Casa lui Tanti Bertuş (protestantă) şi a lui Nenea Leontin (greco-catolic) este  graniţa. Ei îi spun conac, la fel cum îi zic şi sătenii. Noi ne adăpostim în bucătăria de vară. Şi aşteptăm. Aşteptăm acea noapte nevrednică de mai, când putem porni să ne facem nevăzuţi în zloată, pentru a nu dispărea în fumul unui coş îndepărtat. Ne ferim mai întâi de grănicerii maghiari şi apoi de cei români, care ne-ar preda Gestapoului dacă ne-ar captura. Dar dacă totuşi nu ne vor prinde? Noi, copiii – Marta, în vârstă cinci ani, Anikó, de trei, Mira (încă în pântecul mamei) şi cu mine, care am opt ani şi aş fi continuat să merg la şcoală, în clasa întâia, dacă mi s-ar fi permis – habar nu avem de aceste elemente hotărâtoare.

Noi doar păşim prin noroi, înfriguraţi: „Nicio tuse, niciun strănut! Nu scoateţi niciun sunet!” Fiecare strânge din răsputeri mâna mamei sale şi mergem fără să ştim încotro şi fără să ştim de ce. „De ce” este o întrebare foarte importantă. De ce a trebuit să ne sculăm din aşternutul pufos, în plină noapte?  Să părăsim mobilele familiare, jucăriile îndrăgite, mirosurile cunoscute, matca sigură în care trăiam? Până şi păpuşa mea Lenci a putut rămâne acasă, doar noi păşim împleticindu-ne aici, la graniţă, noaptea, pentru că nu există decât noapte şi graniţă. Nicăieri nu mai suntem acasă. Suntem nicăieri. Noi suntem nimicul. Acasă a devenit doar un cuvânt pe care nu-l putem rosti, pentru că nu avem voie să spunem nimic. Deci acest cuvânt nu mai înseamnă nimic. De ce? Irénke, Bunicul, Bunica Vilma, Ruki şi Évike sunt la Fabrica de cărămizi.

Niciodată nu am văzut Fabrica de cărămizi. Şi nici n-o s-o mai văd vreodată. Au demolat-o repede. În locul ei au ridicat o întreprindere industrială şi nu un monument pentru cei şaisprezece mii de evrei clujeni pieriţi fără urmă. Să-i dăm uitării. Şi Fabrica de cărămizi era o întreprindere industrială, anticamera uzinelor morţii.

E noapte. Poate acum porneşte primul transport. Sau cel de al doilea?

Noi nu suntem în el. Noi suntem la graniţă. Nu ştiu ce înseamnă graniţa şi nici ce este Fabrica de cărămizi unde noi nu ne aflăm. Şi nu ştiu chiar deloc că acestea nu sunt doar cuvinte, ci separă locul, de timp; viaţa noastră, de moartea lor. Dar toate acestea am să le aflu mai târziu. Şi mult mai târziu îmi voi da seama că şi necunoaşterea istoriei este tot istorie. Necunoaşterea nu te pune la adăpost.

Ştiu doar că suntem la graniţă şi orbecăim. În faţă păşeşte cu luare aminte Pavel, argatul lui Nenea Leontin. El e călăuza noastră, pentru că aici, la graniţă, dincoace sau dincolo, suntem nişte străini. Îl urmează Bözsi, cu burta ei mare, ţinând-o de mână pe Mártuka. În urma ei gâfâie Helén cea trupeşă, trăgând-o după ea pe Anikó. După ei merge Dolfi, urmat de mama şi de mine.

Am trecut şi picotesc hurducată de o căruţă împreună cu ceilalţi copii.

Şi apoi casa de la ţară unde stăm pe băncuţă trei femei şi trei copii, mai exact trei copii şi jumătate. Deodată apare un soldat neamţ, cam de vârsta tatălui meu. Se uită la oamenii înspăimântaţi de pe băncuţă şi cumpără fân de la bărbatul care ne găzduieşte. Ca să-şi scape pielea, ne prezintă grăbit: „Dumnealor sunt clujeni!” Neamţul nu scoate nicio vorbă şi pleacă. Privim în urma lui, dar el nu se uită îndărăt. Se suie la volan, porneşte motorul şi transportă fânul pentru caii de manutanţă.

Cealaltă surpriză ne aşteaptă la Turda. „Aud că sunteţi mai mulţi. Respectaţi tradiţia, ţineţi Şabatul? Meritaţi să fiţi salvaţi?” – ne întreabă îngrijitorul băii rituale.

Mama îi răspunde: „Nu ţi-e ruşine? Dacă ai veni să-ţi scapi copilul de moarte, nu m-aş răsti la dumneata, ci te-aş ascunde!”

Omul lipsit de suflet se grăbeşte să scape de noi, mai ales de mama. De privirea ei, de cuvintele ei. Ne mută în casa unei familii tinere, foarte evlavioase. Sunt oameni plăcuţi. Nu exagerez spunând că ne primesc cu drag, cu compasiune.

Bărbatul tânăr poartă pălărie şi în casă, la fel ca bunicul meu, pe care nu l-am văzut decât cu pălăria pe cap. Nu ştiam dacă era chel sau nu.

Nu aveam să-l mai revăd niciodată. Ştiu din auzite ce s-a întâmplat cu el. A fost dus mai întâi în ghetoul de la Fabrica de cărămizi din Cluj şi apoi urcat în vagonul de marfă şi trimis la Oswiecim, direct în camera de gazare. Nu înţelegea de ce el, un bătrân de 86 de ani, care nu făcuse rău nimănui, niciodată, nu era lăsat să moară acasă în patul lui…

Era religios, respecta toate prescripţiile rituale. De el ar fi fost mulţumit îngrijitorul băii rituale din Turda.

(*) În 3 mai 1944 a început ghetoizarea celor peste 16.000 de evrei clujeni care au fost adunaţi la Fabrica de cărămizi şi curând deportaţi la Auschwitz (Oswiecim). Un număr foarte mic din locuitorii evrei ai oraşului au reuşit să treacă ilegal frontiera de pe dealul Feleacului şi să ajungă la Turda, în România şi apoi, de acolo, mai departe.

Júlia Szilágyi

(traducere din limba maghiară Andrea Ghiţă)