De curând am vizionat un reportaj de televiziune despre sărbătoarea de Hanuka de la Cluj[1] și filmul mi-a trezit niște amintiri nostalgice.

M-am angajat la școala din Timișoara în toamna anului 1972. (Doamne, au trecut 50 de ani!) Școala Profesională a fost înființată în 1951, prin unirea fostei Școli ORT (o școală de recalificare a adulților care din cauza războiului nu învățaseră meserie și care a funcționat în clădirea fostului Liceu Israelit) cu Școala de Surdomuți. Aşa s-a întâmplat că majoritatea maiștrilor instructori și unii profesori erau evrei.

În decembrie 1972, de Hanuka, aud o discuție:

– Azi la templu va veni Mitropolitul.

Am făcut ochii mari și asta a fost remarcat, căci m-au întrebat:

– Cum, nu știi că în fiecare an, de Hanuka, mitropolitul vine la noi la templu?

Nu. Nu știam. Nu era chiar „în fiecare an”. Acest obicei fusese introdus cu câțiva ani înainte de regretatul Mitropolit Nicolae Corneanu, bun prieten al Prim-rabinului Neumann, și el s-a permanentizat. De fiecare dată, predica ținută în fața comunității evreiești începea cu cuvintele: „Iubiți frați întru Dumnezeu Tatăl…” Nu a fost o excepție. O dată pe an mitropolitul făcea câte o vizită asemănătoare la domul catolic și la unele culte protestante, ba chiar și la unele neoprotestante. Astfel nu a fost o surpriză pentru nimeni când, în ianuarie 1990, a înmânat în mod solemn cheile fostelor biserici greco-catolice preoților acestui cult. Nu e de mirare că mai mulți ierarhi, în frunte cu Bartolomeu Anania, nu numai că l-au criticat, dar au declanșat împotriva lui o adevărată cruciadă. Ultimii săi ani și i-a petrecut într-un fel de „arest la domiciliu”, nefiind lăsat nici măcar să asiste la slujbele religioase de la catedrală.

O altă amintire datează din 1999, când Primăria Timișoarei i-a decernat Mitropolitului Nicolae titlul de „Cetățean de onoare”. Ceremonia a fost transmisă integral de o televiziune locală. Cuvântările ținute de autorități foloseau obișnuita „limbă de lemn”, repetând la infinit că noi, orașul, „îl cinstim pe Mitropolitul Nicolae” dându-i acest titlu. Din spatele sălii s-a ridicat o mână, cerând să ia cuvântul. Era Prim-rabinul Neumann, un orator desăvârșit, care a început cu o frază șoc: „Cred că aici facem o mare greșeală”. Sala a înmărmurit. Atunci a rememorat prima vizită a mitropolitului la templu, făcută cu mulți ani în urmă. După o discuție personală între cei doi, mitropolitul l-a întrebat:

– Dacă vin și eu deseară, mă primiți?

– Bine înțeles! – i-a răspuns prim-rabinul, dar nu a crezut nicio clipă că mitropolitul va veni cu adevărat.

Seara, la ora stabilită, rabinul a început să rostească primele cuvinte ale rugăciunii, conform ritualului. „Deodată, ușile templului s-au deschis, lumina de afară a pătruns și a intrat în templu OMUL LUI DUMNEZEU!!!”. (Am crezut că plesnește ecranul televizorului!) După ce a făcut o trecere în revistă a meritelor mitropolitului, rabinul a încheiat: „Nu noi îl cinstim pe Mitropolitul Nicolae dându-i acest titlu, Dumnezeu ne-a dat nouă cinstea de a trăi în aceeași perioadă în care a păstorit Sfinția Sa!”

Gheorghe Moldovan

---

[1] https://www.youtube.com/watch?v=JHxSBZY9ZaI