Ferrara

Spre deosebire de alte orașe-state din Italia, Ferrara și-a deschis larg porțile în fața evreilor expulzați din Spania. Orașul, situat în valea Padului, nu departe de Marea Adriatică, concura cu Veneția și Ancona în comerțul cu Orientul Apropiat. Conducătorii lui liberali, ducii d’Este, urau Spania și erau în conflict cu ambițiile teritoriale ale papei. Cu o generație mai târziu, ducele Ercole d’Este a oferit libertăți religioase și comerciale fără precedent noilor creștini din Peninsula Iberică, cu toate că știa că mulți dintre ei au revenit în secret la iudaism. Între 1530 și 1570, la Ferrara a înflorit primul și cel mai mare centru al evreilor marani din Europa și din lume.

Odată cu succesul economic, Ferrara a devenit un magnet pentru refugiații din Spania și Portugalia. Bărbații au fost circumciși și au adoptat o formă rudimentară a religiei evreiești, iar femeile au învățat cum să țină o casă cașer.

Chiar vestita Dona Gracia Mendes-Nasi a revenit la iudaism la Ferrara, unde s-a stabilit cu familia pentru o vreme, pregătindu-se să-și transfere averea în Turcia. Odată cu apariția Contrareformei, Alfonso al II-lea s-a supus presiunii Romei și a anulat multe din privilegiile evreiești.

În 1583 trei marani din Ferrara au fost acuzați de erezie și arși pe rug la Roma, în Campo dei Fiori, în același loc în care avea să fie ars și Giordano Bruno cu 17 de ani mai târziu. Vizitatorii care pun flori la statuia lui Giordano Bruno nu știe că indirect îl onorează și pe Yosef Abraham Saralvo / Gabriel Henriquez, pe care maranii din Ferrara îl numeau Sfântul Martir.

Când Ferrara a ajuns în stăpânirea papei, comunitatea evreiască a intrat în declin. Toți evreii, atât cei localnici, cât și cei originari din Spania, au fost duși în ghetou, așa încât mulți marani au început să caute porturi mai favorabile. Comunitatea sefardă din Ferrara a mai dăinuit câteva secole, dar gloria ei de altă-dată nu mai era. Centrul maranilor din Italia s-a îndreptat spre Livorno și Veneția.

Livorno

În 1547 ducele Toscanei Cosimo I de’ Medici a invitat pe noii creștini să se stabilească la Pisa și Livorno. Maranii din Livorno erau nevoiți să poarte masca catolicismului. La Pisa ei purtau o dublă mască: cea de evreu tradițional și cea a „levantin” (adică turc), pe când ei nu erau nici una nici alta.

În 1593 Ferdinando I de’ Medici a promulgat edictul „Livornina” care îi privea în special pe evrei. Noii creștini erau liberi să revină la iudaism. Evreii se bucurau de libertate religioasă și de autonomie juridică, erau supuși doar la anumite restricții de ordin profesional și nu erau obligați să trăiască într-un ghetou. Acest act a fost reînnoit la fiecare 25 de ani.

Până în 1650 numărul evreilor s-a înzecit. Livorno a devenit centrul evreilor-marani din Europa de Sud. Portul Livorno a devenit principala putere comercială din Marea Mediterană, având legături cu rețelele comerciale din nordul Europei, prin intermediul maranilor din Amsterdam și Hamburg.

Veneția

Veneția și-a deschis porțile pentru evrei în 1516, când a luat ființă Ghetto Nuovo, unde evreii erau închiși în fiecare noapte. Emigranții din Peninsula Iberică aduceau Veneției beneficii economice clare: îi dădea acces la rețelele lor comerciale, ceea ce îi permitea să concureze cu Spania și Portugalia.

Masca de maran a fost din nou dublată: în urma unui tratat cu Turcia în 1524, Veneția primea negustori străini numai din Levant, adică din Imperiul Otoman. Astfel maranii care voiau să se stabilească la Veneția erau nevoiți să se dea și drept creștini și drept originari din Levant.

Refugiații portughezi veneau la Ferrara, făceau circumcizie, plecau în Levant și se întorceau la Veneția cu turbane. Acești „turci” vorbeau perfect portugheza și spaniola, dar nu înțelegeau o boabă turcește. Conducătorii Veneției acceptau această farsă pentru că afacerile negustorilor marani contribuiau la economica orașului.

Revenirea unui nou creștin la iudaism presupunea foarte mult curaj, pentru că biserica o considera o erezie și vinovatul putea fi ars pe rug. În 1589, când maranii din Ferrara erau în criză, Senatul Venețian, sub influența maranului Daniel Rodriga, a promulgat o lege care autoriza orice nou creștin, fie el levantin sau occidental, să se stabilească la Veneția ca evreu, cu condiția să locuiască în Ghetto și să poarte o pălărie galbenă – și nimeni nu îl va întreba dacă fusese cândva creștin. Beneficiile economice erau atât de mari, încât hotărârea a fost luată chiar împotriva voinței papei. Această legislație a fost reînnoită periodic până în 1791.

Efectul a fost apariția unei puternice comunități de evrei portughezi în ghetoul venețian, alături de italieni, levantini și germani. Ea avea proprii rabini, funcționari administrativi (parnassim), școli, tipografii, mari negustori, artiști și intelectuali renascentiști, deschiși științei și stilului nou de viață.

Veneția a devenit un model pentru celelalte comunități portugheze, mai ales cea din Amsterdam.

Europa de Nord. Comunitatea de evrei noi din Amsterdam

Noii creștini portughezi s-au stabilit la Antwerpen începând din 1512 și în curând orașul a devenit centrul emigranților marani portughezi.

În timpul războiului de eliberare purtat de Țările de Jos împotriva Spaniei, Antwerpen a intrat în declin, supremația fiind preluată de Hamburg. Dar când centrul comercial al Europei de Nord s-a mutat la Amsterdam, acesta a devenit locul ideal pentru marani. Ca urmare a bunăstării economice și culturale a evreilor din Amsterdam, el a fost numit „Noul Ierusalim”.

Olandezii și maranii aveau interese comune: să se elibereze de opresiunea Spaniei catolice și să trăiască într-o societate care permitea pluralismul religios. Aveau și interese economice comune. Astfel tot mai mulți marani s-au stabilit la Amsterdam și au revenit la iudaism. Prima comunitate evreiască-portugheză din Amsterdam, Beth Jacob, s-a înființat în 1602. Au urmat încă două. În 1639 ele s-au unit, formând Comunitatea Evreiască Portugheză din Amsterdam.

În 1640, odată cu începutul războiului dintre Spania și Portugalia, Olanda a primit un nou val de emigranți marani portughezi. Unii au rămas catolici, dar majoritatea au devenit evrei noi. În 1700 comunitatea număra deja 3000 de suflete. Era o comunitate bogată, elegantă, care cultiva educația, literele și artele. Mulți făceau comerț cu Asia, America și Orientul Apropiat și făceau afaceri la Bursa din Amsterdam.

După pogromurile din 1648 din Polonia și Ucraina a început emigrația evreilor așkenazi spre Amsterdam. Evreii portughezi le-au oferit ajutor, dar i-au ținut la o parte, pentru că erau mai săraci și mai puțin educați.

După o perioadă destul de lungă în care trăiseră ca creștini, maranii pierduseră în mare măsură legătura cu religia și cultura evreiască, în schimb adoptaseră diverse noțiuni și simboluri creștine. Conducerea comunității a depus mari eforturi pentru reeducarea lor. Rabinii au încercat să reînvie religia strămoșească practicată în Spania și Portugalia. S-au înființat instituții de învățământ, tipografii și edituri.

Atitudinea rabinilor era cât se poate de conservatoare, pentru ei orice idee nouă era suspectă. Membrii comunității trebuiau să se conformeze la normele religiei și cei care încercau să aducă idei noi erau considerați eretici și amenințați cu excomunicarea. Totuși unii membri ai comunității au întrat în dialog cu lumea intelectuală din jurul lor. Așa s-a întâmplat cu Spinoza, cu Uriel da Costa, Juan Daniel de Prado și cu alții care au îndrăznit să pună sub semnul întrebării învățăturile rabinilor.

Eliberându-se de “robia” din Peninsula Iberică și adunându-se în Ierusalimul din Olanda, maranii au trăit experiența unei mântuiri și au primit convingerea că mântuirea poporului evreu este o posibilitate reală, care ar putea avea loc încă în timpul vieții lor. În anii următori ei și-au învestit energia în propriul Ierusalim în exil, simbolizat de splendida Sinagogă Portugheză inaugurată în 1675, un simbol al Amsterdamului până în zilele noastre.

Eva Grosz