Astăzi vă voi povesti despre excursia obișnuită a fiicei mele.

Ca în fiecare trimestru, este o excursie școlară – undeva, ca „să ne cunoaștem țara”. Dar odată cu creșterea în vârstă a elevilor, aceste excursii devin mai dificile și în „locuri mai grele”. Poate ca un fel de pregătire premilitară?

Așa și la ea – cu o lună înaintea excursiei a primit o întreagă listă de lucruri pe care trebuia să le aducă în bagaj. Inutil să vă spun că uitat complet de ea. Și-a adus aminte doar în ziua dinaintea excursiei, adică tocmai sâmbătă, când toate magazinele sunt închise și unele se deschid doar seara la ora șapte. Ca atare mama și fiica au plecat seara la cumpărături, iar tatăl a pregătit și el tot ce a putut – dar nu prea mare lucru.

Planul inițial prevedea culcarea domnișoarei la ora opt seara și scularea la cinci dimineața, dar a fost puțin decalat culcându-ne la miezul nopții. Desigur că scularea s-a făcut la ora cinci: întâi părinții, iar peste o jumătate de oră și domnișoara care a început să împacheteze ultimele lucruri. Tocmai când ne gândeam că va trebui să chemăm un taxi, am primit telefon de la dirigintă – despre care știam că nu merge în excursie:

– Întrucât doar jumătate din copii s-au prezentat la școală, autocarul va face o tură prin cartier spre a-i aduna pe ceilalți, așa că așteptați acasă.

Nici nu vă puteți închipui cât m-am bucurat; eu ca eu, dar mama și fiica au desfăcut valiza și au început s-o rearanjeze – metodic, ca la carte.

Deoarece cuptorul terminase cu prăjiturile pentru excursie, am pus înăuntru un pachet cu croassante pentru mine și soție, după plecarea domnișoarei.

Deodată cineva sună la ușă – cine să sune la ora șase și jumătate dimineața?

Am deschis și cu greu am recunoscut-o pe Rose, una dintre profesoarele fiicei, însoțită de un bărbat pe care mi l-a prezentat ca fiind profesor de matematică, așa că i-am poftit înăuntru.

Rose este o femeie corpolentă pe care niciodată nu o văzusem îmbrăcată în pantaloni, iar acum mi se părea ciudată. Dar cel mai ciudat era că soția și fiica aveau jumătate de valiză încă împrăștiată.

Deodată am auzit o melodie și am înțeles – cuptorul își terminase munca și, scoțând tava, am observat că Rose privește cu mare poftă.

Desigur, i-am invitat la micul dejun, mai ales că domnișoara era departe de a fi gata. Dar când i-am întrebat dacă doresc cafea neagră sau nescafe, domnul profesor mi-a răspuns:

– Nimic, nici cafea, nici ceai. În ultima oră am luat cinci „mic dejunuri”, deoarece elevii nu erau gata, iar părinții ne-au îmbiat pentru a trage timpul.

Am înțeles aluzia și după ce am așezat pe masă platoul cu croasante, am pregătit pentru Rose o cafea cu doar o jumătate de linguriță de nescafe, fără zahăr și cu mult lapte. De cum l-a gustat, am înțeles că nu-i place. Atunci i-am pus pe masă borcanul cu nescafe, zahărul și ibricul cu lapte fierbinte. Să pregătească totul după gustul ei.

Peste cinci minute profesorul mi-a spus:

– Croasantul acesta minunat face sete. Ai vrea să-mi faci totuși o cafea neagră, fără zahăr, doar o tabletă de zaharină?

Până au terminat ce era pe platou, soția a adus valiza și geanta fiicei. Mulțumindu-mi, profesorii au plecat luând cu ei bagajele domnișoarei și scuzându-se:

– Mai avem și alți clienți!

Sătul de cuptor și prăjituri, am hotărât să-mi fac o omletă și tocmai când o întorceam, cu mare grijă să n-o rup – cum i-aș putea prezenta soției o omletă ruptă? – brusc o văd pe fiică în spatele meu:

– Ce-i cu tine? Ai fugit din autocar?

– Nici nu am urcat. Nu-mi găsesc bateria externă pentru celular! Unde-s profesorii?

Înțelegând gravitatea situației, m-am repezit la telefon și am sunat-o pe Rose care m-a liniștit:

– Spune-i să nu se grăbească. Suntem la două blocuri distanță, la Yasmine. Noi luăm al șaptelea sau al optulea mic dejun, iar ei caută aparatul de fotografiat.

Întorcându-mă spre fiică:

– Eu cu mâna mea ți-am pus-o în geantă.

Ca atare atât eu cât și soția ne-am sărutat dulce fiica și ea a plecat pe fundalul țârâitului telefonului. Era vecinul de deasupra – Tărăboi Hărmălăiescu:

– Ați ars omleta și nu pot să-mi iau micul dejun, pentru că bucătăria mi-e plină de fum.

Deschizând ușa de la bucătărie, a ieșit așa un fum că mă temeam să nu declanșeze alarma de incendiu, astfel că am telefonat imediat Poliției, Pompierilor și departamentului de urgență al Primăriei, informându-i „ofițial” că mi-am ars mâncarea și nu e nicio stare de urgență.

Din adolescență nu mai arsesem astfel o omletă, de când un bun prieten venise la mine să privim împreună o revistă, pe vremea aceea interzisă – Playboy.

Imediat ce am pornit ventilatorul să aerisească bucătăria, a sunat la ușă. Credeam că era vecinul Tărăboi și eram gata să-i cer scuze, ba chiar să-i ofer drept compensație pachetul cu prăjituri pe care fiica îl uitase acasă.

Când colo era domnișoara. Am rămas cu gura căscată.

– Am uitat pachetul cu prăjituri și mai vreau încă cincizeci de șekeli.

Probabil că aveam o privire ciudată, căci a continuat:

– Nu te uita așa la mine; autocarul este pe strada paralelă, la Violeta. Profesorii iau micul dejun, iar ea împreună cu bunica usucă sacul de dormit cu fierul de călcat. Ce vrei, să răcească la noapte?

Cred că aveam o privire cam tâmpă.

– De ce nu l-au pus de cu seară în uscător?

– Fiindcă iese mototolit. Avem și noi mândria noastră feminină de „gospodine în devenire”.

Între timp soția i-a adus banii, iar domnișoara a sărutat-o numai pe ea și apoi a plecat.

Când am putut intra în bucătărie, am mâncat niște tartine și atât. Nu mai aveam chef nici de prăjituri, nici omletă. Oala în care am fiert crenvurștii se răcise, iar pisica îi pescuise și îi mâncase.

După o oră am încercat să mai telefonăm spre a ne asigura că totul este în regulă, dar nimeni nu răspundea: nici fiica și nici colegele ale căror numere le cunoșteam. Telefoanele dirigintei Rose și al secretariatul școlii erau ocupate, iar directoarea ne-a răspuns „nu acum”.

După două ore de încercări nereușite, deja îngrijorați, puțin înainte de ora douăsprezece am telefonat secției de învățământ a primăriei, unde ne-a răspuns chiar șefa:

– Fiți liniștiți! Autocarul a plecat acum cinci minute și totul este în regulă. Copiii au mâncat ce și-au adus de acasă, au băut, s-au fotografiat, și-au trimis sute de mesaje pe rețelele de socializare, au jucat un meci combinat fotbal-rugby pe terenul de sport al primăriei, timp în care Samantha cu mătura ei fermecată a curățat autocarul, iar apoi au plecat chiuind.

La alegerile următoare nu uitați să votați partidul „Rățoiul Zburător” și pe primarul Haim care în doar două ore a reușit să înlocuiască profesorul de matematică și cel de sport, ajunși la spital cu hipertensiune arterială datorată consumului excesiv de cafea, precum și profesoarele Rose, Golda și Eva care sunt tot la spital cu hiperglicemie, deoarece toată dimineața au mâncat dulciuri în neștire, ca spartele.

După patru ore în care a așteptat la fiecare colț al cartierului, chiar și Meir, șoferul autocarului, a înnebunit, iar acum este la ambulatoriu, unde a primit un calmant injectabil și altul amestecat în masca de oxigen. A fost înlocuit de Shaul.

Secretara școlii, Ahuva (Draga), este la radiografie neurologică, după ce și-a spart singură capul lovindu-l în repetate rânduri cu telefonul de pe birou, pe care l-a distrus complet.

În marea sa bunătate, Primarul Rață sau nu?! Primarul „Haim zburătorul” a interzis să-i fie imputat.

Exaltată de o criză artistică, directoarea școlii desenează pe pereții cancelariei cai verzi și stele roșii jurându-se:

– Următoarea excursie pe care o organizez va fi cu poștalionul în Galaxia Andromeda, ca să ies la pensie înainte de întoarcerea „iubiților mei învățăcei”.

Deci toată echipa a fost înlocuită, iar elevii au plecat fericiți, așa că nu uitați:

LA ALEGERILE URMĂTOARE, VOTAȚI „RĂȚOIUL ZBURĂTOR” ȘI PRIMARUL HAIM!

Pe deplin liniștit de marile realizări ale „colectivului didactic al Primăriei”, m-am așezat în fotoliu, unde înregistrez și ascult cu mare interes disputa vecinilor de deasupra a căror fiică, Pupăza Hărmălăiescu, nu vrea să plece în excursie la Muzeul de Istorie:

– Mie mi-e frică de fantome, nu vreau să văd mumii!

Florentino Himelbrand