Primele cercetări științifice și progresul în tratamente au fost încurajate de marile pandemii și epidemii din Europa. În schimb, progresele în chirurgie și anestezie datorează foarte mult războaielor.

Printre pionierii anesteziei ca profesie de sine stătătoare au fost Joseph Priestley, Crawford Long, Horace Wells, William T. G. Morton și John Snow, cel care a dat reginei Victoria a Angliei prima analgezie obstetricală cu cloroform la nașterea celui de-al șaselea copil. Anestezia a progresat mult pe câmpul de luptă, unde era nevoie de amputații și oprirea sângerărilor, fără că bolnavul să sufere.

Chirurgia a fost practicată încă din antichitate și tot de atunci a existat și nevoia de a alina suferința bolnavilor.

Virgiliu scrie că atunci când Cicero a fost rănit de o săgeată, a fost tratat cu frăsinel (Dictamnus albus) pentru a-i alina durerea.(1)

Dioscoride era medic în armata romană pe timpul împăraților Nero și Vespasian. În tratatul său De materia medica el scrie că egiptenii, grecii și romanii foloseau cucuta (Conium maculatum), o plantă otrăvitoare care produce comă și paralizie. Cu ajutorul ei răniții puteau fi ținuți inconștienți până la trei ore, timp în care li se opreau sângerările și erau operați. După spusele lui, multe operații au reușit, dar nu mulți pacienți au supraviețuit…(1)

Chinezii foloseau cânepa (cannabis, marijuana), iar mai târziu europenii au folosit ca “anestetice” mandragora și opiul (extractul de mac, Papaver somniferum).

În Evul Mediu se foloseau spongia somnifera: un burete îmbibat în zeamă de mandragoră, opiu și măselariță (Hyoscyamus niger), aplicat pe nasul bolnavului până acesta adormea. (1) Militarii englezi și francezi aveau și alte metode originale de “anestezie” pentru amputație. Francezii puneau piciorul care urma să fie amputat în zăpadă până acesta îngheța, iar englezii îl îmbătau pe soldat cu rom și îi puneau un glonț între dinți.

Ambroise Paré, renumit frizer-chirurg militar francez, din secolul al XVI-lea spunea: Je le pansai, Dieu le guérit (eu l-am bandajat, Dumnezeu l-a vindecat), sau în latină, medicus curat, natura sanat (medicul tratează, natura vindecă).

Eterul a fost introdus în anestezia militară în 1847, în timpul Războiului Mexicano-American, de către Dr. Edward Barton. El era administrat prin inhalare, mai ales la amputații. În același an, eterul a fost folosit de forțele navale britanice staționate în insula Malta, precum și de Nikolai Pirogov, întemeietorul medicinei militare ruse. În Războiul Caucazului, Pirogov a efectuat peste 20 de anestezii cu eter și a fost primul care a folosit eterul intrarectal. În Războiul Crimeei (1853-1856), Franța și Marea Britanie au folosit două anestezice inhalatorii, eterul și cloroformul. Cloroformul a fost folosit și în războaiele germano-daneze (1848-1851 și 1865)

Anestezia în timpul Războiului Civil American (1861-1865)

În spitalele de campanie se utiliza eter sau cloroform, uneori chiar o combinație a celor două. Cloroformul producea o mortalitate mai mare (abia mai târziu s-a înțeles că putea ataca ficatul) și totuși el era preferat, pentru că nu odată chirurgii trebuiau să lucreze la lumina lumânărilor și eterul e inflamabil. Administrarea se făcea printr-un con de hârtie sau de pânză aplicat pe nasul și gura rănitului, iar la capătul conului se punea un burete îmbibat în cloroform. Administrarea eterului și cloroformului s-a îmbunătățit simțitor în 1889, prin introducerea măștii Schimmelbusch.

Primul Război Mondial (2)

Anestezia militară era deja recunoscută ca o subspecialitate și se făceau cursuri pentru medici și surori. Totuși, mulți răniți cădeau victimă anesteziilor administrate de oameni lipsiți de pregătire. De obicei, anestezia era administrată de chirurgi, dentiști sau surori. Armata britanică și cea americană a introdus anesteziști specializați în 1916, dar ei erau puțini, prost echipați și suprasolicitați. În această perioadă s-au inventat aparate anestezice noi, iar medicamente folosite erau protoxid de azot (gaz ilariant), eter, cloroform și clorură de etil. Durerea postoperatorie era tratată cu morfină intravenoasă, s-a introdus anestezia spinală și cea locală (cu cocaină). După descoperirea gupelor de sânge în 1900, a început și folosirea transfuziilor.

Al Doilea Război Mondial

Fiind mare lipsă de anesteziști, în 1939 americanii au înființat rezidențiatul (specializarea) în anestezie. Intubația traheală a devenit rutină la anestezia generală, pentru a preveni aspirația conținutului stomacal în plămâni, ceea ce poate produce pneumonii fatale. S-au introdus circuitele anestezice închise care previn răspândirea substanțelor anestezice inhalatorii în sala de operații. Au apărut și sisteme anestezice mobile.

S-au introdus și medicamente noi: anestezicele intravenoase (tiopental) și cele locale (tetracaină și procaină) pentru anestezia locală și spinală-peridurală. Eterul a rămas unul dintre anestezicele cu risc redus, mai ales la răniții aflați în șoc hemoragic. S-au folosit tot mai mult transfuziile de sânge și de plasmă. Majoritatea pacienților primeau și oxigen în timpul anesteziei, iar mortalitatea atribuită anesteziei a scăzut simțitor. Experiența medicală într-un spital de campanie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este prezentată în faimosul serial Catch 22.

Vreau să dedic câteva rânduri “anesteziei” deținuților din lagărele naziste. Aceștia au suferit experimente “medicale”, de obicei fără nicio anestezie. Astfel se făceau sterilizări chirurgicale, amputații de membre, imersii în apă înghețată și chiar operații cezariene. Unii susțin că anestezia a fost una din puținele profesii medicale neimplicate în experimentele naziste.(3) Dar la Buchenwald, naziștii experimentau noi medicamente anestezice pe deținuți.(4) Deci anestezia, dar mai ales lipsa ei la nevoie, făceau parte din experimentele naziste. Să nu-i uităm nici pe cei 250.000 de germani infirmi, retardați și bolnavi psihic care au fost executați prin injectări de substanțe toxice și gazare.

Războiul din Coreea (1950-1953)

Anesteziștii erau bine pregătiți și nu duceau lipsă de echipament. S-au introdus și medicamente noi.(2, 5) În schimb, evacuările urgente lăsau de dorit, iar standardizarea anesteziei militare, introdusă în al Doilea Război Mondial, nu a fost respectată, adeseori anesteziștii folosind tehnici personale și echipament personal. S-a îmbunătățit tehnica de administrare a perfuziilor. Armata a organizat cursuri de anestezie pentru surori. Anestezia spinală era întrebuințată surprinzător de des, în ciuda riscurilor, mai ales la pacienții care sângerau sau erau în șoc (acest tip de anestezie dilată vasele de sânge și agravează șocul). Deși avantajele tubajului traheal erau deja demonstrate, doar 20,6% dintre răniții operați au fost intubați, și noul relaxant muscular, curare, a fost folosit numai în cazuri excepționale. Acesta crea condiții excelente pentru efectuarea operației și ușura intubarea traheală (6), însă după operație bolnavii erau expuși la insuficiențe respiratorii care puteau deveni fatale, fiindcă nu exista antidot care să neutralizeze relaxantul.(5) S-a îmbunătățit monitorizarea bolnavului și ventilația manuală.

Războiul din Vietnam (2)

La sfârșitul anilor 1960 anesteziștii aveau deja cunoștințe în ventilația artificială, tratamentele de terapie intensivă și resuscitare, mai ales după ce anestezistul Bjørn Aage Ibsen a înființat prima unitate de terapie intensivă din lume în 1952, în timpul epidemiei de poliomielită din Copenhaga.

Evacuarea răniților s-a perfecționat, iar intubația traheală și administrarea relaxanților musculari a devenit rutină, mai ales că exista deja un antidot care să prevină insuficiența respiratorie după operație. Eterul a fost înlocuit cu halotan și metoxifluran. Acestea erau mai eficace, dozarea lor putea fi mai bine controlată, iar bolnavul adormea și se trezea mult mai repede. Împotriva durerii au apărut opioizi noi, precum petidina și fentanilul. Ketamina a intrat în uz ca hipnotic, iar droperidolul ca sedativ și împotriva grețurilor și vărsăturilor după anestezie. Au apărut și tehnici noi de a blocare a transmiterii nervoase a durerii.

Războiul Ruso-Ucrainean

Numărul și gravitatea celor răniți, atât militari cât și civili, reflectă agresivitatea bombardamentelor și gradul de sofisticare al armelor folosite, mai ales bombe cu dispersie, a căror întrebuințare a fost interzisă de forurile internaționale. Chirurgii, anesteziștii și asistentele medicale lucrează în condiții precare. După un bombardament sunt aduși nenumărați răniți pe care ei încearcă să-i stabilizeze și să-i evacueze în spitale. Nu toți pot fi salvați.

Spitalele duc și ele lipsă de personal, de echipament și de săli de operație .(7) Anesteziști din toată lumea se prezintă ca voluntari în aceste unități de prim ajutor. Organizația americană a anesteziștilor, ASA, îi sprijină pe ucraineni cu fonduri pentru a achiziționa medicamente și echipament modern de anestezie.

Nici partea rusească nu o duce mai bine, și acolo lipsește personal medical, echipament, medicamente (inclusiv analgezice) și spitale de campanie capabile să trateze orice urgență (8).

Din punct de vedere al anesteziei există o mare diferență dintre războaiele din trecut și Războiul Ruso-Ucrainean. Oricât ar fi fost de necruțătoare, războaiele din trecut au contribuit la dezvoltarea anesteziei prin introducerea de echipamente, medicamente și metode noi în tratamentului bolnavilor critici, pe când războiul actual nu are nicio contribuție în acest sens. În cel mai bun caz, el prezintă o situație în care două țări importante, una din ele chiar o mare putere, duc lipsă de spitale, personal medical, echipament și medicamente critice. Poate în Ucraina situația s-a mai îmbunătățit grație ajutorului extern.

Războaiele din Israel

În ianuarie 1979 mi-am început specializarea în anestezie în Israel. În principiu foloseam tehnici asemănătoare cu cele din Războiul din Vietnam. De atunci anestezia a progresat foarte mult din punct de vedere tehnologic, farmacologic și a pregătirii profesionale, mulți anesteziști fiind specialiști și în terapie intensivă și în medicina de urgență. Războaiele din Israel și-au adus și ele aportul.

În războiul de Yom Kipur (1973), din cauza distanțelor mari s-au deschis două spitale de campanie, unul în peninsula Sinai și unul pe Podișul Golan. Perfuziile și încălzirea rănitului au devenit rutină. Începând din 1983 am lucrat într-un spital militar mobil, însă răniții gravi erau transportați cu elicopterul către spitalele majore din țară. Această procedură se aplică și astăzi, în războiul din Gaza: felcerii militari dau primul ajutor pe câmpul de luptă, în special pentru oprirea sângerărilor externe, apoi răniții sunt transportați cu elicopterul la spitalul cel mai apropiat, în cazul acesta spitalul Soroka din Beer Șeva.

Cu toții dorim progrese în anestezie, dar am prefera ca ele să fie făcute pe timp de pace.

Tiberiu Ezri și Peter Szmuk

Bibliografie

1. Houghton IT. Some Observations on Early Military Anaesthesia. Anaesthesia and Intensive Care. 2006: 34, Supplement 1:1-15.

2. https://academic.oup.com/book/24631/chapter/187975930

3. Lentschener C, et al. No Proof Found of Anesthesia Involvement în Medical   During the Nazi Period. Investigation of the Alleged Purchase of 150 Inmates From Auschwitz Concentration Camp by Bayer to Test a New Narcotic. Journal of Anesthesia History 2019:5:32-35.

4. Fancisco Lopez-Munoz F, Cecilio Alamo A. Psychotropic drugs research în Nazi Germany: The triumph of de principle of malfeasance. Acta Neuropsychiatrica 2009:21:50–5

5. Zhao E, Barr J. Anesthesia in the Korean War. Anesth Analg 2023;137:451–7.

6. https://en.wikipedia.org/wiki/Tubocurarine_chloride

7. https://apnews.com/article/ukraine-war-wounded-hospital-counteroffensive-917675c1ac2ffff421675b930f565fb1

8. https://theins.ru/en/society/262956