Un bun și vechi prieten, cetățean al Africii de Sud, psihiatru, unul din cei mai cunoscuți sexologi în țara sa, a avut ”îndrăzneala” în urmă cu mulți ani să publice un volum de interviuri imaginare cu câteva din cele mai importante personalități ale istoriei, cum ar fi… Iisus Hristos, Moise, Napoleon, Mussolini, Hitler și încă câțiva alți indivizi care prin prezența și activitatea lor terestră și-au întipărit imaginea și existența în mințile generațiilor care le-au urmat.

La prima vedere, ideea pare ceva între năstrușnică și impertinentă. E năstrușnică pentru că e originală, inedită, nu prea cunosc (dar s-ar putea să existe) încercări similare de a pune cuvinte, fraze, gânduri și idei în gura unor persoane de mult dispărute dintre cei vii. Și de ce impertinentă? Pentru simplul motiv că nimic din ce a scris bunul meu prieten în acel volum (unul din multele pe care le-a publicat de-a lungul vieții) nu poate fi verificat, nimic nu poate fi dovedit ca fiind exact, și atunci concluzia fiecăruia căruia i-a căzut în mână cartea poate fi: your guess is as good as mine.

Și de ce această introducere?!

Am hotărât s-o inserez aici ca un fel de circumstanță atenuantă pentru cele ce vor urma. Pentru că am de gând să iau poziția amatorului (recunosc, nu e pentru prima oară), și cu toate riscurile de a fi pus la zid și condamnat ca diletant de prima clasă, o voi face.

Doresc să scriu despre ce cred eu că se află în mintea lui Vladimir Putin în aceste zile când ne apropiem de ”aniversarea”, sau mai bine zis comemorarea a un an de la declanșarea războiului împotriva Ucrainei.

O fac pentru că am simțit o teribilă nevoie să înțeleg, cu propriile mele mijloace neprofesionale, ce a stat la baza deciziei semi despotului rus de a purcede la o intervenție armată pe un continent în care imensa majoritate a țărilor componente au hotărât de foarte mult timp că cel de al Doilea Război Mondial a fost ultima tragedie europeană provocată de mâna omului.

Deci, îmi asum riscurile și pornesc la drum.

În primul rând, ce înțeleg eu din poziția pe care o are Putin în țara sa? Știu, mă întorc la amănunte de mult știute și înțelese, dar așa am fost eu învățat, s-o iau didactic și să continui în funcție de întrebările care mi se vor ivi pe parcurs.

Putin e conducătorul unui popor pe care eu îl iubesc și mi-l simt aproape, și asta din mai multe motive, dar care n-a cunoscut niciodată adevărata democrație. Iobăgia, introdusă în Rusia din secolul al XI-lea și abrogată de-abia în anul 1861, a fost urmată și întărită de țarism (1547-primul țar, Ivan cel Groaznic), iar bolșevismul așa-zis comunist al secolului XX nu a făcut decât să meargă pe urmele autocrației implementate pe acel pământ de secole.

După un Gorbaciov inventiv dar impotent și un Yelțin bețiv, apariția lui Putin, ofițer superior KGB, a venit ca o urmare normală, de așteptat, pentru a ne arăta că marxismul avea dreptate când ne învăța că nimic nu e întâmplător.

Dacă nu mă înșel, la una din alegerile prezidențiale Putin a primit nu mai puțin de 72% din voturile alegătorilor, ceea ce dovedește dreptatea pe care o avea răposatul meu părinte care era de părere cum că fiecare popor își are conducătorul pe care-l merită.

Deci, Putin nu e o apariție efemeră, scoasă din context. El domnește aproape la fel ca cei de dinaintea lui, și ceea ce-l deosebește esențial de predecesori e numărul infim (sic!) de ruși care și-au pierdut viața din cauza lui. A propos: ultimele date din Rusia putinistă vorbesc de nu mai puțin de 22 oligarhi ruși decedați în anul 2022 în circumstanțe mai mult decât suspicioase (sinucideri, căderi de la etaj, boli acute la vârste tinere, etc.).

Și acum să trecem la următoarea fază, cea marcată de celebra frază rostită de Putin în anul 2011: Uniunea Sovietică a fost Marea Rusie, iar destrămarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut!

Nu cel de al Doilea Război Mondial, nu Holocaustul, nu Hiroshima și Nagasaki, ci dispariția acelui golem care a adus nenorociri, pacoste, moarte și o imensă suferință sutelor de milioane de cetățeni ai nefastului bloc sovietic postbelic.

Și atunci, care e rolul unui adevărat conducător, pe cât de puternic pe atât de clarvăzător? Să repare, pe cât se poate, situația și să se revină la starea de fapt existentă anterior, spre binele… Spre binele cui? Las răspunsul la această întrebare pe seama cititorilor.

Și acțiunile nu s-a lăsat așteptate.

”Șerbii” trebuiau readuși la ”ferma” pe care o părăsiseră, iar dacă nu vor, există metode de convingere, și cine cunoaște mai bine cum se folosesc aceste metode decât un fost ofițer KGB?!

Cineva își mai amintește de Transnistria anilor 90 ai secolului trecut?

Implicarea Armatei a 14-a de gardă sovietică/rusă în războiul din Transnistria a dus la apariția așa-zisei „Republici Moldovenești Nistreene” (RMN) și la independența de facto a acesteia față de Republica Moldova. Regiunea separatistă are parlament propriu, imn și steag propriu, armată proprie, monedă proprie, prezentând toate caracteristicile unui stat independent, dar de fapt supus Moscovei și lui Putin.

Acesta a fost doar începutul.

Modelul invaziei militare a țărilor independente, foste satelite ale Mamei Rusia, a fost stabilit în 2008, când Rusia a lansat un atac masiv împotriva Georgiei pe uscat, pe mare, în aer și în spațiul cibernetic. Amploarea acestui scurt război a fost remarcabil de mare pentru mica țară din Europa de Est. Zeci de orașe din Georgia au fost bombardate, iar peste cincizeci de sate georgiene din jurul Ținvali au fost arse în totalitate. Rusia a preluat controlul asupra a peste cinci văi și a continuat ocuparea ilegală a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali.

Și care a fost reacția Europei democratice?

Prin medierea Franţei, care deţinea atunci președinția Uniunii Europene, acordul de pace între Rusia şi Georgia s-a semnat la 16 august 2008, la Moscova. Georgia a pierdut complet controlul Osetiei de Sud şi Abhaziei, două republici separatiste georgiene a căror independență a fost recunoscută numai de Rusia. După război, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a reiterat intenția Alianței Nord-Atlantice de a primi Georgia în rândurile sale. Cu toate acestea, el nu a spus când aceasta s-ar putea întâmpla. Și nici nu s-a întâmplat, cel puțin până acum.

Putin a înțeles aluzia. Așa că în 2014, imediat după jocurile olimpice de iarnă de la Soci, a atacat Crimeea și a alipit-o Rusiei, sub pretextul obligației de a corecta imensa greșeală a lui Hrușciov de a oferi această peninsulă Ucrainei.

Și care a fost reacția lumii libere? Organizarea unui summit la Kiev, la șapte ani după ocuparea Crimeii, la care au participat delegații din 43 țări europene, cu prezența NATO, a Comisiei Europene, etc. În timpul summitului, participanții au semnat o declarație prin care au condamnat acțiunile agresive ale Rusiei și au solicitat sfârșitul ocupației Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol; de asemenea, a fost solicitată restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei în cadrul frontierelor sale recunoscute la nivel internațional. 

Au scris, au semnat și s-au întors acasă.

Eu îmi zic că Putin a înțeles încă o dată aluzia, ceea ce l-a obligat (da, l-a obligat, pentru că numai un imbecil nu pricepe ce se întâmplă în jurul lui) să continue planul de reîntoarcere la Rusia Mare. Bielorusia era deja rusificată, cel puțin din punct de vedere al politicii interne, externe, al limbii, etc.

Și atunci, m-am gândit eu, Putin – între două duști de votcă (se pare că tipul e departe de a fi alcoolic) – a aruncat o privire pe hartă și a decis asupra următorului pas: Ucraina. Și iarăși, nu întâmplător, pentru că populația regiunilor de est ale Ucrainei e în mare parte rusă, ortodoxă, spre deosebire de regiunile vestice unde există peste 4 milioane de catolici.

Ce și-o fi spus omul? Ucraina e abandonată de Occident, care a promis s-o includă în NATO, dar n-a promis să se țină de promisiune. În plus, deștepții de ucraineni au ales un actor de comedie ca președinte al țării, și ce te poți aștepta de la un clovn, decât să sărute mâna stăpânului (de circ, de țară, etc.) și să-i îndeplinească poruncile?

O anecdotă mai veche decât lumea spune că numai după a primit o lovitură în fund de la fiecare din membrii unui trib de canibali, a scos rusul dintr-o cizmă un pistol și i-a împușcat pe cei care voiau să-l fiarbă într-un cazan, explicând: ruskii celovek ne agresor (rusul nu e agresor)!

De aceea agresiunea care a început în februarie trecut nu se numește război, ci doar intervenție armată. Împotriva cui? Împotriva extremiștilor naziști care au pus mâna pe putere în Ucraina, o exprimare corectă, întrucât se știe tendința vădită a evreilor (în cazul de față Zelensky) de a pactiza cu ideologia nazistă.

Iar cât despre Occident? Bineînțeles că această acțiune armată va fi condamnată, iarăși un summit, iarăși o declarație, și totul va fi trecut sub tăcere, exact ca în cazul Transnistriei, Abhaziei, Osetiei, Crimei….

După părerea mea, aceasta e caracteristica gândirii despotului: ceea ce a mers o dată, de două ori, de trei ori, merge și a patra oară.

Adevărul e că Putin n-a greșit cu nimic privitor la Occident, ci numai în legătură cu psihologia lui Zelensky, pentru că fără decizia președintelui ucrainean de a se opune agresiunii, NATO stătea deoparte.

Dar Zelensky i-a stricat planurile. Omul și-a luat în serios rolul jucat în celebrul serial și s-a dovedit a fi curajos, patriot, întreprinzător, convingător, cu alte cuvinte opusul saltimbancului din mintea lui Putin.

Și de aceea NATO subvenționează de o manieră incredibilă efortul militar al Ucrainei, iar poporul ucrainean e hotărât să lupte.

Nu voi intra în amănunte.

Voi adăuga doar două aspecte care mi se par importante pentru a înțelege situația în acest moment. Pe de o parte inerția opiniei publice ruse, care de fapt se află sub călcâiul putinian, deci nu prea poate face mare lucru (vezi cum i-au sinucis pe oligarhii de care aminteam mai sus, exact ca pe Maiakovski acum 100 de ani). În al doilea rând, are dreptate cel care spune că istoria se repetă și cine n-a învățat din greșelile anterioare, fără discuție că le va repeta.

Oare cititorul își aduce aminte de războiul sovieto-finlandez din anii 1939-1940?

URSS a căpătat atunci o lecție dură.

Capacitatea de luptă a Armatei Roșii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler pentru Operațiunea Barbarossa (atacarea Uniunii Sovietice). Forțele sovietice nu și-au îndeplinit obiectivele inițiale (cucerirea Finlandei), reușind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga. Suveranitatea Finlandei a fost salvată și, în plus, țara a câștigat un uriaș capital de simpatie internațională, sacrificând mai puțin de 10% din teritoriul ei.

Da, și acum, ca și acum 80 ani, în Ucraina armata rusă s-a dovedit nepregătită, moralul soldatului rus e la pământ, organizarea spatelui frontului e catastrofală.

Dar mai e ceva, ceva care l-a găsit pe însuși Putin complet nepregătit: iarna nu prea friguroasă!

Am primit deunăzi o glumă (o fi de origine rusească?!) care spune totul: acum 80 ani nemții s-au dus în Rusia ca să moară de frig, acum nu mai e nevoie de mers nicăieri, frigul îi omoară acasă.

Ei bine, nu!

Se pare că Europa de vest se descurcă de-ajuns de bine cu embargoul putinian de gaz și petrol, nimeni nu moare de frig, și Cel de Sus a avut grijă ca temperaturile să nu coboare prea mult în aceste luni de iarnă.

Până aici povestea.

Și acum o privire spre viitorul apropiat, așa cum îl văd eu. (Mă încumet, că de fapt n-am de pierdut decât titlul pe care mi l-am erijat ca profet, dar cine nu știe că e greu să prevezi ceva, mai ales viitorul?!).

Îmi fac loc printre neuronii lui Putin și sunt convins că el încearcă să distrugă Ucraina. Nu s-o ocupe, ci s-o distrugă. S-o țină permanent sub bombardament, în permanentă tensiune, cu frica-n sân de ce o să se întâmple. Orașe distruse, economia la pământ, foamete, frig și întuneric. Și din când în când moarte.

Cu alte cuvinte, un adevărat război de uzură, în care pierde cel care nu are capacitatea să reziste de-a lungul timpului, adică cel care clipește primul, sau cel mai slab (și-o fi zicând dictatorul fost KGB-ist).

NATO vede în acest război o ocazie unică de a-i arăta lui Putin ceea ce el credea că nu există.

Pe vremuri se spunea că în conflictul din Orientul Mijlociu se bat rușii cu americanii, evreii și arabii doar mor!

Cine moare în Ucraina sunt ucrainenii. Cine suferă de pe urma sancțiunilor împotriva Rusiei sunt rușii. NATO doar oferă Ucrainei ajutor militar, care îi permite lui Zelenzky să reziste și să fie optimist.

Iar nouă nu ne rămâne decât să privim la ce se întâmplă, fiecare cu gândurile lui, și cu speranțele lui.

Ce n-aș da ca în curând să nu mai fie nevoie ca un ignorant ca mine să ”trepaneze” craniul individului cu nume de botez preluat de la un alt despot (printre alte și sifilitic!), pentru a se încumeta să întrevadă viitorul aproape imposibil de întrevăzut?!

Gabriel Ben Meron