În ultimele zile, în Israel asistăm la o atmosferă încărcată. Nu toți cetățenii sunt dispuși să accepte noul guvern. Uneori în mod justificat, alteori nu. Dar nu are importanță, fiecare cu părerea lui. Unii au afirmat că ar fi un guvern ultra religios, din cauza acordurilor de coaliție cu partidele religioase și ultra religioase, dar Primul Ministru, domnul Benjamin Netanyahu, e un liberal. Alții au spus că ar fi un guvern care va discrimina comunitatea homosexualilor și a lesbienelor, dar președintele Knessetului este domnul Ohana, un homosexual. Alții au afirmat că ar fi un guvern bazat pe Mafia, deoarece fostul ministru de Interne și al Sănătății, domnul Aryeh Deri, a fost acuzat de o fraudă fiscală, dar el a fost demis din funcție de către primul ministru, în urma deciziei Tribunalului Suprem. Mulți oameni se tem de reforma sistemului judiciar propusă de ministrul Justiției, domnul Yariv Levin. Au avut loc demonstrații din acest motiv, unii afirmând că alegerea judecătorilor de către deputați și nu de către alți judecători ar însemna sfârșitul democrației israeliene. Partea adversă a răspuns că dimpotrivă. Dispute au avut loc și în privința conținutului funcției consilierului juridic al guvernului, dacă el (sau ea) trebuie să fie numai un consultant, așa cum este definită această funcție, un funcționar superior care să fie consultat de cei aleși de cetățeni pentru a conduce statul, sau să fie cel (sau cea) care să ia decizii juridice și politice în locul lor. Discuțiile au degenerat în conflicte între deputații membri ai coaliției guvernamentale și cei din opoziție, asupra caracterului democrației – și, din păcate, au atras și strada. Unii oameni afirmă că democrația este regimul majorității, iar actualul guvern are o majoritate parlamentară, fiind ales de majoritatea alegătorilor. Pe de altă parte, membrii opoziției politice afirmă că democrația nu ar fi numai regimul majorității parlamentare și – din nenorocire – s-au auzit și câteva voci care îndemnau la răscoală sau chiar la război civil. Ferească Dumnezeu, să sperăm că așa ceva nu se va întâmpla! Oricum și orice ar fi, să sperăm că în țară va fi pace civilă, că Statul Israel va continua să fie democratic, reformele vor fi justificate și acceptate de tot poporul, iar unitatea lui va fi refăcută. Altfel, ele nu pot servi interesului public.

În acest cadru mi-a atras atenția un caz care mi s-a părut neobișnuit și m-a întristat. O persoană – nu s-a putut identifica cine – a decis să protesteze împotriva primului ministru Benjamin Netanyahu în mod indirect, cerând intervenția tatălui său. Și întrucât tatăl premierului, profesorul universitar Benzion Netanyahu (1910-2012) nu mai este în viață, persoana respectivă a găsit o „soluție”: să scrie o scrisoare în care să-l critice pe fiu și să o pună pe piatra de mormânt a tatălui. Personal, am fost consternat. Nu știu dacă acest fapt echivalează cu profanarea mormântului; poate da, poate nu. Dar este o rușine că cineva a putut să aibă o asemenea comportare, care echivalează cu lipsă de respect față de un decedat, un om din altă generație, ale cărui merite sunt incontestabile. Este interzis din punct de vedere moral să ne jucăm cu memoria unui decedat, unui om care demult nu mai este printre noi. Orice părere ar avea cineva asupra fiului, care de fapt are meritele lui și a fost ales în conducerea statului de majoritatea alegătorilor, nimeni nu are voie să-l amestece pe tatăl său decedat, pe care probabil că nici nu l-a cunoscut. Adaug că o asemenea atitudine nu a apărut acum, ci doar s-a extins. În urmă cu circa o lună și jumătate a apărut un articol îndreptat de facto împotriva lui Benjamin Netanyahu, dar înlocuit de un atac postum la adresa tatălui său, care era prezentat ca vinovat de tragedia vasului Altalena în 1948, deoarece ar fi recomandat și permis trimiterea de armament pe acest vas. Ba chiar mai mult decât atât, era minimalizată valoarea lui de istoric, recunoscută în întreaga lume – atac postum la persoană, în locul unui atac la persoană îndreptat împotriva cuiva în viață. Am fost consternat. Mi-am amintit și de faptul că, în urmă cu circa zece ani, cu același scop, a fost prezentat negativ fratele primului ministru, Yonatan Netanyahu (1946-1976), ofițer în Armata de Apărare a Israelului, căzut eroic la Entebbe în 4 iulie 1976 pentru a salva pasagerii din avionul companiei Air France, răpit de teroriști și deturnat spre aeroportul din capitala Ugandei, condusă atunci de dictatorul Idi Amin. Oare ce va urma? Va continua acest sistem de profanare a memoriei unor persoane decedate pentru atacarea persoanelor în viață, extinzând și mai mult prezentarea negativă a decedaților? Sau chiar se va trece de la violență verbală la violență fizică, la profanare reală de morminte?

Adaug încă ceva: la o demonstrație împotriva premierului Benjamin Netanyahu, cineva a adus steagul palestinian, iar altcineva l-a comparat pe primul ministru al Israelului cu Hitler, iar guvernul și Statul Israel condus de el, cu Germania nazistă – ceva mai grav chiar decât incitarea la rebeliune. Cum se poate așa ceva? Nu știu cine sunt acești oameni, dar cred că asemenea atitudini trebuie să înceteze imediat. Altfel, să nu ne mirăm de atitudini antisemite de tot felul, pe mapamond.

Doamnelor și domnilor, vă conjur, nu mai faceți asemenea gesturi și nu mai spuneți asemenea vorbe. Fie că aveți atitudini de stânga extremă, fie că aveți atitudini de dreapta extremă, trebuie să respectați pe ceilalți, chiar dacă nu sunteți de aceeași părere cu ei. De asemenea, dacă vorbiți de democrație, trebuie să o și respectați. Da, democrație nu înseamnă numai regimul majorității, ci și respectul față de minoritate, dar fără violență verbală și fără amenințare cu violență fizică, fără profanarea memoriei unor persoane decedate, în scopul satisfacerii unor interese de moment, fără folosirea unor cuvinte insultătoare și fără „adaptarea” unor tragedii din alte vremuri de către oameni care nu le cunosc decât din lectură – iar unii nici măcar atât. Aceste lucruri pot avea consecințe grave, nu numai pentru perioada în care trăim, ci și în viitor. Să nu ne jucăm cu cuvintele, cu istoria, cu memoria unor decedați, minimalizând intelectuali și eroi israelieni din alte generații, oameni care și-au închinat viața și chiar și-au jertfit-o pentru construirea țării.

Și, pentru că am vorbit despre profesorul Benzion Netanyahu (Milikowsky), a cărui personalitate cineva și-a permis s-o minimalizeze și să se atingă de mormântul lui, adaug câteva informații despre el. Născut la Varșovia la 25 martie 1910, fiu al rabinului Nathan Milikowsky, imigrat în Palestina mandatară cu familia în 1920, a fost lider sionist revizionist laic. A studiat istoria la Universitatea Ebraică din Ierusalim. A fost editor al ziarelor ebraice revizioniste Betar și HaYarden. În 1940 a plecat la New York, pentru a fi secretarul lui Zeev Jabotinsky. Și-a dat doctoratul la Universitatea Dropsie din Philadelphia, îndreptându-se spre istoria evreilor din Spania medievală. A crezut în ideea Ereț-Israelului mare și s-a opus planului de împărțire adoptat de ONU la 29 noiembrie 1947. A revenit în Israel, unde a fost unul din editorii Enciclopediei Ebraice, împreună cu profesorii Joseph Klausner, mentorul lui – și Yeshayahu Leibowitz. Neputând face carieră academică, a plecat în SUA, revenind la Colegiul Dropsie, apoi trecând la Universitatea din Denver și după aceea la Universitatea Cornell din Ithaca, de lângă New York. După căderea eroică a fiului său Yonatan (Yoni) la Entebbe, în 1976, a revenit în Israel. Scrierile sale academice de istorie a evreilor din Spania medievală și a Inchiziției spaniole sunt considerate printre cele mai importante și au apărut în ebraică, engleză și spaniolă, unele și în alte limbi. Datorită acestor studii este considerat unul din cei mai mari istorici evrei din secolul XX. Am avut norocul și plăcerea de a-l cunoaște personal, la Biblioteca Națională a Israelului, când i-am cerut o consultație istorică și bibliografică, pe care mi-a dat-o bucuros. Era prietenos, îi încuraja pe cei interesați să înainteze pe ogorul cercetării istorice. A încetat din viață la Ierusalim, la 30 aprilie 2012, la vârsta de 102 ani. Un cuvânt pios în memoria lui, precum și în memoria fiului său Yonatan.     

Și succes guvernului Israelului, pentru binele întregii țări, al tuturor locuitorilor ei, atât susținătorii partidelor din coaliție, cât și ai celor din opoziție. Respect pentru oameni, pentru persoane decedate, pentru noi înșine, dragi prieteni!

Lucian-Zeev Herşcovici