6 ianuarie 2023 – Filă de jurnal.
Nu ştiu cum se face, dar de doi ani încoace, de fiecare dată când evocăm personalitatea celui care a fost Iakov ben Iosef Şmuel, cunoscut ca Iancu Ţucărman, ne izbim de aceeaşi piedică: ştiind prea bine că nu mai este printre noi, ne străduim să folosim verbul la trecut; ba mai mult, ne putem surprinde căutându-l cu privirea în sălile de concert, pentru că memoria noastră vizuală refuză încă să accepte realitatea.
Între cei care îl cunoşteau, Iancu Ţucărman era o persoană respectată, chiar dacă mulţi dintre ei nu îi cunoşteau suferinţa trecutului, sau nu rezonau întotdeauna la preferinţele sale muzicale. Nu le impunea asta, dar se străduia să pună în lumină omenia din oameni (nu urâtul!) şi, mai ales, se bucura ca atunci când avea ocazia – iar când nu o avea, o crea! – de a face tuturor cunoscută excelenţa la nivel de interpretare muzicală; pentru Iancu – aşa cum îi spuneau prietenii – muzica devenise “balsam al sufletului”!
Pe Iancu Ţucărman îl cunoşteam din vedere din sălile de concert. Am avut ocazia să stăm de vorbă mai mult în mai 2015, cu ocazia unei rememorări “Alfred Mendelssohn”, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti unde, un inedit “trio”, format din compozitorul Şerban Nichifor (UNMB), domnul Iancu Ţucărman şi Delia Marc (JCC) a prefaţat evenimentul organizat de JCC București – Centrul Comunitar Evreiesc București, Universitatea Națională de Muzică București (UNMB), Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) și The American Jewish Joint Distribution Committee (JDC). Fusesem invitată să vorbesc, alături de Smaranda Oţeanu-Bunea – Preşedinta Forumului Muzical Român, de regretatul Octavian Nemescu, compozitor care îi fusese discipol la clasă şi de pianista Veronica Gaşpar. Am scris despre eveniment: https://no14plusminus.wordpress.com/2015/06/10/alfred-mendelsohn-sau-omul-flacara-idee/
Cu acelaşi Iancu Ţucărman m-am “petrecut”, ani la rând, la JCC; îi urmăream emisiunile de la Radio Shalom şi nu de puţine ori ne-am întâlnit sau ne-am intersectat la sediul din Popa Soare 18, emisiunea mea fiind programată după cea a domniei sale. De multe ori veneam mai devreme ca să-l pot vedea şi să putem schimba opinii. Era un excelent partener de discuţie: ştia ce şi cum spune, era exact şi la obiect, gata să asculte şi chiar să accepte orice altă opinie, cu singura condiţie ca aceasta să fie avizată, să adauge valoare. Eram fascinată de modul în care îşi concepea şi îşi urmărea desfăşurarea sonoră a celor pe care le comenta; diverse stilistic, fiecare din ele avea ceva “al ei”, un sâmbure de adevăr, o notă ce o particulariza şi acel “ceva” atât de special făcea ca aceeaşi pagină muzicală să fie primită altfel în suflet. O cunoşteai, desigur, dar părea mereu alta; sau ştia domnia-sa cum să ţi-o aşeze în faţă într-un “altminterea”…..
Comenta cu pasiune, asculta cu atenţie şi veneraţie, oficia… uneori, deşi ascultam cu atenţie încordată curgerea sunetelor, (mereu punea înregistrări de excepţie!) aveam impresia că în jur se aşternuse o linişte densă, ca şi cum comentatorul însuşi ar fi fost prins captiv în tăcerea pe care o biruia dând drumul şuvoiului de muzică, sau ca şi cum în regatul sunetelor s-ar fi strecurat nedorite tăceri, a căror “lucrare” s-ar fi cerut învinsă. Cu greu te puteai extrage magiei instaurate; ieşeai din cotidian, intrai într-un alt timp din care cu greu te puteai desprinde…
Prin fereastra cabinei de înregistrare, de fiecare dată profilul i se desena sever; părea imobil, absorbit, ochi închişi… nu mai era pe această lume, călătorea undeva, la răspântia cu creatorii muzicii pe care îi alesese… era într-un colocviu cu sine, cu creatorii muzicii sau, poate, cu interpreţii… cine ştie?!… Chiar mă întrebam dacă în tot acest timp respirase sau uitase să o facă… La minute bune după după ce se stingea muzica (ce greu treceau!) şi se încheia emisiunea, deschidea ochii şi dădea semnalul că “revenea pe Terra”. Se ridica de pe scaun, ieşea din cabină şi revenea între cei care îl aşteptau, gata să răspundă la întrebări sau să comenteze, în continuare, asupra celor abia ascultate. Până atunci, oricum, fusese înconjurat de un văl de muzică-tăcere ţesut din inefabil… ce fantastic exemplu de situaţie – dacă îmi este permis – oximoronică!
Am avut onoarea de a-i sta un timp prin preajmă atunci când, în 2018, m-a contactat telefonic propunându-mi ca – la rugămintea domniei sale şi a regretatului Preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, domnul dr. ing. Aurel Vainer – să prezint, la Templul Coral din Bucureşti, Concertul de Hanuca al formaţiei sale “de suflet”: Trio Sternin. Cu această ocazie mi-a împărtăşit amintiri despre prietenii de-o viaţă, între aceştia aflându-se doi dintre regretaţii compozitori români, plecaţi mult prea devreme: fostul meu maestru în compoziţie muzicală, Dumitru Bughici, şi fostul maestru de compoziţie muzicală al soţului meu, Anatol Vieru; sunt două personalităţi cărora le datorăm enorm şi care, prin originala şi susţinuta lor contribuţie, au însemnat imens în plan cultural, imposibil de cuantificat pe linia statuării profilului de astăzi al muzicii româneşti, întărind totodată legăturile spirituale româno-evreieşti. Am aflat atunci că, alături de amândoi, Iancu Ţucărman a cântat în formaţiile muzicale alcătuite ad-hoc de tineri pentru a înviora viaţa muzicală ieşeană.
Mi-a vorbit şi despre mulţi alţi muzicieni plecaţi de la noi şi stabiliţi în Israel, unde a avut ocazia de a-i vizita deseori şi de a colabora cu aceştia, muzicieni care au făcut acolo o carieră de excepţie, numele prietenului său, dirijorul Mendi Rodan, fiind printre ei.
Tot atunci am avut şi ocazia de a afla direct de la domnia-sa care i-au fost axele vieţii şi preocupările. Îl vedeam ca pe “un om cât veacul”: trecuse deja de 95 de ani şi părea că se eternizase în peisajul muzical nu doar bucureştean. Cu toate acestea, în cazul său importante nu erau nici venerabila sa vârstă (pe care, în paranteză fie vorba – nici nu i-o dădeai!), nici robusteţea şi vigoarea cu care se implica în proiecte cât, mai ales, capacitatea sa de a intui talentul, de a privi în perspectivă datele de dezvoltare ale foarte tinerilor interpreţi şi de a-i direcţiona cu un simţ de o exactitate “metronomică”, imbatabilă, spre orizontul în care vedea deschizându-se, pentru fiecare dintre ei, porţile măiestriei.
Evenimentul din acest 26 ianuarie 2023 de la Sinagoga Mare din strada Vasile Adamache nr. 11 a avut o triplă valenţă: serviciul religios de dimineaţă, condus cu magistrală dăruire de Excelenţa Sa, Rafael Shaffer, Prim-Rabin al României, cantor Emanuel Pusztai, evocarea personalităţii lui Iancu Ţucărman aşa cum a fost văzut de prietenii şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi şi un recital instrumental susţinut de câţiva dintre tinerii care au avut şansa de a fi fost remarcaţi şi îndrumaţi în definirea carierei lor solistice de acelaşi neobosit Iancu Ţucărman, în majoritatea lor studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică, Bucureşti.
Întreaga manifestare s-a bucurat de participarea şi aprecierea celor prezenţi care au înţeles ca prin aceasta să aducă un omagiu nu doar coreligionarului lor, ci reverberaţiilor staturii sale: supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi (1941), împătimit de trăirea plenară a vieţii, cântându-i fibra, căutând frumosul în fiecare din clipele ei şi, dincolo de toate, aducându-i supremul omagiu: vrednicia şi veşnica tinereţe a valorii ce nu aşteaptă anii pentru a se putea detaşa şi a ne uimi…
Elegantă şi sensibilă – aşa se poate defini prezentarea recitalului făcută de doamna Maria Popa, cea care i-a stat alături. Reamintite, citatele din spusele lui Iancu vibrează: au în centru viaţa, preţuită la măsura pe care o dăm clipelor sale; de aceea, de multe ori putea fi auzit repetând obsesiv: “Să nu irosim clipele”. Ştia de ce o face: viaţa este atât de scurtă, încât fiecare respiraţie a ei ar trebui celebrată…
Evocarea făcută de maestrul Iosif Ion Prunner, dirijor al Corului Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti a fost plină de “miez”, conturând universul magic al resurselor vizate vreme de decenii de colaborarea apropiată a lui Iancu Ţucărman şi a celor îndrumaţi de el cu instituţiile muzicale de frunte ale ţării: “Îi încuraja pe toţi, cu precădere pe cei care aveau să fie o promisiune împlinită”. Prof. univ. dr. Vasile Morar, Profesor Emerit al Universităţii din Bucureşti a evocat întâlnirile lui Iancu Ţucărman şi ale lui Martin Sternin, ambii supravieţuitori ai Holocaustului, cu masteranzii şi doctoranzii de la Facultatea de Filosofie şi de la Litere; acestea au avut loc pe linia celor două studii de caz: Holocaust şi Terorism dar, aşa cum era firesc, au atins şi chiar au înregistrat unele schimbări de opinie pe zona acelui “antisemitism insidios” ale cărui manifestări le-am dori cât mai reduse la tăcere.
Preluând ideea, domnul ing. Paul Schwarz, Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, a lărgit aria problematicii, accentuând apropiata colaborare prietenească pe care a avut-o cu Iancu, sprijinind proiectele, deloc puţine, ale acestei personalităţi de aleasă omenie, dăruit tinereţii şi valorilor ce se cereau a fi promovate; actriţa Claudia Motea s-a acordat pe firul amintirilor, recitând un poem dedicat lui Iancu Ţucărman.
Destăinuindu-ni-se pe strune sau pe clape, cei şapte tineri instrumentişti: Trio Coteanu (Monica, Patricia Julia), Mihaela Mitrofan, Maria-Izabela Ghergu, Mircea Dumitrescu şi Fabiani-Gabriel-Andrei Prcsina ne-au vorbit, aşa cum ştiu ei mai bine să o facă, despre felul în care întâlnirea cu Iancu Ţucărman le-a însemnat şi direcţionat viaţa; au făcut-o pe sunetele acelor partituri ce le erau dragi, deopotrivă lor şi celui pe care, cu condescendenţă dar şi cu duioşie, îndrăzneau să-l considere “prieten”. Ne-au demonstrat cu această ocazie calităţile graţie cărora au fost aleşi de acest împătimit “descoperitor” de talente: abordare matură, elevată, discurs muzical virtuoz, visător, grav, melancolic, senin, îngândurat, savuros sau glumeţ – după caz. Numitor comun a fost seriozitatea cu care au tratat fiecare opus, fiecare partitură, indiferent de zona stilistică pentru care au optat. Punctul de interes al recitalului a cuprins şi o piesă românească: Rezonanţe pe fond galben pentru vioară şi violoncel de Ulpiu Vlad, discipol al compozitorului Anatol Vieru (Mircea Dumitrescu şi Izabela Ghergu), o pagină amintind dureros o istorie pe care am dori-o uitată; cele două “mărturii” sonore debutează asemenea unor confesiuni ce îşi împletesc glasul şi trăirea conducând către ceasul la care introspeţia va capta nori de lumină, topind diferenţele şi temeinicind suflul vieţii.
Aplauze tuturor acestor tineri interpreţi şi fie ca buchete de gânduri senine să le confirme şi să le lumineze devenirea în plan solistic!
Revin la Fila de calendar… Aşa se face că, despre această dimineaţă de 26 ianuarie 2023, nu ne vom aminti ca despre ziua cu primii fulgi din Bucureştii indecişi între toamnă târzie şi primăvară timpurie – e drept, răzleţi dar, totuşi, primii fulgi! – ci ca despre o sărbătoare a muzicii tinere In Memoriam Iancu Ţucărman, z.’l.
P.S. Mulţumesc şi pe această cale distinsei doamne Maria Popa pentru grija cu care a organizat acest eveniment şi concertul de la Sala Mică a Ateneului Român din 8 februarie a.c., ca şi pentru gentileţea de a-mi fi pus la dispoziţie fotografiile pe care astfel am avut posibilitatea de a le transmite redacţiei.
Carmen Stoianov
14 Comments
D-nei Carmen Stoianov : Cântând viața, cântând frumusețea sufletului este un omagiu adus muzicii și a unei persoane pentru care muzica a fost “un balsam al sufletului” .Este așa de evident că acest omagiu a fost scris de autoarea ,care ea însăși trăiește în lumea muziicii . Ea își exprimă dragostea și aprecierea față de Iancu Țucărman cu adevărată pasiune și dedicație. Pasiunea celor care iubesc și profesează muzica. Omagiu unei vieți de un secol ,care a trecut din tragedie în creație și dăruire pentru artă și încurajarea tinerilor talentați. Deosebită forță și frumusețe a expresiei ! Un tablou ! Felicitări !
Mulţumesc, stimată doamnă Eva Grosz, pentru sensibila dumneavoastră apreciere. Mărturisesc că da, este adevărat, am fost şi am rămas adânc impresionată de personalitatea domnului Iancu Ţucărman şi de forţa de iradiere a acţiunilor sale, dincolo de timp, prin continuatorii pe care i-a format în deceniile dedicate artei tinere. A ştiut să-i aleagă, să-i direcţioneze şi să-i susţină, într-un demers consecvent urmărit, cu dăruire şi pricepere. Sunt onorată că l-am cunoscut….din păcate, mult prea puţin!
Pe cel care a cântat viaţa şi o cântă şi dincolo de dispariţia fizică, prin muzica pe care a promovat-o, prin tinerii pe care i-a format, prin toţi cei care îşi amintesc de personalitatea acestui “om de zahăr” nu doar conform numelui, am senzaţia puternică, datorită acestui excelent In memoriam scris de muzicologul Carmen Stoianov, că l-am cunoscut, nu doar ca profesionist desăvârşit, ci şi ca OM.
Acest “împătimit de trăirea plenară a vieţii, cântându-i fibra, căutând frumosul în fiecare din clipele ei”, repetând obsesiv: “Să nu irosim clipele”, rămâne, din câte am dedus din articol, veşnic tânăr în memoria celor care l-au cunoscut, l-au apreciat, a celor care îi datorează drumul ales în viaţă.
Căci bucuria lui era excelenţa la nivel de interpretare muzicală, pe care o făcea cunoscută sau o imprima celorlalţi fără a le-o impune, ci doar cu har, discreţie şi delicateţe, făcând din muzică un “balsam al sufletului”. Astfel, scotea la suprafaţă omenia, nu urâtul din oameni, şi cu greu te puteai desprinde – ceea ce de fapt nici nu voiai – de magia instituită de el. Capacitatea sa de a intui talentul era inegalabilă, iar rezultatul este palpabil şi azi: atâţia muzicieni de calitate, cărora Iancu Ţucărman le-a deschis porţile spre măiestrie.
Aceste cuvinte scrise la trecerea în eternitate a ultimului supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi m-au impresionat în mob deosebit: “a fost un model de stăruință și de compasiune, un om care a reușit să se împace cu trecutul și să transforme propria experiență într-o lecție pentru generațiile viitoare”.
Mulţumim, Carmen Stoianov, că ne-ai readus în atenţie acest om de excepţie, prin atâtea amintiri frumoase pe care le-ai împărtăşit cu noi.
Dragă Daniela, ce mult mă bucur de câte ori te citesc! Şi nu doar pentru că mă aştept să culeg laude, ci pentru că ai un fel special de a privi, a analiza şi a dezghioca înţelesuri din orice text. Iar aici, chiar despre ceea ce ai punctat tu este vorba: despre ideea că astăzi, când el nu mai este, ne bucurăm de continua lui prezenţă sau, aşa cum măiestrit spuneai, lângă noi se află “cel care a cântat viaţa şi o cântă şi dincolo de dispariţia fizică, prin muzica pe care a promovat-o, prin tinerii pe care i-a format, prin toţi cei care îşi amintesc de personalitatea acestui “om de zahăr” nu doar conform numelui…..”
Deşi l-am cunoscut mult prea puţin, tresar când văd că amintirea lui dăinuie dincolo de timp. Era un om cât veacul şi pare că deja umbra acestui veac se prelungeşte în lumina unor decenii ce se anunţă răsunătoare ca aplauzele noastre, cinstindu-i trăirea prin şi pentru muzică şi tinerii artişti cărora le-a înlesnit, total dezinteresat, calea propriei lor deveniri. Cuvintele tale sunt mărturia că şi cei care nu l-au cunoscut pe când era încă în viaţă, îi pot dedica un “mulţumesc” rostit cu convingere, din inimă, pentru simplul motiv că a fost acel om care, greu încercat de viaţă, a ştiut să vadă frumosul şi binele şi, mai ales, că ne-a învăţat să nu irosim clipa. Mulţumesc, Daniela pentru gândul tău cel bun…..
IANCU ŢUCĂRMAN – O PERSONALITATE DAVIDICĂ
Există oameni binecuvântaţi de Dumnezeu cu care, în mod absolut providenţial, ne este dat să ne întâlnim. Ei au harul transcendental al celor aleşi de Divinitate să devină modele pentru semenii lor, inducându-le lumina forţei spirituale sublimate în esenţa Legii Morale, în Decalog.
Et in Arcadia ego ! – şi eu am avut şansa istorică de a întâlni un asemenea Om cu adevărat superior. El are un nume predestinat – Zuckerman, adică omul de zahăr, omul dulce, omul bun – şi este un autentic etalon de moralitate, de admirabil eroism în lupta cu entităţile malefice ale fascismului si ale neo-fascismului, de altruism şi de generozitate. El are un chip bland şi luminos, ce iradiază bunatatea şi iubirea semenilor – ca supreme idealuri pnevmatologice. Acest cumul de calităţi excepţionale i-au permis să înfrunte cu succes un destin crunt si să invingă astfel răul ! – el reuşind să supravieţuiască într-unul dintre cele mai tragice evenimente ce au marcat Holocaustulul Românesc: pogromul de la Iaşi. Aşa cum elocvent s-a demonstrat într-o amplă lucrare de referinţă – Preludiu la asasinat – Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941 de Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim – 2003 şi Editura Polirom, Iaşi – 2005), acest cumplit eveniment soldat cu moartea a peste 14.000 de evrei a reprezentat “un capitol zguduitor şi prea puţin cunoscut din istoria suferinţei umane, preludiul asasinării în masă a evreilor din Basarabia şi Bucovina de către forţele Armatei şi Poliţiei româneşti, acţiune desfăşurată în cadrul unei politici dirijate al carei scop final era lichidarea evreilor din România”.
O coordonată fundamentala, cu adevarat eshatologică şi totodată deontologică a existenţei şi a operei Domnului Iancu Ţucărman este aşadar legată de reliefarea crimelor împotriva Umanităţii comise în Holocaustul Românesc , de lupta victorioasă dusă împotriva fascismului ce cotropise atunci Romănia, transformand-o într-o colonie a satanicului Reich nazist. În acest context există numeroase mărturii ale eroismului de care Domnul Iancu Ţucărman a dat dovadă – motiv pentru care el este unanim omagiat, precum biblicul David, invingătorul lui Goliat (1 Samuel 17). Iar lupta nu s-a încheiat, căci, aşa cum subliniază chiar Domnul Iancu Tucărman “eu, ca supravieţuitor, am o obligaţie faţă de cei care n-au trait. Trebuie să spun adevărul, să nu tac in faţa negaţionismului” (citat din relevantul interviu acordat ziarului “Evenimentul Zilei”, 20 august 2009). Acest aspect este esenţial, deoarece “negationismul, măturarea sub preş a crimelor din Holocaustul local au fost adoptate de toate statele eliberate de comunism, intr-un fel de globalizare a falsificării istoriei” (Prof. Univ. Emerit Dr. Michael Shafir, Between Denial and “Comparative Trivilization”, Hebrew University Jerusalem, 2002). În acest sens, Domnul Maximillian Marco Katz – Preşedintele Centrului de monitorizare si combatere a antisemitismului din Romania – evidenţia cu clarviziune faptul că “în România modernă antisemitismul există: el este întreţinut, cultivat şi manipulat de cei care sunt conştienţi atât de efectul nociv al acestui gen de rasism absolut, dar şi de popularitatea pe care o câştigă atunci cînd afişează astfel de manifestări ” (site-ul MCA Romania, anti-semitism.ro). Referitor la importanţa combaterii negaţionismului şi a antisemitismului, Domnul Prof. Univ. Dr. Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional de Studiere a Holocaustului din România “Elie Wiesel” trage un semnal de alarmă, arătând că “tragedii genocidare se mai pot întâmpla; trebuie să fim vigilenţi, să nu uităm, să avem o societate civilă puternică, gata să reacţioneze de câte ori statul încearcă să devină autoritar, arbitrar sau totalitar, fiindcă Holocaustul este legat numai de un regim totalitar”(interviu acordat Radioului Europa Liberă România, 6 august 2020).
Complementară acestei esenţiale misiuni de combatere a antisemitismului şi a negationismului, exista şi o altă elocventă coordonata eminamente umanistă a spiritului efectiv davidic al Domnului Iancu Ţucărman – şi ea este ilustrată de dăruirea, de pasiunea sa pentru arta sunetelor ! Astfel, precum biblicul rege David (2 Cronici 7:6) , Domnul Iancu Ţucărman şi-a orientat o parte însemnată a energiei pozitive ce îl animă si in direcţia înnobilării semenilor săi prin muzică ! Graţie esenţialului spirijin moral şi material oferit de el cu impresionantă generozitate prin Asociaţia Culturală Iancu Ţucărman şi Maria Popa, o întreaga pleiadă de străluciţi tineri muzicieni români a reuşit să obţină remarcabile performanţe atât în ţară, cât şi peste hotare: de la eminentul virtuoz al violoncelului Andrei Ioniţă, la remarcabilii instrumentisti Daria-Ioana Tudor, Gergeta Iordache, Mihaela Manea, Teodora Ţepeş, Isabela Ghercu, Ştefan Aprodu, Mircea Dumitrescu, Julia Coteanu şi Mihaela Mitrofan.
Concluzionând, putem astfel afirma că toate aceste realizari extraordinare ale ilustrului om de cultură care este Domnul Iancu Ţucărman confirmă o veche zicală, relevând faptul că omul sfinţeşte locul ! Şi, din această perspeđctiva soteriologică, in mod indubitabil Domnul Iancu Ţucărman este – în cel mai nobil şi mai general uman sens – UN SFÂNT AL ROMÂNIEI !
Conf. Univ. Dr. Habilitatus Şerban Nichifor
Compozitor (SABAM)
Comandor al Ordinului Naţional Pentru Merit
Ofiţer al Coroanei Regale Belgiene
Mulţumesc, Şerban Nichifor. Doar tu puteai să-l evoci astfel. Ştiu că l-ai cunoscut şi, ca toţi cei pe care i-a avut aproape, l-ai admirat, ţinând trează această lumină şi după ce Iancu Ţucărman ne-a rămas doar în amintire. Z”L
Un articol emoţionant despre un Om Extraordinar, despre o manifestare de suflet care dovedeşte că Iancu Ţucărman rămâne în inimile celor care l-au respectat şi iubit, ale celor pe care i-a sprijinit. L-am întâlnit doar de câteva ori, dar m-a impresionat prin ţinuta, prin demnitatea, prin discreţia şi echilibrul său. Fie-i memoria binecuvântată!
Mulţumesc, dragă Andrea, îţi împărtăşesc admiraţia. Vii mulţumiri celor care îi menţin amintirea în glas de sunet, aşa cum îi plăcea să asculte…Mulţumiri Comunităţii, mulţumiri admirabilei doamne Maria Popa, prietenilor de-o viaţă şi celor întru artă, felicitări tinerilor muzicieni porniţi pe calea măiestriei…..
Nu l-am cunoscut pe Iancu Țucărman. Citindu-i numele, am intrat imediat pe internet și am găsit această mică prezentare: „Supraviețuitor al Holocaustului, al Pogromului de la Iași și al Trenului Morții (1941), model de bunătate și iubire de oameni, în ciuda vicisitudinilor cumplite prin care a trecut, Iancu ȚUCĂRMAN s-a implicat, cu devotamentul specific celor aleși, în împlinirea menirii sale în această lume: pe lângă profesia sa de inginer agronom, și-a asumat, ca un filantrop, nobila îndeletnicire de încurajare, formare umană și profesională a unor tineri muzicieni de excepție.”
Nu l-am cunoscut pe Iancu Țucărman, dar o cunosc bine pe Carmen Stoianov, autoarea acestui articol-comemorativ, articol-cronică, articol-omagiu… Și ei îi voi mulțumi astăzi pentru o prezentare vie, caldă, plină de amintiri, datorită căreia am simțit regretul că „nu l-am cunoscut pe Iancu Țucărman” decât ABIA ACUM.
Draga mea Nicole Sima, după cum ţi-ai dat seama din articol, inclusiv eu l-am cunoscut mult-mult prea puţin pe domnul Iancu Ţucărman, dar i-am apreciat flair-ul în a descoperi talentul şi, mai ales, perspectiva devenirii solistice. Cei aleşi de domnia-sa spre a fi susţinuţi cu burse ori doar cu o apreciere au demonstrat că o merită din plin…..şi asta nu este puţin. Omagiu descoperitorilor! Mulţumesc pentru cele scrise de tine.
Evocare frumoasa a unei personalitati importante. Felicitari autoarei.
Onorată pentru apreciere, stimate Lucian-Zeev Herşcovici. Adevărul este că mi-aş fi dorit să-l fi cunoscut mai bine pe Iancu Ţucărman. Convorbirile cu domnia sa – deşi puţine – mi-au făcut întotdeauna bine şi au deschis noi orizonturi de comunicare.
Regret ca nu l-am cunoscut pe d-ul Iancu Tucarman. Articolul impresionant mi-a oferit mare placere si fiind un meloman din copilarie sunt intru totul de acord cu vorbele lui ” MUZICA ESTE UN BALSAM AL SUFLETULUI !!!” Am ales o alta cariera (medic chirurg) , dar muzica a ramas o parte integrala din viata mea spirituala si nu pot imagina ca viata mea fara muzica. La varsta de 70 de ani am reluat cursuri de violoncel (intrerupte in urma cu 65 de ani) si de fiecare data cand in imbratisez simt nu doar vibratia corzilor lui , dar si cele al inimii mele.
Vă împărtăşesc parte din regret. A fost, cu adevărat, o personalitate dăruită tinerilor: cu misiune, cu menire…..Şi eu iubesc violoncelul, deşi nu l-am studiat, astfel că vă înţeleg pe deplin, domnule doctor; revenirea la strune nu poate decât să vă reîntregească trăirile…..Chapeau!