A fost odată ca niciodată…

“Un împărat!” vor spune imediat micii mei cititori.

Nu, copii, greşiţi. Odată ca niciodată a fost o bucată de lemn.

Nu era o bucată de lemn specială, ci doar un buştean obişnuit de stivă, din cei pe care i-ai pune în sobă sau în cămin ca să înteţeşti focul şi să-ţi încălzeşti odaia..

Aşa începe, cu o simplitate demnă de invidiat, una din cele mai îndrăgite povestiri scrise vreodată: Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi, tradusă în nenumărate limbi şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scriitori şi regizori de film de pe toate continentele.

Simplitatea a dat bătaie de cap atât traducătorilor, cât şi criticilor care au încercat să o interpreteze, fiindcă, după cum susţine Umberto Ecco – el însuşi traducător pasionat –uneori este mai uşor să traduci un text complicat decât unul simplu. Dar, adaugă el în introducerea sa la ediţia din 2009 a cărţii, tradusă magistral în engleză de Geoffrey Brock, există şi excepţii: nici de tradus în italiană Finnegan’s Wake de James Joyce nu este mai uşor!

Ce fel de poveste e asta?

Urmează o întrebare firească: există vreo corelaţie între simplitatea prezentării şi conţinutul povestirii? Primul paragraf ne oferă deja un răspuns: “A fost odată ca niciodată” nu este întotdeauna începutul unui basm, ne anunţă Collodi, retezând orice aşteptare de acest fel din partea cititorilor, fie ei copii sau adulţi. Formula clasică nu trebuie neapărat luată ca o introducere la un basm tipic

Aparenţele înşeală, după cum bucata de lemn pe care Geppetto a primit-o de la un tâmplar nu este un simplu buştean. Este un buştean fermecat care vorbeşte chiar înainte de a fi cioplit într-o păpuşă de lemn. Atitudinea zeflemitoare, adesea insultătoare a vocii ferecate în bucata de lemn prevesteşte caracterul neastâmpărat şi neascultător al viitorului Pinocchio. Cum formulează succint Benedetto Croce: “Lemnul din care e cioplit Pinocchio este umanitatea însăşi.”

Ni se spune de la început că Geppetto îşi doreşte mult un băieţel. Spre deosebire de Pygmalion care îşi sculptează statuia ideală din fildeş, Geppetto, sărac lipit pământului, îşi ciopleşte “băieţelul” din cea mai ordinară bucată de lemn – sau, cel puţin, aşa credea el.

De ce Pinocchio?

Cred că este momentul pentru o confesiune. Până recent, nu citisem cartea Aventurile lui Pinocchio. Ceea ce m-a determinat să-i dau prioritate faţă de alte cărţi este afirmaţia lui Italo Calvino: “Cred că orice listă de lectură trebuie să înceapă cu Pinocchio.” Chiar dacă Benedetto Croce şi Calvino sunt italieni, afirmaţiile lor merită pe deplin atenţia noastră.

În copilărie am văzut Pinocchio la teatrul de păpuşi, dar la vârsta aceea fragedă nu suportam “nonoriciri” și când se anunţa vreuna, alunecam strategic sub scaun la teatru sau la cinema. Așa se face că nu cunosc toate aventurile păpușii de lemn. Am rămas, asemenea multor oameni, cu impresia greşită că înclinaţia spre minciună este caracteristica definitorie a lui Pinocchio şi cu imaginea nasului care creşte la fiecare minciună.

Mare mi-a fost surpriza, când am citit cartea, că acest incident memorabil apare numai de trei ori într-o carte cu 36 de capitole. În primul caz, Geppetto retează nasul pentru a-l readuce la dimensiunile iniţiale; în a doua, fata cu părul albastru cheamă în ajutor nişte ciocănitori care rezolva problema şi în al treilea, Pinocchio îşi corectează minciuna şi nasul îşi revine de la sine.

Mult mai frecventă este tematica foamei, care străbate întreaga poveste. Lui Pinocchio îi e mereu foame şi, în peregrinările sale, este conştient mereu de acest fenomen la alte personaje. Geppetto îl învață să păstreze cotorul de măr în caz că fructul nu-i potoleşte foamea. Collodi a scris povestea în perioada de după unificarea Italiei, când Toscana suferea de o foamete cumplită.

Elementele realiste se împletesc cu cele fantastice şi de aceea ar fi reductiv să definim aventurile păpuşii ca un basm propriu-zis. De menţionat este şi caracterizarea realistă, neidealizată a personajelor. Personajele pozitive au și defecte, nu ca în basme. Nu numai Pinocchio e neascultător, Gepetto însuşi este irascibil şi constatăm din primul capitol cât de uşor îi sare ţandăra, Până şi fata cu părul albastru, cu rol de zână, care se consideră întâi sora, apoi mama lui Pinocchio, combină acte de generozitate cu momente de cruzime caracteristice mamelor vitrege din basme.

Cât despre aventurile propriu-zise, ele nu prea seamănă cu încercările unui Făt Frumos. Iar faptul că povestea a fost publicată întâi în serii într-o revistă, (1881-1883) se pretează de minune la structura ei picarescă.

Numai că… Collodi a decis să încheie povestea în mod tragic: Pinocchio este capturat şi spânzurat de cei doi răufăcători care voiau să pună mâna pe monezile de aur pe care el le ascunsese în gură.

Un nou deznodământ?

Editorul a protestat, implorându-l pe autor să continue povestea. O cotitură de 180 grade! Pinocchio – care, de fapt, avea o inimă de aur – devine treptat un copil ascultător, sârguincios şi în final zâna îl răsplătește, transformându-l într-un copil în carne şi oase, așa cum îşi dorise el.

După ce fata cu părul albastru, care cu o zi înainte nu-l primise în casa ei (ceea ce l-ar fi salvat) îl vede pe fereastră cum se leagănă pe spânzurătoare, poruncește ca trupul aparent neînsufleţit al păpuşii să fie adus în casă și îi cheamă pe cei mai renumiţi doctori din regiune.

Doctorii au sosit, unul după celălalt. Primul era o cioară, al doilea o bufniţă şi al treilea un greier vorbitor.

“Aş dori să-mi spuneţi, domnilor,” grăi Zâna, adresându-se celor trei doctori adunaţi în jurul patului lui Pinocchio. “Aş dori să-mi spuneţi dacă această păpuşă nefericită este vie sau moartă.”

Cioara s-a apropiat prima. A luat pulsul lui Pinocchio, i-a palpat cu multă atenţie nasul, apoi degetul cel mic de la picior şi când a terminat, a pronunţat solemn: “După părerea mea, păpuşa este cât se poate de moartă. Dar dacă printr-o şansă ciudată ea nu este moartă, acesta e un semn sigur că mai e în viaţă.”

“Regretele mele”, spuse Bufniţa, “că trebuie să-l contrazic pe ilustrul meu prieten şi coleg Cioară. Eu cred, mai degrabă, că păpuşa mai e în viaţă, Dar dacă printr-o şansă ciudată ea nu mai e în viaţă, asta ar indica că ea este, de fapt, moartă.”

“Şi tu nu ai nimic de spus?” îl întrebă Zâna pe Greierele Vorbitor.

“Eu zic că cel mai bun lucru pe care îl poate face un doctor prudent, când nu ştie ce să spună, este să tacă din gură. În ceea ce priveşte această păpuşă, figura ei nu îmi este nouă, îl cunosc de mai multă vreme!”

Pinocchio zăcuse nemişcat, ca o adevărată bucată de lemn, dar la aceste cuvinte începu să tremure violent, făcând ca întregul pat să se scuture.

“Păpuşa asta,” continuă Greierele Vorbitor, “este o haimana cunoscută”.

Pinoccio deschise ochii şi îi închise repede la loc.

“E un netrebnic, un leneş, un vagabond.”

Pinocchio îşi ascunse faţa sub cearșaf.

“E o puşlama neascultătoare care îi va provoca un atac de inimă sărmanului său tată!”

Acum toți cei din cameră auzeau plânsul înăbușit și scâncetele care veneau din pat. E greu de imaginat reacţia lor când, ridicând cearșaful, şi-au dat seama că plânsetele şi scâncetele erau ale lui Pinocchio. “Când un mort plânge, e semn că e pe cale de vindecare”, decretă solemn Cioara.

“Îmi pare rău să-l contrazic pe ilustrul meu prieten şi coleg”, replică Bufniţa, “dar eu cred că atunci când un mort plânge, e semn că nu vrea să moară”.

Ce credeți despre noul deznodământ?

După multe alte încercări, în care Pinocchio e implicat mai ales datorită influenţei nefaste a unor colegi de școală, aventuri aparent fără ieşire, dar pe care păpuşa le trece cu brio, Zâna decide să-i împlinească dorinţa de a deveni “un băieţel adevărat, ca toţi ceilalţi”.

Ne amintim cu toţii cum în copilărie căutam să ne integrăm, să nu ieşim prea mult în evidenţă. O calitate remarcabilă a lui Collodi este capacitatea sa de a se identifica cu copilul care a fost şi el cândva. De aceea, “Aventurile” nu pot fi caracterizate exclusiv drept didacticiste sau moralizatoare. Cred că Umberto Eco a găsit definiția cel mai adecvată: Bildungsroman[1]

Totuşi finalul romanului, integrarea între copii este şi o contrazicere a personalităţii lui Pinocchio, cum reiese ea din întreaga epopee. În aventurile sale, Pinocchio este mânat de dorinţa de a explora şi de a verifica prin experienţe trăite preceptele primite de la Gepetto şi de la Greierele Vorbitor – și de fiecare dată le dă dreptate.

Finalul pare a “trăda” tendinţele lui transgresive, unicitatea personalităţii sale[2]. Trezindu-se în zori un băieţel ca toţi ceilalţi, Pinocchio crede că visează şi, în ciuda imaginii din oglindă, se repede în camera în care Geppetto era deja la lucru, ca să-i confirme transformarea.

“Şi vechiul Pinocchio de lemn, unde e el acum?”

Gepppetto îi arată păpuşa de lemn care zăcea neînsufleţită într-un colţ.

Declarându-şi bucuria că a devenit un băiat real, Pinocchio remarcă ce caraghios arăta ca păpuşă.

Pinocchio în 2022

Cea mai recentă ecranizare a romanului, din 2022, aparţine regizorului Guillermo del Toro[3].Mai curând decât o adaptare, del Toro reinventează povestea clasică: incidentele sunt schimbate, personajele sunt altele, reflectând preocupările şi convingerile regizorului. Acţiunea acestui film animat, care se adresează mai curând unui public adult, are loc în timpul lui Mussolini, care chiar asistă la un spectacol al lui Pinocchio la teatrul de păpuşi. Fascismul implică supunere și uniformizare. Se dezlănţuie al Doilea Război Mondial, eveniment ulterior cu decenii scrierii şi publicării romanului lui Collodi.

Motivaţia acţiunii diferă şi ea: Geppetto a avut cândva un băieţel minunat şi ascultător, pe nume Carlo, care e ucis de o bombă în Primul Război Mondial. Durerea îl distruge. Într-o seară, beat fiind, el cioplește un băieţel de lemn. A doua zi, după ce uitase de acest incident, se trezeşte cu o păpuşă vorbitoare care spune că este fiul lui şi că se numește Pinocchio (“ochi de pin” în italiană / sămânță de pin în dialectul toscan). La reacţia iniţială de respingere a “tatălui”, păpuşa sparge tot ce găsește şi “pleacă în lume”, cu rezultate dezastruoase.

Totuşi, peripeţiile care urmează nu se datorează caracterului deficitar al eroului. Accentul cade pe răutatea unor oameni şi pe ravagiile provocate de război.

Deznodământul diferă şi el de cel al lui Collodi. Ucis de o bombă, Pinocchio ajunge în lumea subterană. El e nemuritor, dar ca să se întoarcă în lumea celor vii, trebuie să aştepte să se scurgă tot nisipul dintr-o clepsidră. Fiecare lume cu legile ei! Dar legile sunt făcute şi pentru a fi încălcate. Ca să ajungă la timp să-l salveze pe Gepetto de la înec, păpuşa sparge clepsidra (în engleză încălcarea legii sau spargerea unui obiect se exprimă prin același cuvânt: to break). Dar încălcarea regulilor se plătește și Pinocchio va deveni muritor, ca toţi ceilalţi din lumea celor vii. Astfel, a pierde nemurirea, a deveni aidoma celorlalţi, e văzut în film ca o pedeapsă, sau mai curând este prezentat ambiguu, ca o pedeapsă (asişti la pierderea celor dragi), dar şi ca un dar de nepreţuit.

Reuniţi în final, fiul promite tatălui că va deveni un băiat ascultător, cu condiţia ca şi tatăl să-i respecte unicitatea şi să-l iubească așa cum e, să nu-l mai compare cu fiul pierdut şi să nu încerce să facă din el un nou Carlo.

Timpul trece şi, într-o zi, Geppetto părăseşte lumea celor vii. Pinocchio îl înmormântează în vârf de munte. Într-o zi, el descoperă că şi Greierele Vorbitor e nemişcat. Îl pune într-o cutie de chibrituri și îl duce şi pe el la cimitirul din vârf de munte. Rămas singur, Pinocchio decide să coboare “în lume”, în căutare de noi descoperiri şi aventuri – o reafirmare a vieţii! Să-i urăm succes!

Va muri şi el cândva? se întreabă vocea povestitorului. Înfăţişarea lui nu s-a schimbat, a fost şi a rămas o păpuşă de lemn. Probabil, răspunde tot vocea.

Ultima secvenţă arată o creangă de pin din care se despride un con. Lumea celor vii are şi ea legile ei!

Bibliografie:

Collodi, Carlo. The Adventures of Pinocchio. Introduction by Umberto Ecco. Translation by Geoffrey Brock. Published by The New York Review of Books., New York, 2009.

---

[1] Bildungsroman este termenul german pentru un roman de educaţie, mai ales spirituală, şi se referă la anii formativi ai unui personaj.

[2] Aceasta viziune a finalului romanului lui Collodi este discutată pe larg de Rebecca West în postfaţa la ediţia din 2009.

[3] Nu am discutat filmul lui Walt Disney din 1940, fiindcă, în ciuda calităţilor sale, mai ales tehnice, filmul nu prea are legătură cu povestea lui Collodi – protagonistul e îmbrăcat ca un copil tirolez şi fata cu părul albastru, singura prezenţă feminină în lumea patriarhală din roman, este întruchipată de o starletă din Hollywood! Asperităţile existenţiale din roman sunt netezite în aceasta atractivă adaptare cinematografică.