vreo 15 cărți scrise în trei limbi. De fapt eu sunt un povestitor. După umila mea părere, a fi scriitor e o profesie, dar profesia mea e alta. Și ca la orice profesie, ca să fii scriitor ai nevoie de ani de învățătură, de dascăli, de examene și mai ales de critica celor aflați în meserie mulți ani înaintea ta. Eu nu am trecut prin niciuna din aceste etape, ci pur și simplu am început să scriu. Și atunci ce sunt eu? Ah, da, mi-am acordat singur titlul de povestitor. Obiceiul de a povesti (talent n-aș prea zice) l-am moștenit de la părinți, doar că eu povestesc nu numai cu vorbe spuse dar, în special, și cu fraze scrise. Adică, mi-am zis, eu sunt ceea ce în engleză se numește story teller. Și dacă e așa, mi-am continuat gândurile, hai să vedem ce spun alții despre diferența între scriitor și povestitor. M-a surprins că nimeni nu s-a gândit să descrie activitatea povestitorului care își pune narațiunea în scris, și nu pe viu, în fața unui auditoriu. Cu alte cuvinte scriitorul scrie și povestitorul povestește. Și atunci, ce sunt eu?!Read more…

„Vioara aparţine de corpul meu” – interviu cu violonistul Peter Rosenberg

Cluj, duminică, 21 august 2022. Ultima din Zilele Culturii Maghiare, ediţia 2022. Eleganta sală festivă a Casei Libertăţii Religioase e ticsită de lume. Interesul publicului pentru recitalul de vioară susţinut de Peter Rosenberg, cunoscut violonist şi vreme îndelungată prim-concertmaistru al orchestrei Bamberger Symphoniker, depăşeşte cu mult capacitatea sălii chiar dacă de astă dată uşile separatoare au fost deschise şi s-au adus scaune suplimentare. Cei care nu au mai găsit loc stau în picioare de-a lungul pereţilor sau lângă uşa de la intrare. Şi nu e de mirare. Dincolo de faptul că Peter Rosenberg e un violonist remarcabil, care în ultimii ani a mai concertat în Oraşul Comoară, este şi clujean de origine şi mullţi dintre cei prezenţi îl cunosc personal. De astă dată a pregătit un recital din compoziţiile pentru vioară solo, scrise de Johan Sebastian Bach în urmă cu 300 de ani. Piesele alese se potrivesc cu arhitectura barocă a clădirii. Când izbucnesc acordurile bine strunite ale viori, închid ochii şi mă las în voia Partitei în re minor care se transformă treptat într-o minunată călăuză sonoră în lumea amintirilor. Mă revăd în urmă cu multe decenii, în pragul adolescenţei, într-o seară târzie de vară, ascultând prin fereastra larg deschisă acordurile viorii care păreau să atingă bolta înstelată.  Zi de zi îl auzeam exersând pe Peter, vecinul meu de la etajul patru, dar bănuiesc că în seara aceea – aproape magică – s-a petrecut saltul calitativ. A reuşit să mă transporte într-o lume stăpânită de frumuseţea pură şi să mă transforme din eleva care frecventa disciplinată concertele şcolare de dumincă dimineaţa, într-un meloman în devenire.Read more…

Amintiri din cariera mea de farmacistă

Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel.  (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.)  Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea.  Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate.  Vei avea o viață mult mai ușoară.  Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.”  Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară.  Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou.  Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel).  Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile.  De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv.  Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.Read more…

Învățământul grăniceresc austriac și educarea copiilor surzi

În anul 1739, Sfântul Imperiu Roman a pierdut Oltenia și nordului Serbiei, ca urmare a rezultatelor dezastruoase din ultimul război disputat cu Imperiul Otoman. Aceasta a constituit pentru Casa de la Viena un adevărat „duș rece” și conducătorii imperiului și-au dat seama că vor trebui să-și refacă strategia de apărare a frontierei de est. Soluția a fost de a militariza o serie de provincii și de a transforma localnicii în soldați permanenți. Așa se face că de la Năsăudul transilvănean și până la Marea Adriatică, în deceniile următoare s-au înființat o serie de Regimente de Graniță. Teritoriile administrate de aceste regimente erau total lipsite de iobăgie, locuitorii au beneficiat de o impulsionare a vieții lor economice și sociale. Întreaga activitate administrativă era pusă sub conducerea autorităților militare care au dirijat regularizarea cursurilor de apă, construcția de diguri împotriva inundațiilor, au construit drumuri, au făcut lucrări de cadastrare, au parcelat terenurile și au împroprietărit țăranii grăniceri. Au sistematizat toate localitățile, astfel încât fiecare familie să dispună de suprafețe egale pentru casă și pentru grădina de zarzavat. Au impus respectarea normelor sanitare în fiecare gospodărie. Au înființat un sistem sanitar eficient. Fiecare regiment avea douăsprezece companii, fiecare companie având 4-5 comune grănicerești. În localitatea unde era comanda regimentului s-a înființat un spital condus de un medic de regiment care avea în subordine doi medici principali, patru chirurgi și opt medici secundari. În localitățile reședință de companii se afla câte un medic și o moașă. Învățământul și cultura au prosperat în rândul populației rurale. Întregul învățământ grăniceresc era supus unui organism suprem din capitala imperiului Der K.K. Hofkriegsrath (Înalta Curte a Consiliului de Război Chesaro-Crăiesc) care avea o secție destinată dirijării învățământului. Acesta avea în subordine, în fiecare provincie, Înaltul Comandament General al Direcției Școlilor.Read more…

Povestea lui Benedic Kass, zis Ianni

Omul trăiește la Salonic. În Grecia. Acolo unde multă vreme a fost o puternică comunitate iudaică, sefarzi, sefardim, evrei fugiți și goniți din Spania și Portugalia, care nu au apucat să fie măcelăriți prin secolele trecute, ba de Regii și Reginele Spaniei, ba de cei ai Portugaliei. Bisericii Catolice li se pusese pata pe ei și erau acuzați de toate relele. O prostie. A costat mult. Vieți omenești. Și evreii s-au risipit apoi. Nu erau la primul exod. Care s-au stabilit și la Constantinopol, și la Alexandria, și la Beirut sau Salonic. Dar pe unde nu au ajuns ei. Peste tot au înființat puternice comunități. Au clădit sinagogi, școli, aziluri, oameni muncitori, dincolo de vorbele care circulă pe seama lor. Că s-ar ocupa doar cu cămătăria și negustoria. Nici vorbă, un clișeu, ca multe altele cu care operăm. Prejudecăți și idiosincrazii puternic încetățenite. Stereotipuri. S-a scris enorm despre chestiile astea. Că nu e așa cum știm sau tot vehiculăm impresii după ureche. Adevărul e mereu mai altfel, dacă vine o zi când dăm de el. Deseori nu dăm. Și nici fiecare dintre noi nu ne numim Amos Oz sau Saul Bellow. Și gata, basta. Comunitățile astea evreiești au fost risipite peste tot. Erau puternice și înfloritoare. Cândva. În Rusia sau Polonia, în România, Ungaria sau Egipt. Acum sunt în regres. Acum nu mai sunt deloc. S-a terminat. A rămas, este, Israelul. Despre ce este vorba la urma urmelor? Despre Ben Kass.Read more…