Era pe la sfârșitul anului 1977.  Îmi terminasem studiile și stagiul, îmi mai lipsea numai autorizația de a lucra ca farmacistă.  M-am dus s-o iau de la biroul local al Ministerului Sănătății, pe strada Jaffa, lângă piață.  Cu toate că eram încă relativ nouă la Ierusalim, cunoșteam clădirea, ea mi-a atras atenția încă de la început: era clar că datează din perioada otomană și cu toate că era neîngrijită, se vedea că avuse parte și de zile mai bune: o casă cu etaj, aproape un palat, într-o grădină luxuriantă, cu o intrare maiestuoasă… Povestea ei am aflat-o abia cu mulți ani mai târziu de la un ghid turistic.  Și ca orice legendă urbană care se respectă, are și ea diferite versiuni și niciuna nu este cu adevărat documentată…

După spusele unora, casa a fost construită de un bogătaș turc, dar de când s-a mutat în ea, nenorocirile s-au ținut lanț: întâi a murit el, apoi fiul lui, apoi încă o rudă.  Foarte curând s-a răspândit zvonul că locul e bântuit de duhuri rele.

Alții spun că un bogătaș arab catolic a construit casa în 1881, ca dar de nuntă pentru fiul lui, dar cu o zi înainte de nuntă, fiul a murit subit.  Soția bogătașului nu putea admite pierderea fiului.  Ea a îmbrăcat cadavrul în haine de mire, l-a proptit ca să nu cadă, a adus mireasa și a poruncit să se facă nunta – după care și-a pierdut mințile și și-a dat și ea sufletul.  Bineînțeles că nimeni nu mai îndrăznea să locuiască acolo.  Casa a fost abandonată, cu toate că era una dintre cele mai elegante și mai impunătoare din tot orașul și asta nu mai e legendă, ci fapt istoric.

Cu vreo zece ani mai târziu, primarul de atunci al Ierusalimului, Salim al-Husseini, a cumpărat-o, a renovat-o și a instalat acolo primul – și singurul – spital otoman (toate celelalte au fost întemeiate ori de evrei, ori de misionari creștini).  Arabii îl numeau Baladiya (orășenesc), sau pur și simplu Mustașfa (spital în limba arabă).  Deschiderea festivă a avut loc în 19 aprilie 1891.  Spitalul cu 32 (apoi 40) de paturi oferea tratament gratuit populației sărace a orașului – în realitate pacienții erau mai ales musulmani, pentru că evreii și creștinii aveau spitale proprii.  Fondurile pentru funcționarea spitalului veneau dintr-o taxă plătită de toate căruțele și trăsurile care intrau în oraș dinspre Jaffa.  Numai că după mai puțin de doi ani a intrat în funcțiune calea ferată, veniturile au scăzut și spitalul era pe punctul de a fi închis.  Atunci administrația otomană a găsit altă sursă de venit: o taxă plătită de toți cei care treceau podul peste Iordan.

Spitalul era foarte modest: avea un chirurg, un farmacist, câteva surori și un singur medic, grecul Photios Efklides (1864-1916).  Numele sună cunoscut?  L-am mai întâlnit în Baabel: https://baabel.ro/2022/07/trei-arhitecti-din-ierusalimul-interbelic-3-spyro-houris/  Era bun prieten cu arhitectul (tot pe jumătate grec) Spyro Houris.  Acesta i-a construit casa și chiar s-a logodit cu fiica lui, Heleni, dar căsătoria nu a mai avut loc.  Când doctorul s-a molipsit de tifos de la un pacient și a murit, tot orașul a fost în doliu – săracii îl considerau binefăcătorul lor.

De fapt în 1914 a venit încă un medic: Helena Kagan (1889-1978), o evreică din Tașkent, cu studii de medicină făcute în Elveția și cu specializare în pediatrie.  Precum povestește în amintirile ei, cu toate că era nevoie urgentă de medici, ca femeie ea nu a primit autorizația să practice medicina și a fost angajată numai ca soră.  Celelalte surori fiind călugărițe de la o mânăstire franceză, când a început războiul, ele au fost concediate de turci ca cetățene ale unei puteri vrăjmașe.  A fost nevoie să angajeze femei localnice, pe care Helena Kagan le-a instruit. 

Totuși după moartea doctorului Efklides, ea a condus singură spitalul.  Medicul șef de oraș otoman i-a permis… să practice medicina fără autorizație!  Ba chiar i-a garantat că rețetele ei vor fi acceptate peste tot – oricum farmaciștii nu aveau de unde să știe, pentru că nu aveau o listă la zi a medicilor autorizați.  (Mai târziu Helena Kagan nu numai că a primit autorizația de a practica medicina, dar a devenit prima femeie medic pediatru din țară, a înființat unul dintre primele centre de ocrotire a mamei și copilului, precum și secția de pediatrie de la spitalul Bikur Holim și a fost distinsă cu Premiul Israel.)

După câteva luni la conducerea spitalului, Helena Kagan a fost înlocuită de Dr. Munir Bey, venit de la Beirut.  Între timp războiul era în toi, spitalul era plin de răniți, dar și de prizonieri de război britanici și de pușcăriași bolnavi de tifos.  S-au construit două barăci suplimentare în curte, ajungându-se la 60 de paturi.  Condițiile erau mizerabile, igiena lăsa de dorit, lipseau medicamentele, abia ajungea mâncarea pentru bolnavi.  De la o vreme spitalul a fost desemnat ca spital de boli infecțioase pentru prizonieri.  Printre ei se afla Israel Shochat, un mare sionist, cel care a înființat mișcarea evreiască de rezistență Hașomer, precursoarea viitoarei Armate de Apărare a Israelului.  Helena Kagan a încercat să-i procure condiții mai bune, dar noul șef a pârât-o guvernatorului otoman și ea a fost nevoită să-și dea demisia.

După ce forțele britanice conduse de generalul Allenby au ocupat Ierusalimul (9 decembrie 1917), spitalul orășenesc otoman a devenit întâi sediul Crucii Roșii americane și apoi Ministerul Sănătății al guvernului mandatar.  Clădirea a adăpostit birouri, laboratoare chimice și bacteriologice, o unitate care producea vaccin antivariolic, un centru pentru prevenirea rabiei și un centru de medicină legală, unde se făceau autopsii.  Pacienții au fost mutați la spitalul din incinta Complexului Rusesc, cunoscut mai târziu ca Spitalul Avihail.  

În zilele noastre Ministerul Sănătății se află într-o clădire nouă, fostul spital otoman a rămas numai cu funcția de birou regional de sănătate, poate ceea ce în România se numea sanepid.  Din vechile funcții au rămas numai câteva, de exemplu un centru de vaccinare pentru călători în zone tropicale, un centru de ocrotire a mamei și copilului și câteva laboratoare.  Clădirea este monument istoric, dar locația centrală face ca terenul să fie enorm de scump.  Astfel curtea din spate a clădirii a fost vândută și acolo urmează să se construiască un hotel de lux.  Sper că și vechea clădire a spitalului otoman va profita din această tranzacție și va fi renovată.  Eu cred că o merită.

Hava Oren

Bibliografie:

Wikipedia: Spitalul orășenesc din Ierusalim (în ebraică) https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%91%D7%99%D7%AA_%D7%94%D7%97%D7%95%D7%9C%D7%99%D7%9D_%D7%94%D7%A2%D7%99%D7%A8%D7%95%D7%A0%D7%99_(%D7%99%D7%A8%D7%95%D7%A9%D7%9C%D7%99%D7%9D)

Yoni Furas, “What did the Ottomans ever do for us?” Modern medicine and administration in late Ottoman Jerusalem https://tobias-lib.ub.uni-tuebingen.de/xmlui/bitstream/handle/10900/130887/Furas_what-did-the-ottomans_oa.pdf?sequence=2&isAllowed=y 

Adina Hoffman, Till we have built Jerusalem.  Architects of a new city. https://www.palestine-studies.org/sites/default/files/jq-articles/Pages_from_JQ_69_-_Hoffman_0.pdf

Helena Kagan, Reșit darki beIerușalaim (Începutul drumului meu la Ierusalim). Tel Aviv: Wizo, 1983.