În 1942 revista YIVO Bleter din New York a lansat un concurs pentru cea mai bună istorie a unui imigrant. Cea a lui Jacob Finkelstein a fost premiată, fiind apoi publicată în septembrie 1945.  Aceasta a devenit una din puținele surse istorice (poate singura) care documentează emigrarea masivă a evreilor din România spre America, pe jos, în primii ani ai secolului XX.

Scriitoarea canadiană Jill Culiner, ea însăși nepoata unui evreu care a părăsit Ucraina pe jos, a găsit relatarea lui Finkelstein, a tradus-o din idiș în engleză și a luat-o ca punct de plecare pentru o călătorie în România și pentru cartea ei Finding Home: In the Footsteps of the Jewish Fusgeyers (În drum spre casă: pe urmele drumeților evrei).  Îi mulțumesc colegului nostru Ilia Ehrenkranz că mi-a atras atenția asupra acestei cărți.  Și eu o recomand cu căldură.

Jacob Finkelstein s-a născut în 1878.  A urmat școala elementară religioasă (heder) în orășelul Căușeni din sudul Basarabiei, apoi și-a făcut ucenicia la un fierar.  Fiind amestecat într-o încăierare, a fost nevoit să fugă; a trecut clandestin granița în România și s-a stabilit la Bârlad.  Iată povestea relatată de el însuși.

Amintirile unui drumeț evreu din România

(Fragmente)

de Jacob Finkelstein

BÂRLAD

La început [când am venit în România] am găsit de lucru și am câștigat destul de bine.  Dar în 1898 și 1899 au început problemele; viața evreilor a devenit intolerabilă.  Nu mai aveau niciun mijloc de a-și câștiga existența.  În anii 1890 a început un val de agitație antisemită la care participa și guvernul.  Agitatorii țineau discursuri incendiare și de fiecare dată mitingurile se încheiau cu o paradă însoțită de strigăte „Evreii la Palestina!”  În timpul demonstrațiilor evreii se încuiau în case de frica unui pogrom.

În asemenea împrejurări nu e de mirare că evreii au început să părăsească România.  Unii plecau în Eretz Israel, alții în Argentina.  La Paris era un comitet care – contra cost – îi trimitea pe evrei la Eskișehir, în Turcia, cu promisiunea că vor primi pământ, ceea ce însă nu s-a materializat.  Cei mai mulți voiau să plece în America, să fie liberi să muncească, să studieze, să facă ce vor.  Dar cum să ajungă acolo?  Majoritatea nu-și puteau permite cheltuielile drumului.

La Bârlad funcționa un club al tineretului evreiesc, unde mergeam și eu.  Uneori făceam teatru de amatori, iar câștigurile le foloseam pentru a-i ajuta pe nevoiași.  Când a început agitația antisemită, ne-am sfătuit ce era de făcut.  Cei mai mulți dintre noi erau meșteșugari cu experiență, dar fiind evrei nu găseau de lucru.  După lungi discuții am înțeles că singura soluție era să plecăm în America.  Dar cum??

„Ascultați,” a spus președintele nostru.  „Am eu un plan.  O să mergem pe jos, din sat în sat, și o să dăm spectacole, până când o să ajungem la un port.  Sper să primim ajutor și de la comunitățile pe care le vom întâlni în cale.”

Am rămas cu toții cu gura căscată.  Ideea era atât de simplă!  Cum de nu ne-am gândit la ea mai demult?

Curând ne-am apucat de treabă.  Am pregătit un spectacol care ne-a adus un câștig de 1000 de franci.  Oamenii erau bucuroși să ne ajute, știau că și noi îi ajutam pe alții.  Orice bărbat tânăr care dorea să ni se alăture era primit în schimbul unei sume de 20 de franci.  50 de tineri s-au înscris și iată, aveam un capital de 2000 de franci.  Grupul nostru era compus din 75 de flăcăi și trei fete.

Prima problemă a fost să obținem pașapoarte, mai ales că majoritatea dintre noi ar fi trebuit să meargă la armată.  Dar în România mita era la ordinea zilei; funcționarul responsabil ne-a dat de înțeles că pentru 500 de franci de persoană vom primi pașapoarte fără nicio dificultate.  Am plătit și totul s-a aranjat.  Apoi am cumpărat o căruță și un cal – chiar dacă nu aveam mare lucru, n-am fi putut merge tot timpul cu rucsacul în spinare.  Am acoperit căruța cu un coviltir impermeabil.  Ne-am adunat bruma de lucruri pe care le aveam și ne-am pregătit de drum.

Am ținut încă o ședință pentru a stabili regulile drumului.  Conducătorul nostru și cele trei fete (erau trei surori care aveau doi frați în grup) urmau să ne-o ia înainte cu căruța, să ne anunțe venirea și să facă pregătirile necesare.  Am ales și un căpitan de marș, un tânăr care fusese gornist în armată.  Toți trebuiau să se poarte corect și să-i urmeze ordinele, pentru a nu se pierde de grup.  Șeful putea scoate bani din fondul comun pentru cheltuielile curente, restul a fost depus la bancă.  Am stabilit ruta prin Tecuci până la Predeal, unde era granița cu Ungaria.  Plecarea a fost fixată pentru ultima duminică din aprilie.

În ziua stabilită ne-am adunat cu toții în piața centrală a orașului.  Purtam pălării, pulovere calde și opinci din piele netăbăcită, legate cu nojițe până la genunchi – opincile sunt foarte ușoare și rezistente.  Aveam un „Cântec al drumeților” și broșuri în limba română și în idiș în care declaram că cetățenii țării ne tratau ca pe niște fii vitregi și de aceea eram nevoiți să plecăm.  Un student pe nume Ginsberg (care nu a venit cu noi) ne-a tipărit broșura – mai târziu am făcut bani buni vânzând-o prin așezările prin care am trecut.  Cheltuielile tiparului au fost acoperite de cetățeni din Bârlad care ne sprijineau. 

Ajungând la punctul de plecare, am fost uluiți: piața era plină de lume, abia am reușit să ne strecurăm prin mulțime.  În căruță am găsit pături și corturi primite în dar de la negustori.  Tinichigiii ne-au făcut un ceaun, un fel de samovar, și ne-au dat cești și lanterne.  Brutarii ne-au adus plăcinte, băcanii ne-au dat alimente, cârnați, conserve și fructe.  Aveam hrană din belșug până în orașul următor.

Apoi s-au ținut cuvântări.  Vorbitorii au fost și evrei și creștini.  Toți ne-au urat noroc.  Păreau foarte emoționați.  Conducătorul nostru a citit o poezie. 

Când cuvântările s-au încheiat, gornistul a dat semnalul și marșul a pornit.  În frunte era gornistul, urmat de doi stegari, purtând tricolorul românesc și steagul alb-albastru.  Noi ceilalți, simpli soldați, mergeam încolonați câte patru și căruța încheia alaiul.  Așa am mărșăluit până la ieșirea din oraș, unde ne-am oprit să ne luăm rămas bun de la părinți, frați și surori.  Cu greu ne-am desprins din brațele lor și am început marșul care avea să facă senzație în întreaga țară.

DE LA BÂRLAD LA TECUCI

Ne-am oprit înainte de căderea nopții și am ridicat corturile.  Câțiva au adus apă și am făcut ceai, alții au pregătit cina.  Am mâncat și ne-am culcat.  Doi au rămas de pază, până când au fost schimbați.  Dimineața unii s-au plâns că sunt obosiți și îi dor picioarele, dar după o masă bună au pornit și ei la pas voinicesc.  După trei ore căpitanul a dat semnal de popas.  Ne-am odihnit puțin, apoi ne-am continuat drumul.

Prin sate, țăranii se zgâiau la noi, ridicând din umeri.  Ce i-o fi apucat pe jidani?  Așa ceva nu s-a mai pomenit!  Într-un sat am avut o surpriză plăcută.  Țăranii ne-au primit frumos și ne-au adus de-ale gurii: ouă, brânză, mălai și câteva sticle de vin. 

Pe drum am întâlnit și un țăran evreu.  Și el și soția lui au izbucnit în lacrimi la vederea noastră.  Vai de capul evreilor, dacă au ajuns să rătăcească din loc în loc ca țiganii!  Ei ne-au adăpostit peste noapte, ne-au dat cina și micul dejun.  Oameni simpli dar inimoși – Moritz și Miriam Leibovici.

TECUCI

Miercuri seara am ajuns la primul oraș – Tecuci.  Nu voiam să intrăm îi oraș atât de târziu, așa că am înnoptat în corturi și a doua zi dimineață am trimis doi emisari să ne anunțe sosirea.  La întoarcere ne-au povestit că eram așteptați cu nerăbdare.  Ziarul local urma să scrie despre noi.  Sala teatrului ne stătea la dispoziție și toate biletele fuseseră deja vândute.

Localnicii ne-au ieșit în întâmpinare.  Cu cât ne apropiam, erau tot mai mulți și când am intrat în oraș s-a adunat atâta lume, încât cu greu ne-am croit drum printre ei.  Erau și evrei și creștini, toți erau curioși.  Ne-au dus în clădirea școlii Talmud Tora.  Într-o sală erau mese întinse și doamnele din protipendada orașului ne-au servit prânzul.  Apoi cetățenii înstăriți ne-au găzduit în casele lor.

Sâmbăta am dat un spectacol care s-a dovedit un succes atât artistic, cât și financiar.  Oamenii erau uimiți că un grup de amatori era în stare să dea așa un spectacol.  Am jucat Madly in Love și am câștigat aproape 800 de franci.  Doi bărbați s-au îngrijit de noi în mod special și ne-au dat și bani: Kaufman din Bârlad și Moritz Heskel din Tecuci.  Mai târziu au venit și ei în America.

Duminica ne-am adunat din nou în clădirea școlii.  Oamenii ne-au adus merinde din belșug.  Le-am pus în căruță, apoi au fost cântece și cuvântări.  La plecare am aflat că și la Tecuci se organiza un grup de Fusgeyer.  Noi eram deschizătorii de drum și mai târziu s-au organizat multe alte grupuri, în toate orașele din România.

IVEȘTI

Următoarea oprire am făcut-o la Ivești, un orășel cu 150 de familii evreiești.  Am pregătit un spectacol, dar când ne era lumea mai dragă, scena improvizată s-a dărâmat, așa că până la urmă s-a organizat un bal și am dansat până în zori.  În continuare am trecut prin multe sate și două gări, Drăgănești și Barcea, totul fără incidente.  Între timp apăruserăm în toate ziarele și țăranii se holbau la noi ca la urs.  Părerile erau împărțite: unii erau prietenoși, alții arătau o dușmănie vădită.

FOCȘANI

Am ajuns pe o culme de pe care se vedea orașul.  Ne-am oprit, cu gândul că cineva o să ne iasă în întâmpinare.  După vreo oră am văzut o căruță care se îndrepta spre noi.  În ea se aflau doi emisari din oraș și șeful nostru care ne-o luase înainte ca să ne anunțe sosirea.  Ne-au spus că orășenii ne așteaptă cu mare nerăbdare.  A doua zi, sâmbătă, urma să dăm spectacol.  Mulți meșteșugari ne-au invitat să dormim la ei.  Ca de obicei, bunul nostru renume ne-o luase înainte.  Ne-am încolonat și am pornit în marș.

Încă înainte de a ajunge ne-am uitat mirați unii la alții: a mai rămas cineva în oraș??  Mulțimea care ne aștepta era și mai mare ca la Tecuci.  Erau și evrei, și creștini și chiar mai mulți ofițeri.  Toți erau gătiți ca pentru bal.  Se vedeau trăsuri elegante.  Oriunde trecea coloana noastră, lumea se înghesuia să ne salute.  Un student evreu pe nume Kelman a făcut câteva sute de franci din vânzarea broșurilor și a cântecelor noastre.  Un reporter român ne-a promis că va scrie despre noi la gazetă.  Pe scurt, ni s-a făcut o primire de zile mari.

Am ajuns în centru.  În curtea sinagogii ne așteptau mese întinse și am fost serviți de cele mai frumoase fete din oraș.  Care mai de care voia să aibă un Fusgeyer ca oaspete.  Un om care nu avea destul loc a închiriat câteva camere de hotel ca să ne găzduiască.

Sâmbătă seara am dat spectacol.  A fost un succes fenomenal, aplauzele nu mai conteneau.  Mulți spectatori erau creștini.  Nu-și închipuiau că niște simpli amatori vor face un spectacol atât de reușit.  Seara aceea ne-a adus 1000 de franci.

Duminică dimineața ne-am adunat lângă căruța cu bagaje.  Acolo ne aștepta reprezentantul comunității evreiești din oraș, Iulovici, cu încă câțiva oameni.  Ne-au adus merinde de drum, fructe și vin.  La plecare se adunase atâta lume, încât abia ne-am croit drum prin înghesuială.  Parcă erau și mai mulți decât cei care ne ieșiseră în întâmpinare!  Unii mai tineri ne-au însoțit până la Milcov și ne-au povestit că și ei organizează un grup de Fusgeyer.

TÂRGU CUCULUI

După patru sau cinci ore de drum am ajuns în Târgu Cucului [azi Dumbrăveni], unde locuiau zece familii evreiești.  Toți au ieșit în calea noastră, bucuroși că i-am onorat cu o vizită.  (Citiseră deja despre noi în ziar.)  Nu mai știau cum să ne răsfețe.  Ne-au dus la o casă mare, unde ne-am spălat.  Ne-au omenit cu țuică și cu murături.  Din păcate nu ne pregătiseră mâncare de prânz, pentru că nu știau dacă venim.  Dar femeile s-au pus pe treabă, le-au ajutat și câțiva bărbați, și în câteva ore au pregătit așa un ospăț, că n-am fost în stare să-l terminăm.  Am petrecut la ei o seară de neuitat.

Pe la ora zece au sosit doi emisari de la Râmnicu Sărat – următoarea noastră destinație.  Fuseseră anunțați că vom petrece noaptea la ei, oamenii ieșiseră cu mic, cu mare, în întâmpinarea noastră, dar după câteva ore de așteptare zadarnică, s-au întors la casele lor.  Cei doi și-au închipuit că ne vor găsi în Târgu Cucului și așa a și fost.

(Va urma)

Hava Oren