Venim din Elveția, unde am poposit puțin și nu am avut acces nici la telefon şi nici la internet, navigând pe baza indicatoarelor rutiere spre micul principat Liechtenstein pe care, dacă te iei cu vorba, poți ușor să-l ratezi din goana mașinii, de mic ce este. Va fi o nouă țară pe lista mea de țări vizitate și încă una dintre cele foarte mici în care am fost, alături de San Marino și Monaco.

Liechtenstein este o ”țară sandviș” întinsă pe o fâșie de 160 km pătrați între Elveția și Austria, toate fără ieșire la mare, și fiind pe locul patru în Europa ca micime, după Vatican, Monaco și San Marino. Relieful alpin, ridicol de frumos, este aidoma celui al Elveției de unde ne îndreptăm spre Vaduz, localitate atestată documentar pentru prima dată în anul 1150. Capitala cu 5300 de locuitori este de fapt un soi de ”comună regală”, obscen de bogată, situată pe valea Rinului. Ea găzduiește reședința familiei regale, precum și sediile guvernului și parlamentului.

Abia așteptăm să ajungem, pe o ploaie subțirică dar cam sâcâitoare, și ne cuprinde entuziasmul când vedem primul indicator pe care scrie Vaduz și, cocoțat pe o culme de munte, castelul principelui Hans-Adam al II-lea de Liechtenstein și al principesei Maria.

Castelul este situat în așa fel încât se ivește de departe și confirmă parcă celor ce călătoresc spre el că sunt pe drumul cel bun. Construcția este din piatră de munte, destul de greoaie și lipsită de grație, dar domină clar împrejurimile, ca și când ar veghea asupra țării și a supușilor ei.

Nu mai avem mult de mers până în comuna-capitală, doar câțiva kilometri. În parcarea din apropierea centrului suntem foarte atenți la modalitatea de plată, căci în Elveția tocmai încasasem o amendă de parcare. Ne dăm seama că vom avea nevoie de monede pentru aparatul de taxat. O s-o rezolvăm la întoarcere, cu monede schimbate în oraș.

Luăm la pas orășelul minuscul în care nu te poți nici rătăci și nici obosi, fiindcă ajungi degrabă unde dorești. Vrem să mâncăm ceva și vrem să cumpărăm din nou ilustrate pentru noi și pentru colecția Emiliei, așa cum am făcut peste tot. Facem câteva poze pe ploaie și deja, din câțiva pași, am ajuns în centrul Vaduz-ului, lângă primărie. Fiul meu mă face din nou să râd, așa cum a făcut pe parcursul întregii noastre călătorii. Acum îmi propune să cumpărăm o bormașină Hilti (firma e ultra celebră) sau, și mai bine, niște dinți. Țărișoara asta plină de ingeniozitate produce anual, prin compania Ivoclar Vivadent, un număr de 60 de milioane de dinți artificiali, cam 40% din întreaga producție europeană și 20% din cea mondială. Cel mai important client al acestei companii este probabil industria cinematografică. Dar ceea ce caracterizează afacerile principatului sunt finanțele, locul fiind asociat de multe decenii cu un paradis fiscal. Din cei 38.000 de locuitori, cam 10.000 sunt rezidenți străini veniți fie să lucreze, fie să învârtă banii. PIB-ul țării o face una dintre cele mai bogate din lume, cu o putere financiară enormă. La tot pasul, pe toate străzile întâlnim sedii de bănci, plus cele mai ”grele” firme din lumea modei și glamour-ului internațional.

Puterea noastră financiară este, în schimb, mititică, dar tot ne duce într-un magazin de suveniruri, de unde luăm vederile dorite și Mircea primește pe carnetul lui de însemnări ștampila oficială cum că a trecut pe aici. A, bineînțeles că nici ștampila nu e gratuită, costă 2 euro.

Limba vorbită aici este un dialect german similar cu cel din Elveția și, ca să verifice dacă ne înțelegem, Mircea îl întreabă pe proprietarul magazinului care ne încasează costul ilustratelor, dacă vorbește engleza. Răspunsul lui șugubăț ”uneori” ne apropie imediat și îl întrebăm pe simpaticul omuleț – căci e scund și are deja o vârstă – unde putem mânca ceva bun, dacă se poate chiar cu specific local. Omul își ia haina de ploaie și ne răspunde ”la restaurantul meu” și se oferă să ne conducă cei câțiva pași căci, din nou, locul este foarte aproape. Restaurantul este cochet, cu specific asiatic dar, cică, și local. În sfârșit, după zece zile fără supă, găsesc pe meniu goulash soup, pentru care mă hotărăsc pe loc. Nu este o greșeală, supa e foarte bună, puțin diferită de cea pe care o fac eu, dar pică foarte bine pe vremea răcoroasă și umedă. O fi având ea specific local, dar nu pentru mine. În fine…

După masa luată în grabă, fiindcă încercăm să evităm pe cât posibil condusul după căderea serii, ne simțim mult mai întremați pentru drumul până la Innsbruck, unde ne așteaptă cazarea la o pensiune austriacă. Dar mai avem vreo cinci ore de mers prin munți, pe o vreme închisă și umedă, cu seara care se apropie cu repeziciune.

Vaduz și întregul principat Liechtenstein nu e chiar de o frumusețe impresionantă, dar nici urât nu este. Dacă am avea timp să intrăm prin muzeele care par interesante, poate ar fi altceva, dar acum trebuie s-o întindem și să trecem cât de repede în Austria, unde vom beneficia din nou de binefacerile telefonului şi ale navigatorului.

Cu câțiva ani în urmă, rapperul Snoop Dogg a venit cu o idee năstrușnică, dar nu chiar imposibilă. El a propus ca întreg Principatul Liechtenstein să poată fi închiriat cu 70.000 de euro pe noapte, pentru un maxim de 150 de persoane. Oferta include și o seară de degustări de vinuri – care sunt destul de căutate – împreună cu principele Hans-Adam al II-lea. Nimeni nu a folosit încă această oportunitate, dar ea există.

Foarte curând, trecând granița inexistentă spre Austria, suntem din nou în Uniunea Europeană!

Drumul care ne poartă prin munți spre Innsbruck e foarte frumos, dar nu prea ușor. Mai facem câteva opriri pe la benzinării de-a dreptul luxoase. Pe drum găsim multe devieri din cauza unor șantiere în lucru, care ne cam pun răbdarea la încercare. Se face repede întuneric.

Găsim cu ușurință Pension Prantner, dar sosim cu o oră mai târziu decât am anunțat și, desigur, nu e nimeni la recepție. Parcăm în curte și Mircea sună și vorbește cu un bărbat care îi spune că vine în 15 minute, dar de fapt vine în 25… Între timp eu mai fac 2000 de pași prin curte.

Nu-mi pierd cumpătul, iau lucrurile așa cum sunt – de fapt suntem bine, am ajuns și îndată vom primi camera. Așa și este. Curând apare un domn și de data asta eu îl iau cu ”dragule”, sau ”drăgălașule”, așa cum fac și acasă, mai ales la piață, când dau peste vreun precupeț foarte bătrân, căruia nimeni nu i-a mai spus așa de multă vreme, dacă i-o fi spus vreodată. Obțin zâmbete strâmbe sau știrbe și nimeni nu se plânge de apelativele mele. Așa și austriacul care e recepționer, manager și, vom vedea a doua zi, chelner. E meteahna cu care am rămas după pandemie și probabil modalitatea de a face față problemei personalului lipsă din domeniul ospitalității, unde cazarea pentru care plătești e tot mai greu accesibilă. Nu am ajuns nicăieri în crucea nopții, întotdeauna a fost înainte de ora 10 și totuși, peste tot, indiferent de țară, am întâmpinat aceeași problemă. A fost nevoie să anunțăm cât mai exact ora sosirii și să ne rugăm de ei să ne primească dacă întârziem o oră sau două – destul de neplăcut și de enervant, dar probleme majore nu au fost.

Dimineața, micul dejun de la Pension Prantner nu mai este în stil francez – slavă Domnului, că mi-a ajuns patiseria franceză, chiar așa delicioasă cum este. Cafea cu strachina și hai la drum!

(Va urma)

Anca Laslo