De mai bine de patru decenii mă ocup, ca parte din practica mea particulară, de întocmirea unor expertize judiciare în cazuri medico-legale judecate în instanță. În acești ani am adunat o ”colecție” de cazuri suficient de largă și de pestriță ca să-mi iau inima-n dinți și să creez o prezentare profesională despre aspectele medico-legale în specialitatea mea.

În majoritatea cazurilor e vorba de plângeri și acuzații aduse modului în care medicul ATI și-a făcut datoria față de pacientul / pacienta său / sa, respectând normele și protocoalele impuse de practica corectă și literatura în vigoare.

De multe ori plângerea e neîntemeiată, medicul făcându-și cu prisosință datoria, în mod corect, dar în ciuda acestei realități deznodământul este negativ, pentru că așa e în medicină, nu întotdeauna când ai făcut tot ce trebuie, rezultatul e cel dorit.

Am întâlnit însă și situații de a dreptul scandaloase, în care împricinatul a găsit tot felul de explicații infantile, ireale, pentru a scăpa de belea.

Un medic care a inițiat o analgezie epidurală la naștere și a părăsit lehuza imediat după ce și-a dat jos mănușile sterile, fără să supravegheze situația câteva minute bune, așa cum ”scrie la carte”; un șef de secție care a cerut unui rezident să efectueze o anestezie la un pacient extrem de grav, fără a ține cont de faptul că acesta nu avea experiența necesară pentru a duce sarcina la bun sfârșit; un medic de gardă care nu a găsit de cuviință să rămână lângă patul unei paciente care sângera, lăsând tratamentul pe seama asistentelor medicale – iată doar câteva din numeroasele exemple pe care le am în minte și în care cei acuzați de neglijență au încercat prin toate mijloacele să justifice vorba care merge aici, pe la noi, cum că mea culpa în traducere liberă înseamnă: ”cu toții sunteți vinovați”!

”Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”, zice o vorbă din popor.

Toată această poveste se poate rezuma cu un singur cuvânt: responsabilitate, sau ceea ce americanii numesc accountability, o noțiune echivalentă cu răspunderea, culpabilitatea și capacitatea de a da socoteală pentru fiecare faptă, vorbă sau decizie.

Sunt convins că această caracteristică, ca și frecventa ei lipsă din personalitatea individului, este cunoscută de când lumea. ”Soluția” folosită adesea este ceea ce poporul numește (și nu numai în limba română) țap ispășitor. Exemplul ”clasic” în armata israeliană: de vină e întotdeauna soldatul de la barieră, nu comandanții lui. Adesea cei care se știu cu musca pe căciulă încearcă (și chiar reușesc) să se acopere cu documente, unele chiar falsificate, ca să-și apere spatele și să se transforme din acuzați în acuzatori.

”N-am auzit, n-am văzut, nu mi s-a spus” – de câte ori n-am auzit vorba asta, sau ceva asemănător, dar cu aceeași semnificație?!

Există, bineînțeles, și fenomenul opus, în care cel acuzat pe nedrept reușește să-și apere cu succes numele și deciziile.

Dar mai există o fațetă, una poate mai puțin cunoscută, și anume subiectivismul care le poate juca renghiul tuturor, de la mic la mare, de la semidoct la savant și de la neștiutor la judecătorul Curții Supreme. Franțuzul numește această situație parti pris, adică a pleca de la bun început cu o părere preconcepută, fără a ține cont de fapte clare, sau necăutând cu orice preț adevărul.

Cazul cel mai recent, care a zguduit opinia publică și întregul sistem judiciar israelian, este cel al unui îngrijitor de la o școală care a petrecut nu mai puțin de 15 ani în închisoare până ce rejudecarea procesului a dovedit că era nevinovat.

Dacă m-aș opri aici cu succinta descriere a unui tip de situații reale, cunoscute de toți, n-aș putea justifica alegerea acestui subiect anost și chiar plictisitor. Ceea ce m-a făcut să aleg acest subiect este importanța pe care o are capacitatea de a fi responsabil pentru faptele tale, nu când e vorba de un medic, de un simplu salariat sau de un ofițer într-o garnizoană, ci de cineva (unul sau mai mulți) în mâna cărora se află soarta unui popor, viitorul unei țări.

Nobody is perfect – așa se încheie celebrul film Some like it hot (Unora le place jazzul) și într-adevăr, nimeni nu poate fi sigur că judecata sa și actele sale sunt întotdeauna corecte (mă scuz, iarăși o propoziție banală!), dar ceea ce se cere peste tot, în medicină la fel ca în viața de toate zilele, nu este să reușești 100%, ci să faci totul (și să o poți dovedi mai târziu) pentru a asigura un rezultat pozitiv.

Și exact aici e baiul, pentru că de prea multe ori cei responsabili de viața mea și a ta dovedesc o vioiciune și o energie remarcabilă în lupta lor pentru a dovedi că tot ce au hotărât și au făcut a fost exact ceea ce trebuia și a fost corect – și precum scriam mai sus, nu întotdeauna când faci bine, iese bine.

În urmă cu peste 60 ani am surprins, cu totul întâmplător, o convorbire telefonică. La capătul firului era un activist de partid bine cunoscut în mediul medical bucureștean din acei ani care instruia pe cineva în legătură cu rezultatul unui concurs care urma să aibă loc a doua zi:

– Deci știi ce ai de făcut: nu numai că-l salți pe X, ci în același timp îi cobori pe toți ceilalți!

Au trecut anii, am schimbat clima și regimul, dar fenomenul e universal. Nu, nu e de ajuns să ieși curat din nenorocirea pe care ai provocat-o, pentru că până și în țara mea nu e suficient să declari că lucrurile au luat o întorsătură neplăcută pentru că așa a vrut Cel de Sus. Nu e de ajuns să ieși basma curată, mai trebuie să transferi vinovăția pe umerii altuia și abia atunci te poți considera satisfăcut de modul cum ai reacționat.

Istoria arată că nu întotdeauna pericolul de mea culpa obligă pe cel în cauză să găsească modul cel mai sigur de a rămâne nepătat. Neville Chamberlain și-a dat demisia în mai 1940, fiind înlocuit de Churchill, iar premierul Ehud Omert a demisionat după eșecul parțial al celui de al Doilea Război Libanez impus Israelului în anul 2006.

Din păcate, aceste exemple sunt singulare.

Și poate că așa e construit individul, poate că fiecare din noi e înzestrat cu capacitatea de a folosi expresia mea culpa pentru a se dezvinovăți. Foarte probabil, caracteristica aceasta e în noi, poate din născare – ceea ce nu înseamnă că societatea nu e obligată să-și facă datoria și să ajungă la miezul adevărului.

Uneori e dureros, alteori e rușinos, dar de fiecare dată evitarea unei minciuni e socotită ca încă o piatră pusă la temelia unei societăți cu șanse mari de supraviețuire.

Gabriel Ben Meron