„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy [1], dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză.
Iată-mă aşternută pe scris un articol. Cât de plastică e această expresie pentru pregătirea de a aşeza (aşterne) literele pe albeaţa (de aşternut) a unei foi neîncepute, pe care încă nu s-a comis nicio greşeală, nu s-a operat nicio ştersătură şi nu a căzut nicio pată de cerneală din peniţa îndărătnică!
Stau în faţa foii virtuale şi-mi amintesc de şirul nesfârşit al filelor de caiet (Tip I, Tip II, Tip III, dictando şi chiar de caiet mecanic) pe care mi-am scris temele de casă, de-a lungul anilor de şcoală (ba şi de facultate), uneori cu interes, alteori cu lehamite, uneori migălind, alteori „fuşerind”[2] (cu urechea ciulită la larma copiilor din curte care mă chemau la joacă), dar niciodată nu rămâneam cu temele nefăcute. În ultima clasă de liceu mi se întâmpla să le scriu în pauză, dar foarte rar. Eram o elevă conştiincioasă.
Acum câţiva ani a existat o dezbatere amplă pe marginea unui ordin emis de ministrul educaţiei[3] care reglementa temele pentru acasă (noi, ardelenii, le spunem teme de casă). Adepţii temelor pentru acasă le subliniau importanţa pentru înţelegerea şi fixarea materiei predate, chiar şi pentru profesorul care căpăta astfel un feedback, privind modul său de predare. Opozanţii arătau că temele sunt cronofage, plictisitoare, obositoare şi provocatoare de stres. Fiecare tabără avea şi argumente valabile. De fapt această dezbatere nu era de sorginte nouă.[4] Ţin minte că pe vremea când eram în gimnaziu (după 1966 s-a produs o oarecare relaxare şi în domeniul învăţământului: s-au creat uniforme mai vesele, s-a redus numărul tezelor, s-a revenit la învăţământul de 12 clase şi s-a extins studiul limbilor străine) a fost adoptată o decizie prin care nu se mai dădeau teme de casă pentru luni, ca să ne putem bucura de duminică.
Evident că şi eu m-am bucurat din plin de această despovărare. Totuşi, oricum ar fi fost aceste teme, interesante, incitante (uneori provocatoare), plicticoase sau migăloase, eu le făceam cu râvnă în fiecare zi, atât pe băncile şcolii, cât şi pe cele ale facultăţii. De fapt, dacă stau şi mă gândesc toată viaţa am făcut teme de casă.
Practic, la toate locurile mele de muncă, ziua de lucru nu se termina după orele efective de muncă, ci întotdeauna mai aveam de făcut ceva pentru a doua zi. E drept că nu am fost obligată să stau 8 ore la muncă decât atunci când am lucrat în informatică, dar şi atunci de multe ori îmi scriam programele acasă, pentru că atmosfera tinerească şi ludică de la Centrul Teritorial de Calcul din Cluj nu era deloc propice să mă concentrez. Îmi duceam acasă formulare (pe atunci programele în FORTRAN sau COBOL se completau cu mâna pe foi tipizate şi apoi erau transpuse pe cartele perforate!!!) şi scriam până noaptea târziu. Au urmat anii când am predat fizica la facultate şi era firesc să-mi pregătesc acasă orele de seminar şi cursul, pentru că niciodată nu-l citeam de pe foi, ci vorbeam liber. Mai târziu, fiind redactor-traducător, traduceam zilnic emisiunea maghiară pentru a doua zi, derulând sunetul şi scriind textul tradus (mai întâi la maşina de scris şi mai apoi pe computer).
Toate temele de casă au un termen limită şi, de foarte mult ori, din cauze obiective (dar şi subiective) acesta devine din ce în ce mai strâns… Exact ca şi acum când stau în faţa foii virtuale, încercând să-mi scriu articolul.
De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline.
Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?!
Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care “ar fi atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line»”. Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.[5]
„Înainte de masă am fost mutaţi într-un ţarc împrejmuit de un şanţ. Murdăria din şanţ a fost scoasă şi pusă pe marginea lui, în aşa fel încât formează o oprelişte. Şanţul este linia moartă. Niciun prizonier nu are voie să se apropie de el”. (Robert Ransom, Diary of Robert Ransom, însemnare din 22 nov. 1863)
„Nu există niciun adăpost pentru cei suferinzi. Am cutezat să caut unul, dar am ajuns până la linia morţii, trasată chiar sub armele gardienilor. (The Liberator, Boston, 30 decembrie 1864).
Într-un memoriu adresat preşedintelui Abraham Lincoln, în august 1864, de către ofiţerii unionişti deţinuţi în Charleston, apare un pasaj privitor la prizonierii din Andersonville: „Îşi pierd foarte repede speranţa şi nu le mai pasă de viaţa lor. Unii care nu mai îndură suferinţa rătăcesc într-o stare soră cu nebunia, iar alţii trec în mod voit «linia morţii»”. (Thomas Prentice Kettell, History of the Great Rebellion, 1866).
Sensul actual al cuvântului, cel de termen limită sau scadenţă, a intrat în jargonul jurnaliştilor americani în anii 1920[6]. Ei l-au preluat din limbajul tipografilor. Aceştia foloseau sintagma dead line (linie moartă) în legătură cu macheta de pagină, definind astfel liniile între care trebuie să încapă conţinutul unui articol. De ce tocmai „linie moartă”? Explicaţia (mea) ar fi că aceste linii erau formate din „litere moarte”. Pe atunci textul se culegea cu litere mobile. Marginile se alcătuiau din litere „moarte” adică fără niciun caracter pe ele. (Şi aici nu pot să nu mă întreb – fără vreo legătură cu subiectul – dacă expresia „rămâne literă moartă” cu referire la neaplicarea unei legi, norme sau măsuri, nu-şi are sorgintea tot de la tipografi?).
Jurnaliştii inspiraţi ai anilor 1920 (când presa scrisă era o adevărată forţă!) au extins înţelesul îngrădirii spaţiale în zona temporală reflectând perfect simbioza lor. Jurnalistul era îngrădit de termenul (ultima oră) până la care trebuia să predea textul, astfel încât ziarul să ajungă la timp la tipografie, dar şi de numărul de caractere, limitat de pagina tipărită, de dimensiunea ziarului.
Să menţionăm şi impactul cuvântului care (mie, cel puţin) îmi sugerează o cursă contra cronometru pentru a trece în timp util linia de sosire sau, in extremis, soarta soldatului de la Maraton, pentru că în presa adevărată un subiect actual nepublicat la timp e mort, nu mai are rost să fie publicat (după ce alţii ţi-au luat-o înainte), iar un ziarist incapabil să se încadreze în timpul pe care îl are la dispoziţie nu e ziarist adevărat.
Desigur de atunci situaţia din presa scrisă s-a schimbat radical, iar fiorosul cuvânt deadline a intrat în vocabularul uzual. Unii, mai mucaliţi, spun că deadline ar indica şi faptul că o bună bucată de vreme înainte de acest termen, interesul celor care nu-i simt apropierea „ucigătoare” este de-a dreptul… mort.
Dar, revenind la butada lui Frigyes Karinthy, în cazul acestui articol termenul limită sau deadline, şi-a jucat rolul de „muză”… la propriu.
Andrea Ghiţă
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Frigyes_Karinthy
[2] https://dexonline.ro/definitie/fu%C8%99eri
[3] https://www.scribd.com/document/365316815/Ordin-OMENCS-5893-2016-Teme-Pentru-Acasa-Preuniversitar#
[4] https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/tema-de-casa-620436.html#google_vignette
[5] https://www.merriam-webster.com/words-at-play/your-deadline-wont-kill-you
[6] https://www.speakmedia.co.uk/blog/word-of-the-week-deadline
16 Comments
Sa va fac o marturisire:mi-a parut rau cand am citit ultmele cuvinte ale celui din urma articol.Felicitari tuturor celor care le-au scris.,gandit s.a.m.d.
Etimologia este un subiect fascinant, o oglinda a gandirii umane, cu asociatii neasteptate. Traiectoria parcursa de un termen lingvistic este in majoritatea cazurilor o evolutie de la denumirea stricta a unui obiect fizic, material catre o uzanta abstracta metaforica. De exemplu, “jaundice”/ hepatita, galbinare” a dat adjectivul “jaundiced”, (ex,, “jaundiced opinions), care se refera la atitudini sau pareri de neincredere, aversiune sau ostilitate fata de o problema sau persoana, mai ales datorita unor experiente trecute. Iar adjectivul “peren” a trecut din domeniul botanicii la descrierea situatiilor care se perpetueaza mult timp sau sunt repetitive.
Dar, trebuie sa recunosc, traseul parcurs de “deadline” e unul din cele mai pitoresti!
Cea mai cumplită analogie pe care nu am putut să NU o fac a fost cu gardul electrificat din lagărele naziste. Acel gard era o linie a morţii sigure şi unii deţinuţi care nu mai rezistau regimului îngrozitor de acolo şi-au găsit izbăvirea aruncându-se pur şi simplu în gard. Cineva îmi povestea că de câteva ori s-a năpustit înspre gard, însă tovarăşii de suferinţă au reuşit să-l oprească.
Nimic mai de groaza decat asemenea imagini/istorisiri din lagarele naziste! Si totusi au fost o realitate, experiente traite sau inregistrate …
Cred că există un deadline care este limita vieții .
Din acest motiv un om activ trebuie să-și stabilească singur deadlinul în acțiunile lui.
Și e deadlinul impus , care din punctul meu de vedere e nedorit. Asta îmi amintește și de expresia “Împlinirea normei “din vremea comunismului… nu că acum ar lipsi această formă de activitate..
Deadlinul vieţii nu e de resortul nostru decât dacă luăm problema pe cont propriu. În schimb termenele limită ne cam chinuie pe mulţi, dar ne şi stimulează, de multe ori.
Trebuie să remarc unele lucruri legate de acest articol foarte original:
Nu am avut de-a face prea des cu această noţiune, nici în viaţa obişnuită, nici la şcoală, nici măcar la servici, deşi poate că acolo a existat – termenele de predare ale unor versiuni de software erau legate strict de obligaţia întreprinderii faţă de clienţi – Dar şi aici se obţineau amânări, adică amânările mutau conceptual şi temporal această linie despre care articolul tău povesteşte cu amănunte total necunoscute mie.
Deci, percepţia oricărei noţiuni, sau a oricărei situaţii este foarte personală şi legată strâns de experienţa fiecăruia dintre noi.
În legătură cu anii de şcoală, şi eu o elevă silitoare nu am trecut prin experienţele tale, şi niciodată la Bucureşti în anii şcolii nu s-a renunţat la uniformă, poate doar la “bentiţă”, sau dacă-mi amintesc bine la matricolă.
Oricum, hărnicia ta dragă Andrea este atât de vizibilă aici la baabel, încât nu pot decât să te FELICIT cu litera nu mare ci mega literă, pentru că sunt conştientă de eforturile pe care le depui la fiecare număr al baabelului. Nu am nici o îndoială că această trăsătură îţi este alături tot timpul şi în orice loc ai activat. Mulţumesc pentru eforturile făcute în a menţine această revistă atât de vie: -): -)
Mulţumesc pentru aprecieri. Cred, totuşi, că articolul meu nu e grozav de bine structurat pentru că eu voiam să pun accentul pe sorgintea expresiei deadline şi nu pe “hărnicia” mea :)). În ceea ce priveşte uniforma, mă refeream la schimbarea esenţială din clasa a VI-a când s-a renunţat la uniforma de tip sovietic, nu şorţ negru şi alb şi s-a introdus sarafanul albastru deschis pentru gimnaziu şi cel albastru închis pentru liceu care arătau mult mai bine decât rochiile închise cu gulere albe, pe care le purtau elevele din clasele mari.
Nu trebuia sa citesc acest articol ca sa fiu constienta de tot ce am scris 🙂
In legatura cu sarafanul si bluza albastra ai dreptate, nu m-am gandit ca acea schimbare de uniforma a fost atat de semnificativa precum mi s-a parut ca ai scris, nu am avut probabil o sensibilitate asa de mare in privinta uniformitatii acelor haine, mie nu mi-au displacut. Viata noastra ca eleve – sau poate a mea in mod special – nu se desfasura ca in ziua de astazi in care copiii chiar de la 4-5 ani sunt preocupati – practic din cauza parintilor lor – brands/marci ultra cunoscute ale produselor de imbracaminte sau de alte tipuri.
Personal si astazi cred ca era mult mai bine fara obsesiva dorinta de a fi purtator de lucruri “de marca” si fara indoiala mai educativ, viata eduationala din Romania anilor ’60-70 poate servi de model si astazi.
Uniforma iniţială, un pepit cenuşiu trist, cu şorţ negru (doar în zilele festive se purta şorţ alb) era oribilă. Uniforma albastră era mai suportabilă, iar în liceu fiecare fată ( cel puţin la noi) încerca s-o personalizeze cu o bluză albastră din alt material şi cu alt croi, cu un sarafan din altă stofă, mai fină, sau – măcar – cu un cordon diferit de cel de stofă (de piele, mai lat, de pildă). Cât priveşte “brandurile” erau şi atunci copii de bani gata cu haine scumpe şi alţii mai săraci, cu haine ieftine. Totuşi în clasă lumea îmbrăcată în uniformă era aproape egală, nu ca acum când, de multe ori, elevele sunt mai elegante decât profesoarele, mult mai sărace decât părinţii acelor eleve.
Wow, niciodata nu s-a intamplat ceva dintre cele ce le descrii, nu am avut niciodata senzatia de oribil si nici de mare chilipir asupra sarafanului albastru, nimeni nu il schimba poate imi amintesc de un singur caz care avea o bluza mai fina.
Probabil ca cei din Cluj, sau poate toata Transilvania o aveau mai bine cu “moda”, cel putin atunci.
M-am distrat putin cu ce ai scris, pentru ca niciodata nu m-am gandit la asa ceva si nici nu s-a intamplat ceva asemanator.
Mie da. Nu neapărat ca o chestie de „modă”, dar în bluza de bumbac a uniformei înghețam în clasă. Iarna purtam întotdeauna un pulovăr în locul bluzei de uniformă și nu-mi amintesc ca cineva să-mi fi făcut vreodată observații.
Pai si tu erai din Transilvania.
La noi in clase erau calorifere si pe vremea aceea, Ceausescu nu facea inca restrictii la caldura, deci nici frig nu era si nici vreo problema in a pune o jacheta pe deasupra. Scoala in care am invatat era destul de liberala, si pe profesorii mei mi-i amintesc cu mult drag.
Vazand cat de harnica erai cu lectiile de casa concluzia mea este “Ai carte ai parte”.
Şi eu cam am scris despre “deadline”!:))
Ca medic mă întreb, câte victime face, în fiecare an, noțiunea de deadline, care stă ca sabia lui Damocles deasupra capului oricărui individ care trebuie să producă ceva, indiferent ce. Presiunea mintală produce hipertensiune, care produce vasoconstricție coronariană, care produce…..
Multă sănătate și mulțam de frumosul articol.
GbM