În urmă cu câțiva ani supravegheam în parc joaca unei fetițe. Îi era atât de firesc să se apropie de câini și să-i mângâie, încât bietele animale cu greu plecau, trase cu lesa de stăpân. În schimb, când se apropia vreun domn cu mustață, se lipea de mine și șoptea cât s-o aud eu: ”Du-te! Du-te!” De fapt se adresa celui care o înfricoșa și se liniștea numai după ce-l vedea îndepărtându-se. Cam asta îmi vine să spun eu, și chiar cu voce tare, la adresa lentului Președinte Klaus Iohannis: ”Du-te! Du-te!… Fie și la Bruxelles!” Încă din primul mandat, Klaus Iohannis a avut ca proiect național ”România Educată”. A fost printre puținele sale obiective de interes major, în care școala avea rol determinant. Dar anul trecut în țară a avut loc o grevă prelungită a cadrelor didactice, nemulțumite de salarii.Read more…
Una din fiicele surorii mele m-a rugat să o reprezint la ședința cu părinții a fetiței ei din clasa a V-a, la o școală din centrul Bucureștiului. Am plecat de acasă cu mult entuziasm. Nu mai fusesem la vreo ședință cu părinții de peste 40 de ani. Dar timp de două ore m-am simțit ca în ”cușca cu leoaice”. Am ajuns printre primii în sala de clasă. Decorul era altul decât cel cunoscut, cu bănci individuale. Elevii acelei școli nu mai au coleg / colegă de bancă. Sper că nu e așa în toate școlile. Diriginta ne-a pus în temă cu ce urma să se desfășoare. La cererea părinților, profesoarele de germană și cea de română au fost invitate să participe în prima parte a ședinței. Prima urcă pe ”eșafod” profesoara de germană. Aflu că venise doar pentru acest ultim semestru al anului școlar. După ce își expune relația cu elevii și dificultățile pe care le întâmpină, o întrerupe o mămică. Pentru mine e ca un prim zornăit de săbii. Politicos, profesoara roagă să fie lăsată să continue, iar la sfârșit cere să-i fie adresate întrebări. Prima care ia cuvântul este doamna care o întrerupsese mai devreme. Deh, avea prioritate la cuvânt! Îi reproșează ceva despre forma de notare a lucrărilor elevilor, care i se părea nepotrivită. Dar ce însemna ”nepotrivită”? Că profesoara îi puncta când greșeau, punându-le câte un minus la fiecare greșeală, dar că nu-i lăuda când nu greșeau!Read more…
La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S. Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească. Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta. Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.Read more…
De curând am avut un vis. Nu a fost dintre cele care ai dori să nu se mai sfârșească. Din contră. În vis, după un lanț de evenimente / întâmplări pe care nu le mai pot descrie detaliat pentru că nu le mai rețin – niște călătorii cu trenul fără să cunosc destinația… niște mărșăluiri cu dificultate în șiruri nesfârșite de oameni etc. – mi-am pierdut geanta cu toate documentele de identitate. Se făcea că ajunsesem într-o sală de tribunal pe care o cunoșteam doar din filme. Eram acuzată de ceva și știam că voi fi absolvită de vină doar prin legitimarea mea. Desigur, nu puteam face asta din moment ce nu aveam asupra mea niciun document salvator și pe nimeni care să mă cunoască. Atunci, în gândul-vis mi-a venit ideea să le spun să fie aduși ca martori ai apărării mele redactorii revistei Baabel, unde mi-au fost inserate câteva texte în care, printre altele, eu am vorbit și despre mine.Read more…
M-am născut cu șase degete la piciorul drept. Din fericire, degetul în plus, care era lângă degetul mare, spre exterior, mi-a fost tăiat cu o foarfecă, chiar la maternitate, de medicul care ne-a primit, pe mama și pe mine, la câteva ore după ce fusesem născută acasă, în prezența moașei cartierului. Asta a făcut ca în primii ani de viață, după ce schimbasem mersul de-a bușilea cu mersul biped, să mă deranjeze încălțămintea purtată pe piciorul drept. Odată cu creșterea labei piciorului, din rădăcina degetului tăiat crescuse ceva ca un mont bătrânesc. Îmi era tare greu la mers, dar cei apropiați doar bănuiau deranjul, nesimțind pe ”piciorul” lor dificultatea mea. Cel mai comod era când umblam desculță. Pentru că urma să înceapă școala, doctorii i-au recomandat mamei să nu amâne internarea mea într-un spital unde să mi se scoată chirurgical ”montul”. Acest mont era parte a degetului tăiat, adică era ca o rădăcină de plantă, rădăcină care crescuse în continuare, chiar dacă fusese tăiată tulpina.Read more…
Am descoperit. Iată ce facem în fiecare zi! Strângem cioburi de emoții pentru a compune un vas întreg. Atunci și numai atunci când el e gata, vasul face posibil să fie îndeplinite condițiile ca în următorul somn să vină visul. El vine doar când vasului nu-i lipsește nici măcar o câtime infimă și dacă l-am umple cu apă nu s-ar scurge nimic din el. În sprijinul încrederii în afirmațiile de mai sus, azi-noapte am avut un vis. Se făcea că erau adunați prieteni și cunoștințe la un eveniment care urma să aibă loc. Centrul evenimentului eram eu și m-am așezat lângă omul pe care-l iubeam. Parcă era prima oară când îi arătam iubirea mea și tot prima oară când el mi-a dat dovada că mă iubește. Stăteam fiecare din noi așezați pe câte un scaun, dar ne atingeam brațele. Părea că mă certa pentru ceva, dar mie îmi făcea bine critica lui. Îi apăsam ușor brațul pentru orice dojană, de altfel, toate întemeiate. Am simțit parcă, aproape material, ce înseamnă să sorbi pe cineva din privire. Din partea persoanelor invitate veneau săgeți de invidie, dar și de admirație care mă făceau și mai fericită. Asta era percepția mea. Apoi, cineva mi-a dat o oglindă. M-am privit în ea și m-am văzut altfel decât mă știam de-a lungul întregii vieți. Eram tânără și frumoasă. Nu o frumusețe de revistă, ci o frumusețe blândă, venită din interior, așa cum ne dorim cu toții să arătăm când suntem priviți.Read more…
Ještěd este cel mai înalt vârf din creasta Ještěd-Kozákov a Munților Jizěrské din nordul Republicii Cehe. Are 1.012 metri înălțime și este simbolul orașului Liberec. Pe vârf se află restaurantul ”Turnul Ještěd”, hotelul și turnul de televiziune proiectat de Karel Hubáček. Poți ajunge pe vârf fie cu mașina, fie cu telecabina. Muntele are și o stațiune de schi, iar zona este de un pitoresc aparte. Fiul meu cel mare s-a stabilit în Cehia. Eu îi iubesc pe cehi pentru că i-au permis, lui și întregii familii, să se integreze în cultura și viața lor, dar și pentru că au pus în valoare un munte care are puțin peste 1.000 de metri înălțime, adăugându-i alte mii de metri prin faima câștigată și dându-i o vizibilitate turistică deosebită. În vara anului 2017, fiul meu ne-a organizat o excursie de câteva zile, în principal pentru a ajunge pe acest vârf, dar și pentru a vedea alte câteva obiective turistice întâlnite în drum. A închiriat o mașină cu opt locuri, ca să nu fracționeze grupul format din trei nepoți și patru adulți. Din Brno am ajuns aproape de zona de vizitat și ne-am cazat la un hotel obișnuit. Noi, bunicii, am fost ”repartizați” în aceeași cameră cu mezinul dintre nepoți, care avea atunci 11 ani. Nepoții cei mari au ocupat singuri o cameră cu două paturi. Știți cum e când cresc! Read more…
Curtea casei în care am copilărit nu avea o suprafață mai mare de 120 de metri pătrați. Am și acum schița terenului cu amprenta casei cu tot. Părinții mei au cumpărat-o și ne-am mutat în ea când eu aveam 7 ani. Forma geometrică a terenului nu era un dreptunghi, fie și aproximativ considerat, așa cum ar fi fost normal. Într-unul din colțuri lipsea un mic dreptunghi de vreo 4 m pătrați. După un timp, am înțeles că acolo e o cameră a vecinilor noștri, a căror curte n-o vedeam pentru că acel colț era spatele unei părți a locuinței lor, ei având accesul de pe altă stradă, perpendiculară pe a noastră. Noi vedeam doar doi pereți în unghi drept și un colț de acoperiș deasupra. Desigur, era bine ca părinții mei să fi avut în folosință acea suprafață lipsă. Ați înțeles că nu ne lăfăiam în camere mari, ci erau doar două: una a noastră, a celor două fete, și una a părinților noștri, între ele fiind o sală mică, transformată iarna în bucătărie.Read more…
În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…
Într-una din zilele concediului din vara aceasta, petrecut pe aceleași meleaguri vâlcene cu care v-am obișnuit, am fost la târg în comuna Pietrari, la vreo 4 km de locul unde eram cazați. Ani la rând, vara, mi-a plăcut să merg prin acel târg. Acum doream să văd ce schimbări a mai făcut primarul comunei, atât de lăudat de săteni și, într-adevăr, erau aduse multe îmbunătățiri – dar nu despre acestea vă voi povesti. Mergând din tarabă în tarabă, mi-a atras privirea o femeie frumoasă, cu niște ochi albaștri-verzui superbi. Aveau, după părerea mea, culoarea ochilor lui Liz Taylor, culoare care a șocat pe mulți, dar pe care eu i-am văzut doar prin intermediul filmelor, pozelor sau al pixelilor. N-am rezistat și m-am uitat cu multă insistență la ochii femeii, în loc să mă uit la marfa pe care o adusese spre vânzare. Dându-mi seama că pot părea ridicolă, am coborât privirea spre lădițele de la picioarele mele. Săteanca vindea plăntuțe în ghivece potrivite pentru a fi îngrijite și crescute acasă de cumpărători. Mi-au atras atenția două ghivece pe măsura plantelor, le-am luat într-o mână și, când le-am ridicat, femeia mi-a spus că ambele sunt fire de busuiocRead more…
După cum am mai spus în povestirea Islazul (https://baabel.ro/2023/06/islazul/), am petrecut multe zile de vară pe meleaguri vâlcene împreună cu cei trei nepoți, fiind găzduiți în casa de vară a bunicilor din partea mamei a doi dintre copii. Le consider cele mai frumoase momente din viața noastră de până acum, dar și cele mai grele; răspunderea era foarte mare. Încă de la început mi-am dorit ca verii să devină prieteni buni nu doar pentru perioada copilăriei, ci pentru toată viața. Nu știu dacă am reușit, dar sunt semne încurajatoare, acum, când sunt aproape toți trecuți de vârsta adolescenței. Cum spuneam, îi supravegheam non-stop, ca să nu se întâmple ceva nedorit. Celor trei li se adăuga, aproape zilnic, un al patrulea năzdrăvan, nepotul unei familii din sat, venit în vacanță. Fiind din partea locului (stătea în orașul apropiat), el ne era și un fel de ghid în deplasările noastre. Nepoții mei erau veniți mai de departe. Deseori ieșeam cu toții din curtea gospodăriei, mai ales spre seară, când soarele se mai domolea. O plimbare preferată era la râul Otăsău care străbate comuna, foarte aproape de terminarea proprietății cuscrilor noștri.Read more…
O verișoară m-a rugat s-o suplinesc câteva ore la supravegherea tatălui ei nonagenar. Îl știam de mică, fiind văr de-al doilea cu mama mea. Îl îndrăgeam mult și cred că și el avea aceleași sentimente pentru mine. În copilărie călătorisem cu el și cu soția sa, cu o mașină mică; îmi fusese rău pe drum și-mi acordase multă atenție și îngrijire, înțelegând starea proastă prin care treceam. M-am simțit ocrotită ca de părinții mei. Mai stătusem cu el câteva ore, cu o lună în urmă, când încă era doar suferind; am vorbit mult și mi-a depănat amintiri din tinerețea lui, pe care le știam doar parțial, dar atunci nu se agravase boala. Aparținătorul direct, fiica sa, alesese varianta des întâlnită în România în astfel de cazuri, de a da spitalului semnătură pe propria răspundere pentru externarea sa într-o stare de sănătate nu tocmai bună. Cum se mai spune, a luat bolnavul acasă, ca să moară ”pe perna lui”, cum își doresc mulți dintre cei care își simt sfârșitul aproape. În acea zi, 15 martie 2022, trebuia doar să-l supraveghez, să urmăresc continuitatea arderii unei lumânări și să-i umezesc din când în când buzele cu apă. Nu mai vorbea, ci doar gemea. Gemetele și chemarea mamei sale erau singurele semne pentru mine că încă trăiește, dar erau și momente fără gemete, când semnul de viață era doar mișcarea sacadată a sternului. Am înțeles atunci că lipsa geamătului nu înseamnă că nu mai există durere, ci că bolnavul nu mai are energie suficientă ca să scoată vreun sunet. ”Deci, doar de la cei vii vin toate gemetele lumii!” mi-am spus în gând. Și am mai adăugat: ”Dar există un singur moment în care voi ști că nu mai suferă, acela în care voi afla, în vreun fel anume, că nu mai e în viață.”Read more…
Cu ani în urmă, când nepoții erau mai mici, am petrecut câteva zile de vară la țărmul Mării Adriatice, aproape de Veneția, în localitatea Caorle. Aveam obiceiul să ieșim la plajă dimineața devreme, pentru a proteja pielea sensibilă a copiilor, încercând o adaptare treptată la razele soarelui, fie ele ultraviolete sau calorice, pentru o bronzare treptată, confortabilă. În prima zi de plajă am trecut de pe strada principală spre mare pe o alee asfaltată, pentru că unul din copii era încă în cărucior. Pe plajă, zeci de metri în stânga și în dreapta, nu era nimeni. Îmi amintesc că locul unde ne-am oprit – cu cățel, cu purcel – era lângă o construcție din lemn, un fel de ponton care intra binișor în larg și nepoții puteau merge pe el în plimbare sau chiar în mică alergare, închipuindu-se pe mare și privind valurile de sus. După nu mult timp și-a făcut apariția un domn de 60-70 de ani împingând un cărucior specific persoanelor cu dizabilități. Își aducea, probabil, soția la malul mării. Doamna purta costum întreg de baie, dar și o bluză subțire, de culoare deschisă, mai lunguță, care-i acoperea un corp frumos încă, dar contorsionat de o pareză nemiloasă, așa cum sunt toate parezele. Read more…
Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
