Instaurarea Statului Naţional Legionar

Amplificarea și extinderea măsurilor și a legislației antievreiești pentru eliminarea cvasitotală a evreilor din viața societății românești încep cu evenimentele din 5, 6 și 14 septembrie 1940, cu instaurarea Statului Național Legionar care se autodefinea naționalist-creștin și totalitar. Acest nou tip de totalitarism, de esență fascistă, atât prin politica antidemocratică generală, cât și prin cea antisemită pe care le promova, a fost instalat prin decrete regale de Carol al II-lea și apoi, după abdicarea lui, de regele Mihai I. A fost suspendată Constituția din februarie 1938, au fost limitate prerogativele regale pentru a-l investi cu puteri depline și nelimitate în conducerea statului pe generalul Ion Antonescu. Astfel, în 14 septembrie 1940, Mihai I semnează următorul Decret Regal:

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională Rege al României am decretat și decretăm:

1.Statul Român devine Stat Național Legionar.

2. Mișcarea legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat având ca țel ridicarea morală și materială a poporului român și dezvoltarea puterilor lui creatoare.

3. Domnul general Ion Antonescu este Conducătorul Statului Legionar și șeful Regimului Legionar.

4. Domnul Horia Sima este Conducătorul Mișcării Legionare.

5. Cu începere de la data publicării acestui Decret orice luptă între frați încetează.

Dat la București, 14 septembrie 1940

Mihai I

Conducătorul Statului Român și președintele Consiliului de Miniștri,

Ion Antonescu

În legătură cu baza constituțională a noului stat este relevantă următoarea constatare a ministrului Mihai Antonescu: „Constituția, dovedindu-se inutilă, baza constituțională a noului stat devenea decretul-lege prin care generalul a fost investit cu puteri absolute. Cumulând totalitatea puterilor politice de legiferare și guvernare, fiind în același timp comandantul suprem al armatei, Conducătorul Statului se afirma după modelul Führerului ca deținător al puterii personale, totalitare și supreme.”

Politica lui antisemită purta amprenta concepțiilor sale de culpabilizare a poporului evreu. Nu a fost doar o problemă de conjunctură, sau rezultatul unor constrângeri exercitate din partea Führerului. Din considerente politice, în ultimă instanță el nu a aderat la politica soluției finale. Dar deportările în Transnistria, numeroasele sale declarații publice sau la consfătuirile restrânse, rezoluțiile sale puse pe documentele interne de stat indică hotărârea sa de a „izgoni populația evreiască din România, de a opera o purificare etnică, o deziudaizare a societății românești, curățirea ei de acest vâsc, această neghină, în funcție de deznodământul războiului”.

Este concludentă în acest sens și declarația pe care avea s-o facă în cadrul consiliului de miniștri din 6 noiembrie 1943: „Dacă circumstanțele mă vor ajuta să câștig războiul, atunci să fiți siguri că nu este altă soluție decât deplasarea maselor minoritare printr-o reformă pe care va trebui să o facem pentru eliminarea acestor mase din mijlocul elementului românesc.”

Situaţia evreilor şi demersurile lui Filderman

Principala organizație evreiască care s-a impus ca cel mai avizat reprezentant al evreimii române în perioada Holocaustului a fost Federația Uniunii Comunităților Evreiești (FUCE), președinte fiind W.Filderman. Chiar și după dizolvarea ei prin decretul-lege semnat de Antonescu la 16 decembrie 1941, fostul ei președinte a fost recunoscut ca principalul exponent al populației evreiești din România. Linia politică pe care o urma Federația a fost reamintită de Filderman la Congresul Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat din 4 februarie 1940. În discursul său, Filderman a evocat și de această dată devotamentul evreimii față de Patrie și Tron, a subliniat participarea evreilor la războaiele României. A atras atenția comunităților asupra datoriei evreilor de a subscrie la împrumutul de înzestrare a armatei, a propus constituirea comitetelor de doamne pentru ajutorarea celor concentrați. În același timp, a făcut referiri la măsurile nedrepte luate împotriva evreilor, la situația tot mai grea spre care era împinsă populația evreiască.

În legătură cu reacția lui Filderman față de instaurarea Statului Național Legionar cităm din cartea lui de Memorii:

Țara se afla sub guvernul Gărzii de Fier. În astfel de moment nu se putea nici anticipa și nici spera ca întreaga comunitate să fie salvată. Dar putea fi încurajată; se putea arăta că cei care o conduceau i se aflau alături pentru a-i apăra în fața atacurilor antisemite. Să luptăm deci, dar împotriva cui? Împotriva imposibilului? Am întrezărit un singur mijloc: să intrăm în legătură directă cu generalul Antonescu, să-i punem problema în față la modul brutal și cu toate riscurile. Nu avusesem niciodată de a face cu generalul. Nici măcar nu știam că a funcționat ca ministru al războiului în guvernul Goga-Cuza din 1938. M-am gândit la ce atitudine s-ar cuveni să am. Nu aveam pe nimeni alături care să mă sprijine. Doar intuiția m-a călăuzit și mi-a dat sentimentul că voi câștiga. Voi refuza orice sprijin pentru guvern pe riscul meu, dacă nu mi se vor da garanții depline pentru salvarea vieților și bunurile coreligionarilor mei. Primejdia era însă totală. Singura soluție pe care am putut să o identific era de a merge să îl văd pe generalul Antonescu. În orice caz asaltul putea deja fi simțit prin intermediul legislației: religia mozaică fusese exclusă din lista drepturilor acordate altor religii. Iar acum vedeam alte două atacuri: instigare la violență și violența concretă. Va trebui să fac imposibilul pentru a le preveni. Cum puteam însă ajunge la general? Nimeni din cercul meu de prieteni nu-l cunoștea personal. Mi-a venit ideea de a merge să-l văd pe dl. Eftimie Antonescu, fostul președinte al Înaltei Curți de Casație. Primit destul de prietenos de acesta, după schimburile obișnuite de politețuri, i-am spus motivul pentru care am dorit să-l văd. Spre marea mea stupefacție, mi-a spus că generalul mă va primi neîntârziat, că i-a vorbit cu admirație despre perioada când eram colegi la liceul Matei Basarab din București, unde cu fiecare ocazie ținusem cuvântările obligatorii. Numai că mi-a spus că e nevoie de atenție. Atunci când era ministru de război în guvernul Goga-Cuza, el era la curent cu drumul meu la Paris în decembrie 1937, precum și cu activitatea pe care am desfășurat-o la Liga Națiunilor, în mod deosebit cu cuvintele pe care le-am spus înainte de a pleca: ”Nu cumpărați nimic!”, ceea ce urmărea să distrugă comerțul și astfel să pună umărul la căderea guvernului. După ce i-am mulțumit călduros, am plecat mulțumit de informația primită și plin de speranță pentru siguranța evreilor. Curând după aceea am cerut o audiență la generalul Antonescu. În ziua următoare am primit o convocare pentru data de 14 septembrie, chiar în ziua în care s-a format noul guvern.

A fost prima mea audiență la general. Sosind la șapte seara în biroul col. Elefterescu, m-am așezat pe o canapea în spatele sălii de așteptare, un loc de unde îi puteam observa pe cei care intrau la general. După câteva minute l-am văzut pe prof. A. C. Cuza intrând. Mare mi-a fost mirarea să văd că s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna și s-a prezentat: A. Cuza. Firește i-am întins-o și eu răspunzând… Dr. Filderman! Cuza a rămas înmărmurit în semn de indignare, s-a așezat la celălalt capăt al canapelei, fără să spună un singur cuvânt. După zece minute s-a ridicat în picioare și și-a găsit un loc în celălalt colț al camerei. Între timp Dimitrie Lupu, președinte al Înaltei Curți de Casație, a intrat și s-a așezat lângă mine. I-am vorbit despre întâlnirea cu A.C.Cuza și amândoi am râs cu poftă. Am sporovăit despre politică. Era foarte tăios în critica lui la adresa guvernului și pentru alianța pe care acesta o încheiase cu Garda de Fier.

După un timp, ușa de la biroul generalului s-a deschis și col. Elefterescu a făcut un pas înainte. „Așteaptă dl. Cuza…” a anunțat el. „Nu, a răspuns generalul. Întâi președintele înaltei Curți de Casație.” Zece minute mai târziu Dimitrie Lupu a ieșit însoțit de general. Col. Elefterescu a anunțat iar: „Dl. Cuza.” „Nu,” a repetat generalul. „Dl. Filderman!”

Am intrat, luat prin surprindere de gestul său deoarece, avându-i în vedere vârsta, Cuza ar fi trebuit să intre înaintea mea. Odată așezat, noi – sau mai curând generalul – am început să vorbim, amintindu-mi cariera din timpul liceului, precum și prietenia pe care mi-o purta în acele zile. După care, dintr-o dată:

Antonescu: Domnule Filderman, știu că în timpul guvernului Goga ați emis instrucțiuni pentru populația evreiască să nu cumpere și să nu vândă nimic – iar evreii s-au supus acestui ordin fără crâcnire. Ei bine, acum eu îți cer să le spui coreligionarilor tăi să nu pună bețe în roate guvernului.

Filderman: Cer scuze, domnule prim-ministru, dar nu pot da un asemenea ordin și chiar dacă l-aș da, sunt convins că poporul nu-l va urma.

Antonescu: Cum? Evreii, care de zeci de ani v-au urmat întotdeauna instrucțiunile, cuvânt cu cuvânt? Ce-mi spuneți mie este posibil?

Filderman: Da, domnule prim-ministru, deoarece în guvernul dumneavoastră, în afară de dumneavoastră, sunt doar trei miniștri aparținând altor partide. Ceilalți 17 sunt membri ai Gărzii de Fier, al cărui unic scop este să ne ruineze și să ne ucidă, lucru pe care evreii îl știu prea bine. Cum ați vrea să pună în aplicare un astfel de ordin, dacă l-aș da? Cu siguranță vor spune că Filderman este un laș ce-și dorește să-și salveze pielea pe seama lor. Mai mult, domnule prim-ministru, două zile după ce ați venit la putere, ministrul cultelor, Radu Budișteanu, nu doar că a emis un ordin prin care exclude pe evrei din toate organizațiile artistice ci și – mult mai serios – a exclus credința mozaică din lista religiilor istorice, astfel că religia noastră nu mai are nicio posibilitate de a exista. Iar vitrinele magazinelor au fost acoperite cu mesaje pe care scria: magazin jidănesc. Vă rog să-mi permiteți să vă trimit acest memoriu ca să știți ceea ce se întâmplă.

Generalul mi-a făcut semn să încetez, scuzând prostiile tineretului legionar și caracterizând demonstrațiile lor drept romantismul unui tineret asuprit. Apoi a propus să ceară suspendarea măsurilor extreme și a cerut evreilor să-și continue activitatea încredințându-mă că: ”dacă coreligionarii mei nu sabotează guvernul, nici fățiș nici în culise, nici politic nici economic, ei nu vor avea de suferit. Generalul Antonescu își respectă cuvântul.”

Filderman: Vă mulțumesc, generale!… Sunt mișcat, însă coreligionarii mei, cărora le voi transmite aceste lucruri, vor continua să creadă că mă gândesc să-mi salvez viața, dar nu și pe a lor. Pentru a-i convinge, trebuie cu adevărat să am o promisiune scrisă.

Antonescu: Bine, am să v-o trimit.

Filderman: Dar în chestiunea religioasă, generale? Pot credincioșii să meargă în continuare la sinagogă? Religia lor a devenit cal de bătaie și este înjosită.

Antonescu: Voi da instrucțiuni ministrului cultelor și veți rezolva problema cu el.

Filderman: Și magazinele? Însemnele acelea? Cum veți preveni actele de sabotaj la adresa comerțului nostru?

Antonescu: Voi da ordinele necesare.

Ne-am luat un rămas bun amical. La ușa biroului său, conducându-mă afară, generalul a cerut ca prof. Cuza să fie primit înăuntru. Col. Elefterescu însă a răspuns: Dl. Cuza nu mai este aici. A plecat înfuriat. De îndată ce am ajuns acasă i-am telefonat d-lui Eftimie Antonescu ca să-i mulțumesc pentru neprețuitul lui ajutor. A promis să rămână la dispoziția mea și să mă ajute în ceea ce am de făcut.

Fragment reprodus din: Wilhelm Filderman – Memorii și Jurnale vol II (1940-1952) Jean Ancel, editor. Editura Hasefer/INSHR EW, 2017, pp.58-60.

Primirea de către Ion Antonescu a constituit un succes încurajator pentru Filderman, dar promisiunile conducătorului nu au fost respectate nici de el şi nici de autorităţi. Totuşi, aceste promisiuni au fost folosite de Filderman ca argument politic. În lupta sa împotriva măsurilor opresive, făcea apel, nu o dată, la angajamentul conducătorului statului că evreii nu vor avea nimic de suferit dacă nu vor sabota guvernul.

(Va urma)

Lya Benjamin