2023. Un ianuarie total atipic, departe de numele de Gerar care îl caracteriza cu ani în urmă când, împreună cu colegii de școală, ne întreceam cu săniile în curtea Castelului Huniazilor, sau pe dealul dintre restaurantul Corvinul și piațeta din fața teatrului, ori de primul meu an de facultate, când mi-au înghețat genunchii la propriu, alergând între căminul 8, la care stăteam, și sala de disecții a catedrei de anatomie și laboratoarele catedrei de biochimie de pe strada Pasteur din Cluj.

Acestui ianuarie, cu zile când însorite, când înnorate și ploioase, dar fără pic de zăpadă, i se potrivește mai degrabă titlul cântecului în mare vogă din perioada mai sus pomenită – E primăvară în ianuarie. Cântecul era, de fapt, o izbucnire de fericire a unei inimi îndrăgostite, minunat răspândită în eter de vocea caldă a lui Luigi Ionescu.

Cele de mai sus sunt un preambul potrivit pentru subiectul pe care îl voi aborda, despre legătura dintre gerul lunii ianuarie și căldura inimii ce iubește.

Suntem în preajma zilei 27 ianuarie, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului și în mintea mea se amestecă imagini legate de povestirile despre viața din lagăr cu imaginea unor versuri de dragoste așternute pe niște foi îngălbenite de vreme, recent descoperite, dar şi cu imaginea tatălui meu (de lângă care nu poate lipsi cea a mamei).

În anii 1940, tată meu, Tiberiu Neumann, care locuia la Alba Iulia, a fost concentrat într-un detașament de muncă obligatorie în Basarabia, la săpat tranșee și a strecurat câte ceva din cele trăite de el acolo, în acel ianuarie geros, în care târnăcopul i se rupea, pur și simplu, în pământul înghețat. Mai povestea și despre mâncarea pe care o primeau în străchini de lut, ”curățate” în prealabil cu saliva celor care o aduceau. Dar în mod cu totul deosebit mi-a rămas în minte întâmplarea legată de participarea lui la salvarea vieții tovarășilor de suferință.

Întâmplarea cu pricina s-a petrecut într-o perioadă când, sub pretextul unei epidemii de febră tifoidă, detașamentul de muncă a fost programat pentru o ”imunizare” cu un vaccin care s-a dovedit expirat și căruia primul injectat i-a căzut victimă. Tata, care a lucrat în farmacie și era oarecum familiarizat cu produsele de acest fel, a intervenit pe lângă medicul venit să efectueze această acțiune, oferindu-se să-l ajute în administrarea vaccinului şi sugerându-i totodată soluția: o simulare a administrării vaccinului expirat, înlocuit fiind cu apă distilată. Medicul, un om de omenie, a fost de acord. Tata l-a asistat, înlocuind conținutului siringii încărcate cu ser şi împiedicând în acest fel sfârșitul prematur, în masă, al celor oricum condamnați la chin și suferință.

Se pare că tatăl meu a îndurat ceva mai uşor toate greutățile din lagărul de muncă, cu gândul la tânăra lui soție, mama mea, rămasă acasă, prinsă și ea în plasa nenorocirilor declanșate de prigoana împotriva evreilor. Dorul de ea i-a călăuzit mâna să aștearnă pe hârtie, în clipele de răgaz, cuvinte de dragoste.

Nu știu când și cum au ajuns ele în posesia mamei, dar ea le-a păstrat cu grijă, alături de o poză a tatei, împreună cu alte versuri dedicate ei înainte și după căsătorie, iar eu am dat nu demult peste această cutie cu amintiri și am simțit nevoia să împărtășesc și altora emoțiile mele

Versurile au fost scrise în limba maghiară. (Părinții mei s-au născut în Transilvania înainte de 1918 și instruirea lor a început în această limbă; pentru mine limba maternă a fost deja româna.)

Pentru că aș dori ca ecoul acestor versuri să vibreze, sper, în cât mai multe suflete, am încercat împreună cu Inke Marmor, o prietenă dragă, căreia îi mulțumesc din sufletul plin de recunoștință, să traducem aceste rânduri cât de fidel posibil, dându-le în același timp o formă versificată. Sper ca părinții mei să îmi ierte imixtiunea și aroganța de a schimba poate puțin forma, dar nu și conținutul.

Atașez copia foilor originale îngălbenite de vreme, pentru cei care vor și pot să le citească, precum şi traducerea în limba română. Poeziile nu sunt datate, dar încercând să le aranjez în ordine cronologică, ghidând-mă după conținut, am decis să încep cu cele legate de subiectul articolului, versurile ce par a fi scrise acolo, în Basarabia, în timpul concentrării în lagărul de muncă forțată. Apoi am adăugat versurile dedicate mamei mele înainte și imediat după căsătorie.

Pentru Rozica, din Basarabia

Departe de tine, atât de departe,

Trăiesc doar cu gândul la tine.

În casa neprietenoasă

Mă macină dorul de tine.

Oricât de amărâtă mi-e soarta,

Am totuşi o consolare

Ochii strălucitori ai soţiei,

Care şi ea mă aşteaptă.

Te iubesc, te ador şi aştept cu nesaţ

Să te revăd, să te cuprind cu al meu braţ.

Din îmbrăţişarea-mi fierbinte nu te-aş mai lăsa

Dumnezeu e bun şi, sigur, ne va ajuta

Să fim împreună mereu.

În faţa ochilor mei mi-apare acum

Chipul tău drag şi lacrimile-mi şiroiesc;

Inima-mi bate tare, tâmplele-mi zvâcnesc,

Şi sufletu-mi zboară la tine

Ca să te mângâie această mare iubire!

Noaptea-n vise, ziua-n gânduri

Noaptea în vise, ziua în gânduri

Doar tu luminezi, dragostea mea.

Număr minute şi ore şi zile

Şi mă-ngrozesc cât de greu trec.

Ziua trece-anevoie în lipsă-ţi.

Cu tine alături zbura-ntr-o clipită.

Mâna ta delicată o simt în a mea mână

Şi fiinţa ta dragă e-n preajma mea.

Gândul la tine mă fericeşte;

Soarele în mine străluceşte

Dar, vai, mă trezesc la realitate

Şi inima-mi de durere se strânge.

Eşti departe, atât de departe de mine

Şi cine poate şti

Când ne vom reuni?

După amiaza

E după amiază,

Durerea tristă-şi făcu cuib pe fruntea mea;

Gândurile aleargă nebune în mintea-mi tensionată

Iar sufletu-mi e-n zbor înspre odaia ta.

Poate şi la masă stai,

Citind scrisoarea mea a treia oară

Şi, poate, sufletu-ţi în zbor spre mine

Cu al meu suflet s-a întâlnit deja.

După amiază,

Sunt trist, de tine atât de departe;

În loc de poza ta, scot talismanul tău

Şi între lacrimi fierbinţi îl recitesc mereu:

O dată, de două, de trei ori,

Cerând Domnului spre tine să mă-ndrepte,

Prin viu grai să îţi pot spune, fericit:

« Azi e duminică după amiază, dragă! »

Sărbătoarea mea eşti tu (Gâza mea dragă)

Azi e duminică, după amiază,

Zi de odihnă după o săptămână.

Cerul albastru îmi pare mohorât

Iar soarele e trist şi-ntunecat

În sat răsună muzica;

Cu mic, cu mare, ba chiar şi „concentraţii”

S-au adunat la horă.

Alţii petrec la Roman.

Azi e duminică, după amiază,

Toţi caută să petreacă.

Eu singur stau trist în casă;

Unica-mi distracţie se află doar acasă.

Îmi culc faţa în palma mâinii stângi

Iar dreapta-mi e cu pumnul strâns.

De ce mă pedepseşte cruda soartă

Carpaţii între noi punând piedică?

Azi e duminică după amiază

Şi aş privi la fotografia ta,

Dar vai, eu poza n-o mai am la mine.

Cadou va fi pentru cea din inima mea.

Va fi mărită, colorată, minunată,

Cum a crescut iubirea noastră în anul laolaltă;

Şi-n anul în care prea mult am fost departe

Mereu mi-ai fost în gând şi nu în altă parte.

Plecarea

Bucurie, veselie, nemăsurată fericire!

Plecare! În sfârşit se-ntâmplă!

Cel mai încântat pe-acest pământ,

Acasă voi fi, pe insula-mi de fericire!

Toţi beau, petrec şi cântă,

Doar eu, stingher, în gând cu soaţa mea,

Căci băutura mea şi muzica-mi frumoasă

Există doar în preajmă-ţi, scumpa mea.

Presimt că şi tu simţi că mă apropii;

Cu bucurie mă aştepţi.

Aş vrea să zbor, grabnic s-ajung la tine

Să sorb sărutări de pe buzele-ţi fine.

Mult am suferit, am icnit, m-am chinuit,

Acum toate astea au luat sfârşit.

Pornesc la drum cu Domnul şi fericit

Din nou voi fi cu tine, dragostea mea, în sfârşit!

La final, iată și două obiecte păstrate în aceeași cutie, care vin să întărească ceea ce eu știam: până în ultima clipă a vieții, tata a adorat-o pe mama și mama i-a răspuns cu aceeași dragoste.

 

În cutie am găsit şi alte poezii dedicate mamei de tatăl meu, a căror poveste o voi relata într-un articol viitor.

Sulamita Socea