După ce am urmărit peripețiile „drumeților din Bârlad”, ar fi interesant să aflăm ce s-a întâmplat cu ei mai departe.  Bineînțeles că visul fiecărui imigrant era să ajungă la New York și într-adevăr marea majoritate a ajuns acolo; unii au rămas, alții au plecat mai departe să-și caute norocul.  Dar din anul 1900 societățile de binefacere europene au început să trimită un număr considerabil de evrei din România spre Canada.  (Alți imigranți, care din diferite motive nu au fost admiși în Statele Unite, au ajuns și ei în Canada.)  În ultima parte a cărții Finding Home: In the Footsteps of the Jewish Fusgeyers (În drum spre casă: pe urmele drumeților evrei), Jill Culiner povestește despre soarta lor în noua patrie.

În Canada, imigranții debarcau la Quebec City.  Dar nici acolo nu era primit chiar oricine.  Puteau să debarce doar cei care aveau un capital de… 10 dolari.  Cei care aveau adresa vreunei rude dispuse să-i primească puteau pleca la New York.  Celorlalți li s-a oferit un loc de muncă, dar în fiecare seară trebuiau să se întoarcă în port, până când își vor fi agonisit cei zece dolari.  Bineînțeles că au primit muncile cele mai grele; „drumeții din Bârlad” au lucrat la construcția unui pod.  Dar din moment ce și-au câștigat libertatea, au plecat care încotro și grupul s-a destrămat.  Tot ce mai poate fi urmărit în zilele noastre este drumul imigranților evrei din România, alături de cei din alte țări.

Chiar dacă erau în cea mai mare parte bărbați tineri și vânjoși, porneau de la zero și pentru început aveau nevoie de ajutor.  S-au adresat comunității evreiești locale, dar Quebec City în 1900 nu era ce este astăzi și un influx anual de peste 2000 de imigranți, și asta numai evrei din România, era mult peste puterile comunității.  Localnicii au trimis scrisori de protest, cerând să oprească transportul imigranților în Canada, limita pentru debarcare a fost ridicată la 25 de dolari, dar imigrația nu putea fi stăvilită.  Foarte curând imigranții s-au convins că în America străzile nu sunt pavate cu aur și nici câinii nu umblă cu covrigi în coadă…

În marile orașe din vestul Canadei (Montreal, Toronto, etc.) au apărut cartiere evreiești improvizate la repezeală.  Condițiile erau mizerabile: trăiau până la cinci persoane într-o cameră, fără apă, fără canalizare…  În schimb erau sinagogi, școli, ziare în idiș, cârciumi, teatre…  Cei care aveau o meserie și-au găsit repede de lucru, ceilalți au făcut munci de ocazie, munci necalificate, în construcții sau în ateliere de confecții, alții au încercat să-și încropească o mică afacere.  Unii veniseră cu familia, alții au încercat să-și facă o situație cât de cât și apoi și-au adus familiile.  Au muncit din greu, nu s-au dat înapoi de la niciun sacrificiu pentru a permite copiilor să învețe, astfel că în a doua generație au apărut printre ei medici, avocați, profesori, precum și oameni de afaceri care s-au mutat în case frumoase, în suburbii…

Aici se pune întrebarea: au scăpat ei cu adevărat de antisemitism?  Din păcate răspunsul este NU.  Ce-i drept, nu mai trăiau cu teama unui pogrom, dar și în Canada au avut de înfruntat prejudecăți și discriminare.  La universități era numerus clausus: numărul locurilor de studiu acordate evreilor era limitat la 10% – dar tinerii nu s-au lăsat descurajați, ci au făcut eforturi și mai mari de a excela la învățătură.  La început evreii nu erau primiți să lucreze în bănci și în companii de asigurări, medicii evrei nu primeau de lucru în spitale.  Evreilor le era interzis accesul la cluburi și în unele locuri publice.  Ultimele restricții au fost desființate abia în anii 1960…

În primii ani ai secolului XX, o mare atracție erau zăcămintele de aur și argint descoperite în Canada.  Evreii nu s-au prea ocupat cu prospecțiunile geologice sau cu mineritul, în schimb au înțeles că numeroșii aventurieri atrași de posibilitatea unui câștig rapid aveau nevoie de hrană, unelte, dar și de distracții.  Pentru cei care în trecut își câștigaseră existența ca negustori ambulanți, era clar ce aveau de făcut: și-au luat sacul în spinare și au pornit la drum.  La început și-au așternut marfa pe strada mare, apoi și-au improvizat tarabe și cu timpul au devenit proprietarii unor magazine frumoase, localuri, hoteluri, teatre, participând la prosperitatea creată de exploatarea metalelor prețioase.

Cei mai aventuroși dintre imigranți au luat-o spre vest: unii au luat trenul (prima linie până la Oceanul Pacific a fost terminată în 1883), alții au lucrat la construcția de căi ferate și au înaintat odată cu ele. O parte a drumului putea fi parcursă cu vaporul, traversând Lacul Superior.  Guvernul canadian oferea loturi de pământ la un preț de nimic: 64 de hectare (160 de acri) pentru 10 dolari.  Dacă până în trei ani își vor fi construit o casă și vor fi cultivat 10 ha, vor primi actul de proprietate și vor avea dreptul la încă un lot.  Ușor de spus, greu de făcut!

Coloniștii au întâmpinat greutăți incredibile.  În primul rând era clima aspră și izolarea.  Pentru a doborî un copac cu toporul, un om avea nevoie de o zi întreagă.  Lemnul era valoros, dar cum să-l transporte?  Cei care încercau să defrișeze pământul prin ardere porneau adesea incendii devastatoare.  Aprovizionarea era dificilă, până la prima recoltă coloniștii trebuiau să se mulțumească cu proviziile aduse cu ei și cu ce vânau sau culegeau din pădure.  Și dacă prima recoltă îngheța pe câmp?  Chiar dacă recolta reușea, era greu de comercializat.  Nu e de mirare că mulți au dat bir cu fugiții.

Și iată că printre coloniști regăsim o veche cunoștință: pe Haim Wasserman, despre care povesteam că a fost arestat în timpul pogromului de la Iași și după ce a fost grațiat de regele Carol I, a plecat la New York și apoi în Canada. https://baabel.ro/2022/09/pogromul-de-la-iasi-din-secolul-xix/  Precum spuneam, nepotul lui locuiește la Ierusalim și de la el am aflat unele detalii.

Cazul lui Haim Wasserman a fost una din poveștile de succes ale colonizării agricole evreiești din Canada, dar este adevărat că el s-a bucurat de unele avantaje pe care nu toți le-au avut.  Întâi de toate a avut noroc: s-a stabilit în provincia Alberta, care în zilele noastre este grânarul Canadei, pe când alte încercări de colonizare, în alte părți ale țării, au eșuat din cauza condițiilor neprielnice.  Apoi era deja de câțiva ani în Canada, destul ca să-și agonisească un mic capital de început.  Nici nu a venit singur, ci împreună cu doi frați și cu încă vreo 15 bărbați tineri care probabil se cunoșteau din copilărie – toți erau din Suceava – deci oamenii se ajutau între ei.  Poate că nici așa proiectul nu ar fi reușit, dacă nu ar fi fost sprijiniți cu credite pentru mașini agricole și pentru lucrări de îmbunătățire a fermei.  Creditele au fost furnizate de Jewish Colonization Association, întemeiată de baronul Maurice de Hirsch.

Cei trei frați și-au cumpărat căruțe și cai, unelte de muncă, și-au luat provizii, vase, haine calde, pături și un cort și în primăvară au pornit la drum.  Pământul lor se afla cu vreo 70 km dincolo de ultima așezare existentă.  La început mai era un fel de drum, apoi au luat-o peste câmp, cu busola.  Prima prioritate a fost să taie copaci, să construiască un adăpost și să cumpere câteva vaci de lapte.  Cel puțin nutrețul nu lipsea: au cosit iarba preriei și au făcut căpițe de fân, ca să le ajungă și pentru iarnă.  Un adăpost pentru ei înșiși părea mai puțin urgent – prima iarnă au petrecut-o în cort.  Nu a fost o plăcere, mai ales când viscolul le-a luat cortul pe sus…  În al doilea an au început să-și construiască case, au desțelenit o parte a pământului și au semănat grâu.  După doi ani și-au adus părinții și surorile.  În 1910 așezarea avea deja vreo 30 de familii.  Haim Wasserman s-a însurat cu o fată din vecini și și-a întemeiat o familie.

Gospodăria era tot mai prosperă, producând mai ales grâu și lapte.  Între timp s-a construit și o cale ferată prin apropiere, deci nici comercializarea produselor nu mai era atât de dificilă.  Când numărul copiilor din sat a crescut, s-a deschis o școală rurală cu o singură sală de clasă și o învățătoare pentru copiii de toate vârstele.  Școala va fi arătat cam așa:

S-ar fi părut că succesul e la un pas, dar nici greutățile nu lipseau.  Seceta și frigul produceau uneori pagube serioase.  Casa avea o singură sobă / mașină de gătit și iarna apăreau flori de gheață nu numai pe geam, ci pe întregul perete…  Ca să meargă la școală, copiii aveau de parcurs pe jos distanțe mari, pe orice vreme.  Alții o duceau și mai rău, nu-și puteau întreține familiile din venitul generat de fermă și erau nevoiți să facă în plus munci sezoniere, de exemplu la treierat grâul, sau la construcția de căi ferate.  Copiii care creșteau nu găseau de lucru și erau nevoiți să plece la oraș.

Pe lângă toate acestea, o problemă majoră era lipsa învățământului evreiesc.  Au adus o învățătoare care să le predea copiilor ebraica și idiș, Biblia, rugăciunile și tradițiile, dar tânăra femeie nu a rezistat multă vreme în pustietățile acelea.  Deci era timpul să lase totul și să plece.  Familia s-a mutat în capitala provinciei, Calgary, unde Haim Wasserman a devenit un om de afaceri de succes, proprietarul unei firme care importa mașini agricole.

Unii însă au rămas și gospodăriile au fost preluate de urmașii lor.  Chiar în zilele noastre Jill Culiner a mai găsit câțiva agricultori evrei în preriile canadiene – dar ei pot fi numărați pe degete.  Și apoi, trăind în izolare, ei și-au pierdut în mare măsură identitatea evreiască.  Tot ce se mai poate vedea în zilele noastre sunt câteva sinagogi abandonate și câteva cimitire evreiești…

Hava Oren