În 1942 revista YIVO Bleter din New York a lansat un concurs pentru cea mai bună istorie a unui imigrant și cea a lui Jacob Finkelstein a fost premiată, fiind apoi publicată în septembrie 1945.  Aceasta a devenit una din puținele surse istorice (poate singura) care documentează emigrarea masivă a evreilor din România spre America, pe jos, în primii ani ai secolului XX.

Jacob Finkelstein s-a născut în 1878.  A urmat școala elementară religioasă (heder) în orășelul Căușeni din sudul Basarabiei, apoi și-a făcut ucenicia la un fierar.  Fiind amestecat într-o încăierare, a fost nevoit să fugă; a trecut clandestin granița în România și s-a stabilit la Bârlad.  Continuăm publicarea traducerii relatării sale întitulate Amintirile unui drumeţ evreu din România, începute în numărul trecut https://baabel.ro/2022/12/pe-jos-spre-america-i/

RÂMNICU SĂRAT

Ne-am sculat la trei dimineața și am pornit la drum.  După trei ore am ajuns la un râu.  Ne-am oprit, am făcut cafea în samovar și am luat micul dejun.  În apropierea orașului noi ne-am oprit, iar cei doi emisari împreună cu șeful nostru și-au continuat drumul.  După câteva ore au venit după noi.

La intrarea în oraș ne-au oprit – nu puteam intra decât cu aprobare scrisă de la poliție!  La așa ceva nu ne așteptaserăm.  Între timp, în cartierul evreiesc lumea ieșise în stradă și ne aștepta nerăbdătoare.  După alte câteva ore a apărut o trăsură cu un comisar de poliție însoțit de doi funcționari.  Comisarul ne-a cerut să formăm un cerc, iar el s-a pus în mijloc și ne-a spus următoarele: „Am citit în ziar că plecați în America pe jos.  N-o să vă opresc.  România este o țară liberă și fiecare are dreptul să facă ce vrea, atât timp cât nu încalcă nicio lege.  Și pentru că nu am auzit că ați fi făcut ceva ilegal, vă las în pace.  Pe de altă parte vreau să fiu sigur că nu veți face nimic ilegal atât timp cât sunteți aici.  Întâi de toate trebuie să-mi dați pașapoartele și apoi cineva va trebui să garanteze că vă veți purta corect.”

I-am dat pașapoartele.  Nu aveam încotro.  Apoi s-a găsit unul, Filip Finkelstein, care avea un restaurant și era la cataramă cu poliția.  El ne-a fost garant.  În sfârșit comisarul ne-a permis să intrăm în oraș, dar cu condiția să nu ne facem remarcați, altfel ne confiscă pașapoartele.  A cerut și o listă a adreselor unde vom fi găzduiți.

După plan ar fi trebuit să rămânem în oraș mai multe zile, pentru că am sosit tocmai de 10 Mai, aniversarea încoronării regelui.  Ca în orice zi de sărbătoare, țăranii veneau la oraș, chefuiau și se îmbătau.  Evreii erau ocupați, nu le ardea de noi.  Iar noi stăteam în case pentru a nu ne face remarcați.  Abia în a treia zi am dat un spectacol și vineri dimineața am plecat.  Comisarul ne-a dat înapoi pașapoartele și ne-a urat drum bun.

BUZĂU

Următoarea noastră oprire a fost la Buzău, un oraș mare cu o populație evreiască numeroasă.  Evreii din oraș se țineau ușor „deasupra” celor din Moldova.  Buzău se află în Țara Românească.  Aici oamenii sunt mai bine educați și vorbesc o limbă română mai frumoasă.  Și dacă românii se consideră „aristocrați”, la fel și evreii!  Am fost foarte bine primiți.  S-ar putea spune că orașele se luau la întrecere care dintre ele ne va face o primire mai frumoasă.  La Buzău totul era mai îmbelșugat, și mâncarea, și casele în care am stat.  Unii dintre Fusgeyer chiar nu se simțeau în largul lor, prea era elegant totul.

Dimineața, Moritz Blumberg, președintele comunității, ne-a invitat la sinagogă – era foarte frumoasă și bogat ornamentată.  Acolo am dat un spectacol foarte reușit, atât artistic, cât și financiar.

Ca de obicei, la plecarea noastră s-a adunat o mare mulțime și am primit merinde de drum, dar aici a fost totuși ceva deosebit.  Dacă în alte locuri oamenii erau pur și simplu curioși, aici ne-au primit cu căldură.  Oamenii se sărutau, plângeau, țineau cuvântări înflăcărate.  Încă înainte de plecarea noastră a început să se organizeze un grup local de Fusgeyer după exemplul nostru și când noi am trecut granița, ei erau deja pe drum.

MIZIL

Am mers toată ziua, trecând prin multe sate.  Am înnoptat pe câmp.  A doua zi înainte de prânz ne-am apropiat de orășelul Mizil, unde trăiesc 10 – 15 familii de evrei.  Imediat ne-a ieșit în cale o persoană oficială care ne-a interzis să intrăm în localitate, altfel ne arestează și ne trimite înapoi de unde venim.  Nu avea rost să insistăm.  Am ocolit orășelul și nu am poposit decât la o distanță considerabilă.  Abia a trecut o jumătate de ceas și evreii din Mizil au venit spre noi.  Ne-au explicat că respectivul era un antisemit notoriu.  Ei ne-au adus merinde, i-au dat căpitanului 50 de franci și ne-au urat drum bun în continuare.

Între timp s-a pornit o ploaie torențială și noi ne-am adăpostit în corturi.  O trăsură cu doi bărbați și două femei s-a oprit lângă noi.  Unul dintre bărbați a coborât și ne-a întrebat cine suntem și unde mergem.  După ce i-am spus povestea noastră, el ne-a răspuns:  „Eu sunt român, dar nu sunt antisemit.  Din adâncul inimii deplâng situația care v-a făcut să părăsiți țara în care v-ați născut.  Duceți-vă cu Dumnezeu și regăsiți-vă libertatea pierdută.”

Contrastul dintre acel român și antisemitul din Mizil ne-a impresionat profund.  Omul a scos 50 de franci și i-a întins căpitanului, apoi ne-a rugat să așteptăm.  A plecat cu căruța în sat, s-a întors cu o grămadă de tutun și i-a dat fiecăruia câte un pachet.  Bineînțeles că i-am mulțumit.

URLAȚI

Când ploaia s-a oprit, am pornit din nou la drum și spre seară am ajuns la Urlați.  Curând am fost preveniți că și acesta este un orășel dușmănos față de evrei și era mai bine să-l ocolim – ceea ce am și făcut.  Ne-am adăpostit în corturi pentru că ploua din nou.

PLOIEȘTI

Dimineața, după câteva ore de marș, am ajuns la Ploiești, un oraș mare și bogat, cu o comunitate evreiască înstărită.  Am trimis doi emisari să ne anunțe venirea.  (Șeful nostru nu a făcut-o din timp, pentru că nu știa la ce oră vom ajunge.)  După câteva ore, delegația s-a întors împreună cu mai mulți oameni din conducerea comunității și cu un rabin.  Pentru noi, asta era o noutate.  Ne-au dus în localul unei școli de fete, unde am mâncat prânzul.  Era clar că mâncarea era strict cașer, pentru că rabinul a mâncat împreună cu noi.

Ni s-a făcut o primire frumoasă.  Am primit cazare și am stat în oraș o săptămână întreagă, pentru că tocmai era sărbătoarea de Șavuot.  Președintele comunității ne-a acordat o atenție deosebită.  Am dat și un spectacol.  Am adunat peste o mie de franci.  A fost un triumf!  Au luat cuvântul doi membri din conducerea comunității, cât și mai mulți creștini din înalta societate.  Am cântat și am mărșăluit cu entuziasm.

Președintele comunității era îngrijorat că am putea avea dificultăți la frontieră și ne-a spus că în acest caz trebuia să-l înștiințăm imediat, iar el va cere ajutorul fratelui său, care era rabinul șef din Budapesta.

CÂMPINA

Câteva ore după ce am plecat din Ploiești a început să plouă.  Drumul era mult mai greu, eram într-o zonă muntoasă.  Calul nu dovedea.  La urcuș împingeam căruța, iar la coborâș o țineam, ca să n-o ia la vale.  Când ploaia a contenit, ne-am oprit, am făcut ceai și am încercat să ne încălzim.  Am ajuns la Câmpina abia după căderea nopții.

În oraș locuiau cam 40-50 de familii de evrei.  Știau de venirea noastră, le-am telegrafiat din Ploiești, dar fiind deja târziu, credeau că vom veni abia a doua zi și nu ne-au pregătit paturi.  Ne-au luat la o școală de fete și neavând încotro, ne-am culcat pe jos.  Și totuși am dormit buștean, eram morți de oboseală după drumul de munte.

A doua zi dimineața, când eram deja gata de plecare, în jurul nostru s-a adunat o mulțime de lume.  Oamenii știau despre noi din ziar și ne-au rugat să mai rămânem o zi și să dăm un spectacol.  Am acceptat.  Spectacolul a fost un mare succes.

SINAIA

Drumul era anevoios, am avut mult de urcat și a plouat aproape tot timpul.  Cu chiu, cu vai am ajuns spre seară la Sinaia, reședința de vară a familiei regale.  Acolo trăiau și vreo 10-15 familii evreiești.  Ei ne-au făcut o primire călduroasă și ne-au dus în frumoasa clădire a comunității, unde ne aștepta cina.  Tot colo am și dormit.  În zori aveam de gând să pornim mai departe, dar ei ne-au rugat să mai rămânem o zi.  Am petrecut seara următoare împreună cu ei, cu cântece, dansuri și cuvântări și ei ne-au fost recunoscători.

PREDEAL

Dimineața am plecat din Sinaia și în cinci-șase ore de drum am ajuns la Predeal, unde era ultima gară înainte de granița cu Ungaria.  Noi am continuat până la graniță, dar nu ne-au lăsat să trecem.  Adică cum?  De ce?  „Este interzis de trecut granița pe jos, se poate trece numai cu trenul,” ne-a răspuns grănicerul.  Am telefonat la Ploiești.  Ni s-a spus să nu ne necăjim, totul se va aranja.

Tot așteptând la graniță, a apărut altă problemă: eram cu toții flăcăi vânjoși, cu poftă de mâncare pe măsură și banii erau pe terminate.  Eram la ananghie.  În orășel erau evrei, dar puțini și săraci; nici ei nu ne puteau ajuta.  I-am cerut șefului nostru să scoată niște bani de la bancă.  El a dat din colț în colț, întâi a fost de acord, apoi a refuzat.  N-am reușit să primim de la el un răspuns clar.  Apoi una din fete a zis că banii din bancă sunt ai ei.

„Ce-ți închipui?  Soră-mea și cu mine suntem nebuni să ne rupem bojocii jucând teatru pentru o ceată de vagabonzi?”

S-a dovedit că șeful nostru, pe care îl crezusem om cinstit, a hotărât – singur sau sub influența fetelor – să păstreze banii și să-i împartă cu ele.  Ce era de făcut?  Unii voiau să facă scandal și să cheme poliția.  Dar ceilalți, printre care eram și eu, nu i-au lăsat.  Tot planul nostru s-ar fi dus de râpă și am fi făcut de râs toată comunitatea evreiască din România.  Antisemiții scriseseră în ziare că povestea noastră era o farsă, că nu aveam nicio intenție de a părăsi țara și umblam numai din loc în loc cerșind.  Doar nu era să le dăm apă la moară!  Logica noastră i-a liniștit pe cei impulsivi; am strâns din dinți și am tăcut.  Mai târziu șeful s-a însurat cu una din fete.  Toți sunt demult pe lumea cealaltă…

Totuși pe unde să scoatem cămașa?  Am vândut calul și căruța și cu banii primiți am mai rezistat.  După trei-patru zile a apărut un domn din Budapesta și ne-a spus să ne pregătim de drum.  În aceeași zi am plecat cu trenul la Budapesta.  Cred că evreii din Ploiești au făcut un mare efort să ne ajute, chiar dacă pentru ei a însemnat o cheltuială serioasă.

***

Cei peste 300 km parcurși pe jos de Drumeții din Bârlad în cca o lună nu au fost lipsiți de greutăți.  Și totuși ei erau tineri vânjoși, cu condiția fizică necesară unui asemenea drum, nu trebuiau să care singuri bagajele, vremea era (relativ) bună, dar mai ales erau primii și aveau avantajul surprizei.  Dacă mai adăugăm și spectacolele pe care le-au dat, rezultatul a fost primirea entuziastă și sprijinul moral și material pe care l-au primit de la comunitățile prin care au trecut.

După cum relatează chiar Finkelstein, multe alte grupuri le-au urmat exemplul, dar acestea au călătorit în condiții mult mai grele.  Erau printre ei și familii cu copii, care nu erau obișnuiți cu drumul pe jos și nu odată răbdau de foame și erau nevoiți să înnopteze sub cerul liber.  Câte grupuri de Fusgeyer au fost nu se mai știe, dar se pare că mișcarea a continuat timp de vreo zece ani.  Asta nu înseamnă că toți emigranții au plecat pe jos, dar fenomenul a avut o amploare deosebită – istoricii au stabilit că între Războiul de Independență și Primul Război Mondial a emigrat cam o treime din populația evreiască a României.

Grupurile de drumeți din nordul țării treceau prin Bucovina și Galiția, de unde ajungeau la Hamburg.  Drumeții din Bârlad au continuat cu trenul / cu vaporul pe ruta Budapesta – Viena – Nürnberg – Frankfurt – Rotterdam – Londra – Liverpool și apoi peste Atlantic până la Quebec.  Trecând prin Europa, au devenit tot mai mult o povară pentru comunitățile evreiești din orașele de pe drum.  (Numărul evreilor imigrați în SUA între 1881 și 1910 a fost de aproape1,5 milioane!)  Aici au intervenit instituțiile de binefacere, ca de exemplu Jewish Colonisation Associaton, finanțată de baronul de Hirsch, care a plătit transportul, cazarea și hrana emigranților.  Companiile navale asigurau și ele dormitoare și cantine pentru emigranți în așteptarea îmbarcării.  Și totuși mizeria a fost incredibilă!

Odată ajunși la destinație, emigranții au descoperit că nici în America străzile nu erau pavate cu aur…  Antisemitism au găsit și acolo – doar că nu era atât de virulent ca cel pe care îl lăsaseră în urmă.  Mii și mii au rămas la New York într-o mizerie cumplită, muncind în condiții inumane în atelierele de croitorie.  Alții au cutreierat America în lung și în lat ca negustori ambulanți.  Alții, atrași de posibilitatea de a primi pământ, au întemeiat așezări agricole evreiești în Vestul Sălbatic al Canadei, unde au avut de înfruntat condiții extrem de grele.  Cu timpul, o mare parte dintre ei și-au deschis afaceri proprii, și-au trimis copiii la studii și au reușit să-și facă o viață mai bună.

Odată ajunși la destinație, emigranții au descoperit că nici America nu era raiul pe pământ…  Antisemitism au găsit și acolo – doar că nu era atât de virulent ca cel pe care îl lăsaseră în urmă.  Mii și mii au rămas la New York într-o mizerie cumplită, muncind în condiții inumane în atelierele de croitorie.  Alții au cutreierat în lung și în lat Statele Unite și Canada ca negustori ambulanți, sau lucrând la construcția de căi ferate, unii au întemeiat chiar așezări agricole evreiești.  Mai mult despre soarta lor în articolul următor.

Hava Oren