Busuioc la naştere,
Busuioc la moarte,
Floare de tristeţe,
Floare de noroc…
Viaţa noastră, toată,
Doamne, cum încape
Între două fire
Mici de busuioc!
Vasile Romanciuc[1]

Într-una din zilele concediului din vara aceasta, petrecut pe aceleași meleaguri vâlcene cu care v-am obișnuit, am fost la târg în comuna Pietrari, la vreo 4 km de locul unde eram cazați.

Ani la rând, vara, mi-a plăcut să merg prin acel târg. Acum doream să văd ce schimbări a mai făcut primarul comunei, atât de lăudat de săteni și, într-adevăr, erau aduse multe îmbunătățiri – dar nu despre acestea vă voi povesti.

Mergând din tarabă în tarabă, mi-a atras privirea o femeie frumoasă, cu niște ochi albaștri-verzui superbi. Aveau, după părerea mea, culoarea ochilor lui Liz Taylor, culoare care a șocat pe mulți, dar pe care eu i-am văzut doar prin intermediul filmelor, pozelor sau al pixelilor. N-am rezistat și m-am uitat cu multă insistență la ochii femeii, în loc să mă uit la marfa pe care o adusese spre vânzare. Dându-mi seama că pot părea ridicolă, am coborât privirea spre lădițele de la picioarele mele. Săteanca vindea plăntuțe în ghivece potrivite pentru a fi îngrijite și crescute acasă de cumpărători.

Mi-au atras atenția două ghivece pe măsura plantelor și când le-am ridicat, femeia mi-a spus că ambele sunt fire de busuioc[2]: românesc și oriental. Le aveți în imaginea următoare, fotografiate în ziua cumpărării.

Ambele aveau același miros, dar erau, totuși, deosebite. Una arăta așa cum știm noi că trebuie să arate busuiocul – era, desigur, busuioc românesc, pe când cealaltă avea frunzulițe foarte mici, ca niște broderii dantelate și foarte fine.

Dau de înțeles că vreau să le cumpăr, dar în același timp îmi sună telefonul. Eram singură venită la târg și soțul meu mă suna să-mi spună să-l anunț când poate veni să mă ia cu mașina. În comuna care organiza târgul mă adusese o persoană care plecase mai departe. Îi comunic că nu e nevoie să mai vină. Îmi cer scuze femeii pentru întrerupere și, după ce închid, ca să fac o glumă, îi spun că la telefon a fost soțul meu care mă verifică dacă am ajuns în târg sau nu.

În acel moment, localnica, mai tânără decât mine cu vreo 15-20 de ani, mi-a spus:

– Ferice de dumneavoastră că are cine să vă întrebe unde vă aflați!

Am tăcut cu un aer întrebător, iar ea a continuat:

– Eu sunt văduvă, dar am divorțat la 23 de ani de soțul meu. Mă bătea, doamnă! La ultima bătaie, era să pierd sarcina. Soțul meu era foarte gelos și tot timpul mă urmărea ce fac. N-am mai ascuns și i-am spus acest lucru tatălui meu, la spital, unde am ajuns de urgență. Am avut mare noroc! Nu am pierdut sarcina. Tata mi-a spus că imediat ce ies din spital vine să mă ia îndărăt, la el. Și așa a făcut. La 23 de ani am divorțat, am născut un băiat și am rămas cu ai mei. Mi-am crescut copilul cu o dragoste mare pentru că, să știți, eu mi-am iubit soțul și nu m-am mai recăsătorit niciodată. Tata mi-a mai spus: ”Acum, dacă ești la mine și te ajutăm să-ți crești copilul, poți să vorbești cât vrei și cu ce bărbat vrei, dar să nu pleci de la poartă cu niciunul.” N-am ieșit din cuvântul lui. Mi-am crescut băiatul și acum este la casa lui. Tatăl copilului a murit și de atunci mă consider văduvă.

Tot ce ați citit în ultimul paragraf mi s-a spus pe nerăsuflate, iar femeia, crezându-mă din zonă, mi-a spus cum se numește și mi-a precizat a cui este. Am adăugat că, din păcate, nu sunt de-a locului și ea a părut dezamăgită că nu-l știu nici măcar pe tatăl ei.

În timp ce-mi vorbise neîntrerupt, eu îi strecurasem șoptit că are niște ochi foarte frumoși. A părut că știe acest lucru, a dat din cap aprobator și mi-a lăsat impresia că aprecierea mea i-a alimentat dorința de a-și continua povestea de viață.

Până în acel moment făcusem mai multe cumpărături. I-am plătit cele două plăntuțe și, ce credeți? Văzând că nu aveam bani suficienți, iar la hârtia de 200 lei pe care i-am dat-o nu avea rest, ea a zâmbit și mi-a redus suma cu un leu.

I-am mulțumit și i-am cerut permisiunea să pun cele auzite de la ea într-o poveste, dacă voi avea prilejul. Spre bucuria mea, ea a încuviințat și chiar s-a oferit să-mi povestească mai multe lucruri, dacă vreau. Am zâmbit și am plecat spre cunoștințele care îmi luaseră cumpărăturile făcute înainte și mă așteptau, neștiind de ce întârziasem.

Gândurile mi se învălmășeau de emoție și printre ele, ca un fir roșu, a fost acesta:

”Ce frumos că Dumnezeu a îngăduit ca dragostea unei fete pentru un băiat să se transforme în dragostea pentru un copil făcut din iubire, chiar dacă bărbatul a fost nevrednic pentru ce i-a dat Dumnezeu!”

Alt gând de atunci a fost următorul:

”O femeie trăiește pentru dragoste și dăruind generos dragoste. Ea răzbește în viață și o poate traversa alegând într-un mod firesc ca dragostea pentru propriul copil să umple tot, iar această iubire o recompensează salvându-i sufletul și, implicit, împăcând-o cu viața.”

În Orient busuiocul e semn al dragostei.

În folclorul românesc busuiocul este invocat deseori ca o ființă ce simte emoțiile și trăirile lumii.

Acestea erau simțămintele pe care le-am avut acolo, la târg, din clipa când m-am apropiat de cele două ghivece de care v-am vorbit. Acum știți tot ce a urmat.

Folclorul românesc are o melodie nemuritoare, Mi-am pus busuioc în păr, pe care marea artistă Maria Tănase o cânta deseori chiar în renumitul Târg al Moșilor din Obor, din București. Cu glasul ei minunat, Maria Tănase invocă atât de convingător puterile magice ale busuiocului! Vă propun s-o reascultăm.

[1] Poet român din Republica Moldova (n. 17 decembrie 1947, Bădragii Noi, Edineț, fostul județ Hotin).

[2] Numele latin este basilicum (planta regilor). Busuiocul este cea mai îndrăgită plantă a fetelor și a femeilor, pentru că se presupune a fi leac pentru dragoste.

Elena Stoican

București, 6 august 2023