Cum poți să îți iei rămas bun de la un om pe care l-ai iubit din toată inima?

Pentru noi, Laci (cum îi spuneam noi) a fost mult mai mult decât un văr primar. Pentru mine și pentru Andrei, fratele meu mai mic, Laci era ca un frate mai mare, pe care l-am iubit și l-am admirat toata viața.

Laci a avut o relaţie specială cu tatăl nostru, considerându-l un tată adoptiv, un mentor şi un prieten. Puteau să vorbească ore în șir despre politică, despre cultură, despre probleme de viață.

Laci, cu zâmbetul pe buze, cu optimismul său molipsitor, a fost întotdeauna alături de noi.

“Ascultă-mă până la capăt, iar tu să faci ceea ce crezi că e mai bine pentru tine”. Cu mult tact, știa să ne dea sfatul cel mai bun.

Am petrecut împreună foarte multe momente de neuitat și Laci a reușit să își pună amprenta nu numai pe viața noastră, dar și pe cea a copiilor noștri.

Laci mă plimba cu căruciorul când m-am născut, venea să mă ajute să rezolv problemele grele de matematică, a fost la nunta noastră și a venit de multe ori în vizită la noi.

De câte ori se așeza la masă, îmi amintea că supa sau ciorba trebuie să fie foarte fierbinte și să nu uităm ardeiul iute, dar nici berea rece.

Nu vom uita niciodată serile lungi petrecute la noi, în Israel, în bucătăria noastră mică, unde toată familia asculta cu mare atenție povestirile despre viața din lagăr și cele petrecute după revenirea din iadul nazist.

Când Laci s-a întors la Cluj și apoi la Turda, a revenit la bunicul nostru, la unchiul și la mătușa lui (mama mea).

Din păcate, nimeni nu îl putea înțelege, nimeni nu își putea imagina prin ce a trecut tânărul de 16 ani. El nu mai era un adolescent, era un om matur care a reușit să iasă învingător din locul unde atât de mulți și-au pierdut viața având o singura vină – cea de a fi evrei.

Mulți, mulți ani nu a povestit nimănui nimic. Îmi amintesc că la vârsta de 12 ani mi-a spus că a venit vremea să aflu și eu câte puțin despre acea parte a familiei noastre care a pierit în deportare. Atunci mi-a povestit despre părinții şi despre frăţiorul lui.

Povestea încet și parcă îi vedeam pe toți cei dragi în fața ochilor.

A fost tare demult, dar totul mi-a rămas întipărit în memorie.

Acum câțiva ani, fiul nostru Yoav l-a rugat să-i dea un interviu filmat, un fel de mărturie vie, pe care apoi l-a tradus în ebraică pentru nepoții noștri.

Copiii noștri l-au iubit foarte mult, iar nepoții noştri încercau și ei să spună câteva cuvinte în limba maghiară de ziua lui sau în timpul vizitelor noastre la Cluj.

Laci și-a iubit mult familia, pe Andrei, Gerlinde și Sonja. În ultimii doi ani și-a dedicat viața îngrijindu-și soția cu un devotament nemaiîntâlnit. Cu noi – cu fratele meu, Andrei, și cu mine – vorbea săptămânal. În fiecare vineri, fratele meu îl suna înainte de a aprinde lumânările de Șabat. Şi Laci aprindea lumânările în fiecare vineri, păstra cu sfințenie tradiția, deși nu era religios.

A fost un om de o inteligență ieșită din comun, care iubea viața și care și-a trăit-o din plin. A călătorit mult, a citit tot timpul, a scris și și-a făcut foarte mulți prieteni.

Nu era greu să îl iubești. A iubit și a fost iubit. Tineri și bătrâni se simțeau la fel de bine în prezența lui.

Noi, toată familia, ne simțim binecuvântați că l-am avut pe Laci în viețile noastre până de curând… Din păcate, a trebuit să ne luam adio de la el, cu sufletele îndurerate.

Să te odihnești în pace, scumpul meu văr și să îți fie memoria binecuvântată.

Noi nu te vom uita niciodată.

Luci Rosenberger