Draga mea Lya,

Îmi amintesc cum ne-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2006, în clădirea din strada Mămulari nr.3, clădire ataşată Templului Unirea Sfântă, unde funcţiona atunci Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România [1] şi unde tu lucrai ca cercetător încă din anul 1985. Doream să discutăm unele aspecte istorice care mă interesau la vremea aceea şi te-am condus la autobuz. Cred ca ne-am împrietenit de la prima vedere, iar în continuarea şederii mele la Bucureşti v-am vizitat pentru prima oară, în apartamentul vostru din Bd. Mareşal Averescu nr. 11, etajul 2. Am fost impresionată de tot ce am auzit de la voi, de la Hary şi de la tine. De atunci ne-am întâlnit la fiecare vizită făcută de mine la Bucureşti în cei şapte-opt ani până la finalizarea tezei mele de doctorat. Şi nu odată am fost nevoită să-ţi pun întrebări ale căror răspunsuri nu le găsisem în nici o carte sau enciclopedie. Răspunsurile tale, verbale sau în scris, prin email, vădeau competenţa, seriozitatea şi spiritul tău universal.

Lya, draga mea, în anul acesta te-am vizitat de două ori. Am stat de vorbă, faţă în faţă, în martie a.c. Mă întrebai întotdeauna ce noutăţi mai sunt în Israel, deşi aproape întreaga ta lume, mai ales după plecarea lui Hary, era atât de concentrată, de fiecare dată, asupra trecutului. Acest trecut, ce cuprinde cu precădere varii aspecte ale Holocaustului românesc, l-ai cercetat în nenumăratele tale articole şi cărţi.  L-ai abordat în prezentări la conferinţe, unde în general vorbeai liber, bazându-te pe memoria ta prodigioasă. În faţa acestui trecut, problemele prezentului îţi păreau prea puţin importante.

Dragă Lya, la întâlnirea din martie mi-ai povestit despre proiectul cel mai important, la care lucrai în paralel cu multe alte proiecte, în special pentru articole pe care le publicai fie la Realitatea Evreiască, fie în alte jurnale.

Este vorba despre jurnalul personal, scris de bunicul tău matern[2] în timpul primului tău an de viaţă. Bunicul, care te adora, a consemnat cele mai mici detalii, privind fiecare suflare sau mişcare facută de fetiţa Lya, născută la Braşov în mai 1931, unicul copil al lui Lilly Erdős şi a lui Sándor (Alexandru) Benjamin. Bunicul a consemnat tot ce se întâmpla cu micuţa lui nepoată şi ce surpriză, căci a facut-o într-un mod cu totul original, deoarece jurnalul a fost scris la persoana întâia, simulând cum Lya (pe numele ei original Lea) povesteşte ea însăşi, ceea ce observă cu ochii bebeluşului abia născut, în lumea din jurul său. Astfel, peste glasul Lyei, bebeluşul, se suprapune adevaratul privitor, şi anume bunicul mult iubit (Nagyapa), descriind nu numai trăirile copilaşului, dar şi evenimente ale vremii petrecute în primul ei an de viaţă. Vor fi găsite în jurnal, pe lângă poze şi suveniruri, relatări despr ratele pe care le avea de plătit tatăl Sándor, sau despre situaţia economică a familiei în anii crizei (1931-1932) dar şi uimirile micuţei, precum “Nu înţeleg de ce toată lumea din jurul meu se bucură că am început să fac la oliţă”! Din clipa naşterii tale şi până în clipa morţii subite a bunicului (în timpul războiului) aţi fost legaţi printr-o iubire profundă.

Atunci, în luna martie, mi-ai arătat copia acestui jurnal, al cărui original, în limba maghiară, îl depuseseşi la muzeul de la Yad Vashem, în Ierusalim. Am părăsit apartamentul, mulţumită că am reuşit să te văd. Îmi amintesc că venisem cu bagajele, imediat după zborul de la Oradea la Bucureşti, iar de la tine am plecat direct la aeroport. Avusesem o pauză de câteva ore şi am folosit-o pentru a fi împreună cu tine. M-a bucurat că ţi-ai amintit că tocmai lansasem cartea tatălui meu la Oradea, după lansarea din Bucureşti, pentru care, tu, draga mea Lya, ai făcut o minunată recenzie! Din păcate, în ultimul moment, nu ai putut să vii, iar recenzia ta a prezentat-o Dna Anca Tudorancea de la CSIER. Deşi nu ai fost în persoană, eu te-am simţit acolo, lângă mine. Şi nu numai atunci…

După ce m-am întors acasă te sunam când şi când, dar era greu să vorbim la telefon, auzul îmbătrânise de asemenea, și mă rugai să-ţi scriu la mail, dar cu timpul nu am mai primit răspuns nici la mesajele scrise. Îngrijorată, am telefonat unuia dintre cei mai apropiaţi şi dedicaţi colaboratori ai tăi de la CSIER, domnul Bontaş. Am aflat că ai căzut şi că deşi din fericire nu s-a fracturat nimic, trauma fizică şi psihică prin care ai trecut au necesitat o scurtă spitalizare şi apoi internarea la Căminul Rosen. După ceva timp ai revenit acasă, dar treptat, viaţa a luat o turnură şi mai tristă.

Şi în acele zile grele, dragă Lya, ai rămas la fel de modestă şi de omenoasă ca întotdeauna. De exemplu, în perioada care a urmat, chiar dacă-mi răspundeai tu la telefon îmi spuneai: “Mie mi-e greu să te aud, aşa că te rog vorbeşte cu prietena mea şi ea îmi va transmite ce mi-ai spus.” Astfel am comunicat de câteva ori prin “proxy” cu diferitele “prietene” ale Lyei, persoane pe care Federaţia se îngrijea să le trimită la tine acasă, pentru a te acompania în cursul zilelor.

Nu ştiam că după doar şase luni de zile voi fi din nou la Bucureşti şi că îţi voi mai face o vizită.

La 21 septembrie, cu prilejul unei alte vizite la Bucureşti, am fost la tine pentru ultima oară. Atunci, draga mea Lya, te-am regăsit puţin altfel, stăteai întinsă în pat şi zâmbeai. Lya, tu care erai permanent cu un zâmbet arătând bunăvoinţă – zâmbetul Lyei – de această dată surâsul tău trăda scurgerea implacabilă a timpului pe care adeseori l-am dori oprit în loc.

Totuşi, bucuria de a te revedea a risipit tristeţea care mă cuprinsese.

Voiam să aflu stadiul proiectului tău de suflet, Jurnalul Bunicului. Mi-ai povestit bucuroasă că l-ai tradus în româneşte şi că se afla la “Centru”, locul unde ai lucrat decenii de-a rândul, instituţia la al cărui renume ai contribuit esenţial.

Despre ultimele tale proiecte am aflat de la Dl Bontaş. În ultima perioadă nu ai avut intenţia să scrii vreo carte, dar ai participat la coordonarea unui volum al CSIER cu 6 articole[3], de asemenea la cartea despre iluministul Iuliu Barasch. [4] Preocuparea ta pentru Wilhelm Filderman[5] (o personalitate care a fost pentru tine un adevarat idol la care ai ţinut foarte mult) s-a transformat într-un studiu amplu care urmează să vadă lumina tiparului, probabil tot într-un volum colectiv.

Am vorbit cu tine la telefon chiar acum câteva zile, din nou prin “proxy”. Printre altele, te-am întrebat dacă ştii ce se întâmplă aici în Israel, o ţară pe care ai iubit-o şi ai admirat-o de departe. Mi-ai spus: “sigur că ştiu ce se întâmplă”. Nu cred că m-am mirat. Şi m-ai întrebat ce mai face Biti Caragiale, prietena ta de 103 ani, din tinereţea voastră comună de la Bucureşti.

Dragă Lya, nu-mi vine să cred că ai plecat, probabil şi cu dorinţa ca să-l reîntâlneşti pe Hary… Liniştită, în somn, ca să nu deranjezi pe nimeni, cu modestia ta caracteristică, în liniştea ta enciclopedică, universală, ai părăsit această lume, o lume care datorită ţie va păstra pe veci memoria evreimii române – care a creat, a muncit, a luptat, a ajuns pe culmi, dar a fost şi umilită, stigmatizată, în parte distrusă şi trimisă către exterminare.

În zilele acestea, în care Israelul trece prin momente atât de frământate, imaginea ta, dragă Lya, rămâne ca un zâmbet şi o speranţă care, din păcate, aparţin doar trecutului.

Veronica

Bibliografie :

[1] https://www.csier.ro/index.php/despre-csier/despre-csier

[2] Bunicul Lyei a fost reputatul avocat din Târnăveni, Izor Erdős.

https://www.agerpres.ro/english/2023/11/09/historian-lya-benjamin-author-of-numerous-studies-on-the-holocaust-dies–1201137

[3]Lya Benjamin, Irina Weiner Spirescu( coordonatori), Istorii de Sertar, Despre evreii din România, Colectiv, Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania – Cultul Mozaic, CSIER, 2021.

[4] Irinel Popescu, Lucian Zeev Herscovici, Jean-Jacques Askenasy, Lya Benjamin, Claudia Bosoi, Octavian Buda, Iuliu Barasch Un iluminist evreu în Ţara Românească, Libris,  2022.

https://www.libris.ro/iuliu-barasch-un-iluminist-evreu-in-tara-RAO978-606-006-774-0–p28540890.html

 [5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Filderman.

---